Rüdiger von Kraus (n. 1948) este cunoscut publicului românesc îndeosebi datorită volumului publicat în 2018 care s-a concentrat în jurul istoriei familiei sale de sași ardeleni, dar cu o narațiune pusă în context regional și european (Nobili și artizani. O istorie neștiută a sașilor din Transilvania, postfață de Filip-Lucian Iorga, Editura Corint, 2018). La fel ca lucrarea despre familia von Kraus, și cartea recent apărută beneficiază de un text de susținere din partea cunoscutului profesor Charles S. Maier, de la Harvard University. Deși are o validare academică solidă, Rüdiger von Kraus – afirmat în SUA în primul rând ca om de afaceri – continuă să se considere cu modestie un cercetător care mai are multe de învățat.
Autorul s-a născut la Râșnov (Rosenau), a studiat limbile germană și engleză la Universitatea din București, iar în anul 1976 s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. După o carieră de decenii ca antreprenor (într-un domeniu ca producerea de echipamente pentru reducerea cantității de masă plastică folosită), în 2017 Rüdiger (Rick) von Kraus a absolvit un Master în Istorie universală la celebra Universitate Harvard. Un an mai târziu, în 2018, la Conferința Internațională a Societății de Studii Românești (Society for Romanian Studies/SRS), am și avut ocazia să îl cunosc și să îl apreciez în noul domeniu (al cercetării istorice) pe care l-a ales. Prezentarea sa privitoare la impactul unificării Ardealului cu Regatul României din 1918 asupra sașilor transilvăneni era cumva desprinsă din lucrarea lui despre propria familie, dar promitea să exploreze și alte surse istorice. Din discuțiile purtate atunci, la Conferința SRS, desfășurată la București, la Academia de Studii Economice, era previzibil că Rüdiger von Kraus nu va rămâne omul unei singure cărți.
Noul subiect abordat se leagă tot de familia sa, dar a fost înlesnit de procesul de declasificare a unor documente provenite de la Agenția Centrală de Informații a SUA (Central Intelligence Agency – CIA), mai precis din fondul special dedicat crimelor de război naziste. În acest fond documentar a existat și o consistentă colecție – un soi de dosar personal conținând referiri substanțiale la Nicolae Malaxa (Fondul Central Intelligence Agency Collection – Nazi War Crimes; Malaxa Nicolai a devenit disponibil online începând din 2015 atât pe website-ul CIA, cât și pe platforma archive.org). Cum poate știu cititorii, Nicolae Malaxa a fost un cunoscut om de afaceri și patron al Uzinelor cu același nume care, din 1946 și până la moarte, a trăit în Statele Unite. Colaborarea lui de dinainte de august 1944 cu reprezentanți ai Germaniei naziste, implicarea Uzinelor Malaxa în fabricarea de muniție și armament, precum și solicitarea de viză și rezidență permanentă pentru SUA l-au adus în atenția organismelor americane competente (de la Oficiul pentru Imigrări-Naturalizări) la serviciile de informații (FBI, OSS/CIA). La fel ca Malaxa, și Rüdiger von Kraus a ales America, însă în copilărie autorul nostru putea auzi de una dintre creațiile industriale ale magnatului – fabrica 6 martie (fostă Malaxa) de la Tohanu Vechi (o localitate de lângă Râșnovul natal) unde lucrau doi dintre frații săi (pp. 5-7).
Până în decembrie 1989, din motive evidente, nu s-au știut (și nu s-au putut spune) foarte multe despre Nicolae Malaxa și, cu atât mai puțin, despre biografia sa americană. Abia după căderea comunismului, marele proprietar de fabrici a fost prezentat în scrisul istoric ca unul dintre industriașii de marcă ai perioadei interbelice, însemnat participant la procesul de modernizare economică, alături de Max Aușnit (Auschnitt), Dumitru Mociorniță ș.a. Sus-amintitul Max Aușnit este, de asemenea, un personaj important inclusiv în cartea lui Rüdiger von Kraus, la fel ca fratele său (Edgar). Malaxa apare și în jurnalul regelui Carol al II-lea, alături de alți reprezentanți ai camarilei regale. Cum arată și autorul, N. Malaxa și Aușnit erau partenerii de pocher, la propriu, ai lui Carol al II-lea. Poate spre deosebire de Aușnit, Malaxa „știa“ să piardă mai mult, în mod strategic, ca să câștige bunăvoința monarhului autoritar, a Elenei Lupescu și a camarilei. Odată cu deschiderea arhivelor, inclusiv cele ale CNSAS (studiate și de autor), cercetătorii au aflat și alte amănunte ale plecării din țară, după război, a lui Malaxa (ca membru al unei delegații economice, alături de Aușnit). Dar abia această carte ne luminează în legătură nu doar cu cariera americană a patronului celei mai mari companii de locomotive și țevi fără sudură din România, dar și cu biografia lui în general (de altfel, ultimul capitol al volumului se intitulează chiar Malaxa în România – pp. 194-209).
Membrii delegației economice românești au ajuns în SUA aproape în același timp cu noul ministru plenipotențiar trimis în capitala americană, versatilul Mihai Ralea (secondant al premierului procomunist Petru Groza în cadrul Frontului Plugarilor și răsplătit cu o poziție diplomatică importantă). Volumul lui Rüdiger von Kraus se remarcă și prin modul în care îmbină diverse categorii de surse – de la documentele emise de CIA, la presa americană, literatura de specialitate și memorialistică. Malaxa, la fel ca Ralea, apare și în scrierile memorialistice ale lui Petre Pandrea (Memoriile mandarinului valah, ed. Andrei Pandrea, Editura Albatros, București, 2001). Pandrea susținea că Ralea ar fi fost „prietenul magnaților politici și financiari“ (prieten cu N. Malaxa) , pe care l-a curtat, tot așa cum „s-a gudurat pe lângă Max Auschnitt“. În perioada de dinainte de 1940, M. Ralea devenise membru în mai multe consilii de administrație de la unități economice foarte importante, profitabile, și unde statul român era acționar (Uzinele și Domeniile Reșița/UDR, între altele). Atât Nicolae Malaxa, cât și Max Auschnitt fuseseră implicați la UDR Reșița; în plus, Malaxa, la fel ca Ralea, era profund legat de Huși, locul de origine. Rüdiger von Kraus surprinde foarte bine momentul în care cei trei au reluat pe tărâm american mai vechile lor legături: Ralea, din postura de ambasador al guvernului procomunist, ceilalți doi – ca oameni de afaceri apropiați de oficialitățile de la București.
Așa cum arată Rüdiger von Kraus, cei doi industriași ajunși în SUA, în 1946, au acționat un timp ca actori ai misiunii comerciale românești pe teritoriu american și l-au asistat pe Ralea în negocierea unui împrumut de peste 12 milioane de dolari pentru Banca Națională a României, credit acordat de renumita Chase National Bank (pp. 72-73). Spre deosebire de Auschnitt, Malaxa a fost mult mai apropiat de Ralea și de Legația pe care acesta o conducea, prin ajutoare financiare declarate, dar și nedeclarate. Dacă este să îl credem pe Pamfil Ripoșanu – prim consilier de Legație (om al lui Petru Groza), dar și sursă a FBI-ului american – , omul de afaceri îi vira lui Ralea 4000 de dolari lunar (p. 77). Malaxa – care cumva avea familia ostatică în România ocupată de sovietici – i-a curtat și pe ceilalți lideri comuniști (chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au beneficiat de cadourile sale exorbitante). Inclusiv din cauza acestor „atenții“, Malaxa a intrat în vizorul autorităților americane care erau alimentate cu informații și despre atitudinile sale pronaziste și prolegionare – date compromițătoare ce veneau de-acum și din direcția lui Auschnitt, transformat în rival de temut. O carte ca un thriller politic.