Asemenea lui Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Tudor Arghezi sau V. Voiculescu – pentru a nu rămâne decât la exemplele cele mai elocvente –, A.E. Baconsky (1925-1977) s-a impus în conștiința publică mai ales ca poet, deși celelalte sectoare ale activității sale literare nu sunt cu nimic mai prejos. Excelent traducător, eseist cu o vastă cultură și exemplar conducător de publicație, Anatol Baconsky a fost și un prozator redutabil, volumul său de proză scurtă Echinoxul nebunilor și alte povestiri din 1967 impunând un maestru al literaturii fantastice. În plus, spre deosebire de poezie, proza scriitorului a reușit să scape de influența nefastă a epocii proletcultiste. Este interesant că o asemenea carte insolită, situată departe de comandamentele politice ale timpului, a reușit să vadă lumina tiparului într-o epocă dogmatică, fie și într-o formă cenzurată. Versiunea integrală a povestirilor a fost publicată abia în 1990, într-o ediție de Scrieri îngrijită de Pavel Țugui. Dacă primul volum readucea în atenția cititorilor lirica baconskyană, volumul al doilea aduna între coperte de carte lucrările în proză ale scriitorului. Ediția valorifica pentru prima dată romanul Biserica neagră, capodopera scriitorului, operă ce a zăcut în sertar timp de două decenii. În cadrul narațiunilor sale, A.E. Baconsky a reușit să impună o perspectivă insolită asupra realului, îndepărtându-se de filiera mitico-folclorică din care s-au inspirat reprezentanții de frunte ai literaturii fantastice autohtone, de la I.L. Caragiale până la Mircea Eliade. Echinoxul nebunilor reunește un număr de zece povestiri de dimensiuni diferite, în care prozatorul rămâne, în esență, un poet. De aici și principalele trăsături ale imaginarului său. În relatările sale, A.E. Baconsky nu este preocupat de relatarea unor întâmplări extraordinare (conținutul epic al acestor proze este, de altfel, destul de sărac), centrul interesului fiind acaparat de exprimarea unor neliniști existențiale. Drept consecință, elementul de senzație suferă un important transfer dinspre domeniul faptic înspre cel psihologic, proces amplificat și de permanenta spiritualizare a decorului. Derutându-și în mod deliberat cititorul, prozatorul recurge la un permanent joc al măștilor, ceea ce duce la apariția, suprapunerea sau alternarea continuă a celor mai insolite imagini, situații ori personaje. Ordonat după alte legi decât cele impuse de realismul tradițional, universul baconskyan pare a fi reflexul unei priviri în oglindă în măsură să răstoarne valorile consacrate care guvernează lumea. Fantasticul din Echinoxul nebunilor ține de tentația misterului, de tainele pe care le ascund locurile și oamenii, adică de acea față a narațiunii care i se sugerează cititorului, dar care nu se lasă deconspirată niciodată în totalitate. Atras, înainte de toate, de reversul misterios al faptelor, A.E. Baconsky este creatorul unui fantastic de atmosferă, căruia definițiile „clasice“ ale genului nu i se potrivesc. Spre deosebire de Roger Caillois, pentru autorul Cadavrelor în vid, fantasticul nu mai reprezintă „o agresiune, o amenințare, distrugând stabilitatea unei lumi ale cărei legi erau până atunci socotite drept riguroase și imuabile“, după cum nu se identifică – așa cum susține Tzvetan Todorov – nici cu „ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în aparență supranatural“. Fantasticul psihologic cultivat de A.E. Baconsky nu presupune intruziunea brutală a misterului în sfera celei mai banale realități cotidiene, deoarece realitatea se dovedește misterioasă de la bun început. Prozatorul își însușește principiul proclamat de Mateiu I. Caragiale în epilogul nuvelei Remember, potrivit căruia „unei istorii frumusețea îi stă numai în partea ei de taină; dacă i-o dezvălui, găsesc că își pierde tot farmecul“.
Povestirile lui A.E. Baconsky sunt confesiunile unor eroi problematici, martori ai unor întâmplări insolite, niște veritabili surghiuniți ai soartei. Volumul are în frunte un fragment dintr-un vechi descântec („Peste-o mare mare neagră / Latră-un câine mare, negru“), ceea ce nu indică sursa folclorică a acestei proze, ci vorbește, cu predilecție, despre sensurile ei mai adânci, relevând două componente semnificative ale imaginarului baconskyan: pustiul – având drept variante stepa, marea, cimitirul sau chiar orașul – și bestiarul, viețuitoarele care îl alcătuiesc fiind, prin excelență, niște animale htoniene.
Un citat semnificativ deschide și narațiunea Farul, marcând preferința scriitorului pentru fantastic: „Dar aceasta e taină ținută în păstrarea mea și pecetluită în visteriile mele.“ Prin decor și prin atmosferă, relatarea amintește de Thalassa lui Al. Macedonski. Asemenea scrierilor semnate de Jorge Luis Borges și de Mircea Eliade, povestirile lui A.E. Baconsky au o structură labirintică, motivată prin faptul că ghemul întâmplărilor se încâlcește permanent, cititorul neavând niciodată date suficiente pentru a decoda în totalitate misterul. Cele mai multe relatări ale cărții se găsesc sub constelația mitului eternei reîntoarceri, permanentele reluări ale unor întâmplări originare exprimând tocmai ideea de circularitate. De altfel, există în Cimitirul piraților o confesiune cu valoare po(i)etică, în stare să dezambiguizeze – fie și numai parțial – ermetismul deliberat al celorlalte narațiuni: „Căzui obosit pe un divan și luând cartea ce stătea deschisă cu coperțile în sus am citit la pasajul unde se părea că mă oprisem: «Odată te vei întoarce și te vei minuna de propria ta viață petrecută în țara al cărei nume l-ai uitat, și-ți vei aduce aminte de unul căruia singurătatea i-a dat chipul tău».“
Tot sub semnul circularității se găsește și narațiunea Fuga pietrarului, având în centru mitul unui Meșter Manole damnat, blestemat parcă să își concretizeze în piatră angoasele sale cele mai chinuitoare. Dacă narațiunea intitulată Cel-mai-mare poate fi socotită istoria unui miraj, a unei psihoze colective cu atât mai stranii cu cât pe parcursul amplificării ei sunt uitate până și motivele care au declanșat-o, Aureola neagră se bazează pe o tehnică narativă extrem de complexă, sugerând parcă ideea spargerii oricăror bariere spațiale sau temporale. O asemenea atmosferă coșmarescă definește și narațiunea Încețoșatul Orfeu, în care se pune problema salvării Euridicei din infernul existențial în care trăiește. Nostalgia unei epoci de aur, posibilitatea existenței unui paradis al creației străbate narațiunea Artiștii din insulă. Scriitorul ridică aici problema rolului terapeutic al povestirii, în măsură să trezească memoria unor personaje care suferă de o misterioasă amnezie și cărora li se fac niște „semne“ prin care se încearcă recuperarea identității lor originare, restaurarea legăturii cu strămoșii. O atenție deosebită merită și narațiunea Ultimul rol, o reușită parabolă vizând degrada rea tot mai accentuată a artei în so cietate. Eliminată în mod abuziv din prima ediție a cărții, povestirea prezintă două modalități paralele de a concepe arta.
Cunoscut timp îndelungat doar prin versiunea germană datora tă lui Max Demeter Peyfuss (1976), ro manul Biserica Neagră reprezintă o reușită sinteză a scrierilor anterioare ale prozatorului. Na rațiunea are în frunte un motto ce anticipează înclinația prozatorului pentru ana liză. În centrul cărții se găsește același personaj-narator și martor din povestiri, un personaj anxios, a cărui prezență presupune o modalitate specifică de a percepe realitatea. Înzestrat cu o sensibilitate exacerbată ce este dublată de o „luciditate istovitoare“, eroul lui A.E. Baconsky trece printr-un șir de avataruri insolite și este confruntat cu o serie de situații-limită ce îi dereglează cursul firesc al existenței. De altfel, deja fraza de debut a relatării se dovedește semnificativă, prevestind pătrunderea sub constelația misterului: „Mă întorceam spre casă umbrit de presimțiri anxioase“. Autorul Cadavrelor în vid construiește o lume à rebours, dominată de organizația ezoterică a unor cerșetori misterioși. Aceștia devin tot mai agresivi, instituind în cetate niște relații de tip feudal. În scurt timp, ei devin adevărații stăpâni ai locului, topos dominat de două simboluri negative: Marea și Biserica Neagră, sanctuarul unui cult mai puțin obișnuit. Criza protagonistului se declanșează în momentul în care se vede confruntat cu teribila Ligă a cerșetorilor. La fel ca în povestiri, A.E. Baconsky zugrăvește un univers coșmaresc, unde totul devine posibil și unde totul se găsește sub semnul provizoratului. Personajele joacă mereu alte roluri, identitățile lor fiind măsluite continuu sub protecția unor măști și a unor decoruri și ele provizorii. Redus la condiția unui mecanism ce execută în mod automat un program, personajul-narator se simte cuprins de o puternică criză existențială, de un nețărmurit vid interior. Dincolo de aureola fantastică ce facilitează zugrăvirea numeroaselor avataruri trăite de către protagoniștii cărții, romanul are și o puternică încărcătură simbolică. Semnificațiile parabolei (trimiterile la opresiunile exercitate de către statul totalitar) se dezvăluie în finalul narațiunii, când este prezentată și motivată revolta cerșetorilor. Actul justițiar este himeric, iar concluziile prozatorului se dovedesc drastice. Într-o societate în care nu contează adevărul individului, ci numai setea de adevăr a mulțimii, salvarea devine imposibilă, existența repetându-se la infinit într-un cerc infernal.
În ciuda trecerii timpului, prozele lui A. E. Baconsky nu au pierdut nimic din farmecul lor epic, dezvăluindu-le cititorilor un univers complex și insolit.