Între alte proiecte de ameliorare a deficitului bugetar se tot aude un glas, voce sau lozincă despre o foarte civică în aparență „taxă de solidaritate“. Venind pe urmele unor personaje caragealiene, „să vedem dară ce e“ aceea solidaritate. Într-un DEX rapid, online, solidaritate înseamnă: unu, faptul de avea o răspundere comună, sau, doi: „unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, sentimente, idei.“ Solidaritatea implică, zice DEX online: „O legătură, o unitate de acțiune sau de sentimente între oameni. Responsabilitate comună, în special în context juridic. O înțelegere reciprocă și un sprijin activ între indivizi sau grupuri.“ Aha, îți spui – sau, dacă preferați, îmi spun fără să deschid gura – vasăzică, „o unitate strânsă, bazată pe o comunitate de interese, sentimente, idei“. Prin urmare, alegătorul, care a tot plătit cheltuielile nemăsurate și nerezonabile și iraționale ale guvernelor recente și până acum, ar trebui să mai plătească o dată, că doar e în monolit cu aleșii săi. De unde mi-a sărit mie monolitul pe desktop, oare? Ei, păi nu sunt multe zeci de ani de la invocarea lui în folosul partidului unic. Se proclama asta într-un fake avant la lettre numit ba „platformă program“, ba alte alea, la fel de mincinoase, în potopul bolșevic revărsat asupra noastră, a Estului, de armata roșie, cică eliberatoare. Că pe vremea aia se înlocuia cuvântul invadator cu acela de eliberator. Nu te mai invadau rușii, ci te elibera armata lor. Erai forțat, cu pistolul la tâmplă, să fii complice. Asta însemna monolitul comunist.
Dar nu cumva exagerez, apropiind în felul ăsta idealurile bolșevice de cele revoluționar-democrate care le-au luat locul? Reducerea la absurd era, parcă, matematicienii știu mai bine, o metodă de a demonstra ceva. În matematică, desigur. Or, aici nici măcar nu e vorba de vreo reducere la absurd, ci doar de o metodă lingvistică menită a evidenția o logică strâmbă. Absurdă. Înlocuiești un cuvânt cu altul, vag asemănător ca înțeles și gata, s-a făcut. Între solidaritate și complicitate nu pare a fi nicio legătură. Nu pare, dar dacă înțelegi cele două cuvinte dincolo de sensul lor afișat, amândouă au ceva comun. O legătură între ceva și altceva care le apropie. Solidaritatea e legătura cuiva cu suferința altcuiva sau cu – doar? – necazurile altcuiva, putând fi exprimată printr-un gest, o îmbărbătare, un umăr alături. Ești solidar cu cei care mor de foame într-o țară nefericită, sau cu suferințele unui popor invadat de imperialiștii autonumiți de peste un secol apărătorii păcii (vezi sau auzi: „bastionul păcii e/ u-re-se-se!“, pe scurt U-R-S-S), îl ajuți să supraviețuiască și să învingă răul pe cel invadat. Dar, culmea, și complicitatea sare în ajutorul cuiva, numai că e, moralmente și juridic, de partea opusă. Și ăștia, complicii, împărtășesc legături și unitate de acțiune și de sentimente, e drept, între escroci. Căci aici e vorba de o legătură, un sprijin pentru cei care comit infracțiuni. „…un sprijin activ între indivizi sau grupuri…“ se manifestă și aici, în cadrul complicităților.
Dacă deci am stabilit ce e comun între aceste vorbe (deseori „în vânt“), nu e greu să înțelegem background-ul proiectului. Adică să compenseze fiecare cetățean cheltuielile făcute de ciolaci, grindeni și alții eiusdem farinae, într-un an electoral, cu o nepăsare iresponsabilă față de urmări. Doar în scopul deloc invizibil de a mai câștiga ani de guvernare, cu voiaje scumpe din bani publici, unele după altele, prin Brazilia, la Fortaleza ori, mai recent, în Dubaiul visat etc. Deci, dumneata, contribuabil mărunt, solidar cu vecinul și vecina și vecinii asemenea dumneavoastră, să puneți umărul să plătiți tot ce niște guvernanți nesimțiți și deci nesimțitori la necazurile matale cheltuiesc din banii publici pentru a-și satisface plăcerile proprii. Moș Ion Roată observase asta pe vremea când nu existau avioane, nici private, nici de linie, nici Nordis-uri, nici visuri spre Brazilia sau „Hakune Matate“ africane. Mai precis când visurile erau mai simple, dar tot scumpe și, la rigoare, puteau deveni infracțiuni. Primul gest de acoperire a acestor neobrăzări a fost mărirea pensiilor, oricum insuficiente pentru cei care urmau să plătească „taxa de solidaritate“, căreia îi vom spune mai pe șleau taxa de complicitate.
Într-un fel, suntem complici cu toții, cei care i-am votat, la dezmățul lor nemăsurat, la iresponsabilitatea lor, la nesimțirea lor, la situația care „amenință – vorba aia – să se îmbunătățească din ce în ce mai rău“. Unora li s-a părut că ăștia „ne dau“ ceva, fără să vedem că, nu departe, după colț, stătea rânjind proiectul de recuperare. Cică de „solidaritate“.