În urmă cu mai mult de un secol, dintr-o berărie pragheză, alături de un cârciumar spurcat la gură şi de un agent provocator, pornea la luptă, pentru dubla Monarhie, cel mai bizar, mai curajos, mai idiot şi mai guraliv soldat al Imperiului: neobositul şi reumaticul Švejk. Capodopera lui Hašek este îmbibată de acelaşi spirit bizar , insurgent şi iconoclast de care a fost marcată şi viaţa autorului. Umoristul anarhist, prizonier în armata rusă şi mai apoi voluntar în Armata Roşie, Hašek este un personaj a cărui marginalitate muşcătoare îi acordă o aură de nebunie sacră. În Švejk, ca şi în Hašek, ambiguitatea Europei Centrale îşi află o expresie delirantă. Lumea pe dos pe care o cutreieră Švejk este cea din care se ivesc Lenin şi Hitler. Din această plămadă a carnagiilor şi a dezrădăcinărilor se hrăneşte tragedia Marelui Război care va urma, peste numai două decenii.
Kakania
Cronica lui Švejk este, privită în acest context al destrămării lumii de ieri, ( acea lumea spre care se întorcea Stefan Zweig), un roman picaresc apocaliptic. Deloc întâmplător, în câteva ocazii, bravul idiot Švejk evocă memoria războiului de treizeci de ani – ca şi aceasta din urmă, războiul de la 1914 topeşte destinele în magma unui carnagiu ce pustieşte, fără de speranţă. Drumul lui Švejk, cel care îl duce de la Praga spre marginile Galiţiei, este o coborâre în infern. Calmul ceh, al berii şi al lungilor conversaţiii, este înlocuit de trepidaţia teribilului cuptor în care istoria aruncă armate şi civili, laolaltă. Acesta va fi ultimul război al imperiului, dar nu şi cel din urmă război al Europei. Învăluit în armura sa de istorii, de poveşti şi de snoave, Švejk devine cronicarul acestei prăbuşiri. Ca şi von Trotta, ofiţerul din „Marşul Radeztky”, textul lui Joseph Roth, Švejk este parte din acest cosmos modelat de micro-armonia biedermeier. El este capătul de drum al unei istorii. Dincolo de el nu se mai află nimic.
Umorul lui Hašek îl evocă pe cel, nu mai puţin teribil, al lui Daniil Harms. Universul său este dominant de malformaţii şi monstruozităţi. Fiecare dintre făpturile care îl populează este, în felul ei,purtătoarea unui stigmat. Aberaţiile sunt împinse la paroxism în acest univers dominat de reguli care au încetat să mai aibă un sens. Birocraţii lui Hašek îi evocă pe cei infernali ai lui Kafka. Ei continuă să scrie, să completeze, să redacteze, să raporteze, să corespondeze, să cartografieze, ca şi cum edificiul imperial ar fi destinat să dureze în veci.
Kakania lui Hašek este la fel de lunatecă ca şi aceea a lui Musil. În cadrele ei, prostia se rafinează, ca un vin ce îmbătrâneşte, nobil. Şeful de post care îl anchetează pe Švejk, la capătul peregrinărilor sale din jurul lui Ceske Budejovice, este un asemenea atlet al idioţeniei birocratice. Travaliul de Sisif al intendenţilor, în luptă cu conservele destinate armatei,este imaginea acestei uzine de consumat nimicul. Moartea este omniprezentă, cu toate acestea. Ea este evocată în istoriile zecilor de personaje de care Švejk este înconjurat. Spectrele lui Liviu Rebreanu sunt cele pe care le întâlneşte şi Švejk: spânzuraţii atârnă în copaci, iar curţile marţiale au jovialitatea unei partide de cărţi.
Cronica sfârşitului lumii
Prostia cazonă este, în cazul romanului lui Hašek , un autentic principiu cosmic. Ordinele trimise trupei în mişcare de un general dement sunt întruchiparea acestei ordini abolite deliberat, prin dispariţia raţiunii. Inspecţiile la latrine ale unui ofiţer senil sunt ocazia de a examina potenţialul trupei. Căcatul de pisică apare, subversiv, pe masa de manevră a unui regiment. Efigia imperială, venerată de Trotta, devine, la Hašek, imaginea acestei neputinţe senile, care se extinde, contagios, spre a reduce la paralizie sifilitică întreg imperiul.
Fantezia macabră a umorului lui Hašek îşi atinge punctul cel mai înalt în portretistica idioţeniei pompoase. În cadetul Biegler şi locotenentul Dub se simte pasiunea mizantropică a examinării stupidităţii triumfătoare. Visele de mărire ale lui Biegler, cel care se închipuie apărător al Vienei şi cronicar al Imperiului, se amestecă, în somnul dizenteric, cu propriile lui fecale. Viteazul Biegler este, literalmente, un căcăcios. Cât despre Dub, profesorul delator din civilie, pasiunea sa pentru discursuri şi supraveghere cazonă este dublată de preferinţa pentru ameninţările ce au rigoarea unui tic verbal. Lupta dintre Dub şi Švejk este una epopeică. În tren, în bordel sau în popota regimentului, bravul Švejk rezistă acestui asalt hrănit de prostia ubicuă a lui Dub.
În acest imperiu ce se clatină, istoriile de luptă nu mai pot avea decât alura stranie şi parodică a prozelor lui Hašek însuşi. Teteristul Marek este un Herodot cinic, ce alege să transforme peregrinările lipsite de glorie în clipe de măreţie. Scriitorul de regiment oferă, cu generozitate, oricui, o moarte eroică. Plutonierul corupt se sacrifică, în această cronică a unui viitor improbabil, cu altruism şi devoţiune patriotică. Deriziunea este ipostaza acestei prăbuşiri care nu mai poate fi evitată.
Simbolic, Švejk este, spre deosebire de generalii ce comandă armate, nu doar încrezător în soarta Austriei, dar şi nemuritor. Moartea lui Hašek îi dăruieşte lui Švejk imortalitatea. Švejk nu poate fi imaginat în afara acestei apocalipse pe care o savurează, bonom. Întâlnirea cu bătrânul genist Vodicka, în clipa în care războiul se va fi sfârşit, este farul ce străluceşte, în depărtare. Itaca lui Švejk este berăria în care licoarea se aşterne, diamantin, în pahare, iar istoriile se înlănţuie, ca în nopţile arabe. Închis în crisalida sa, Švejk este brav şi neînfricat. Marşurile sale nu se pot opri, niciodată.