Volumul de referință al poetei Liana Sakelliou, Sequentiae, despre care Ioana Pârvulescu afirmă că este „una dintre cărțile cu aureolă care se scriu o dată în viață“, a apărut în 2024 la Editura Vinea, în traducerea Angelei Bratsou și a lui Stavros Deligiorgis. În mod straniu, volumul a rămas destul de tăcut, dar poate că această lipsă de receptare din partea presei literare românești se explică pe de o parte printr-o rezervă tot mai vizibilă a criticii literare românești în raport cu poezia lumii, iar pe de alta prin lipsa deschiderii reale a publicisticii (nu doar a editurilor) față de poezie. Similar, și Opera poetică a lui Konstantinos P. Kavafis, tradusă de Dimitris Kanellopoulos și Eugen Uricaru și publicată cu un an înainte la Editura Școala Ardeleană, a rămas tăcută, absentă.
Liana Sakelliou, unul dintre numele cele mai reprezentative ale literaturii elene contemporane, are o remarcabilă anvergură internațională. Este profesor de literatură americană și creative writing la Universitatea din Atena, cu experiență universitară în Marea Britanie, la Edinburgh și Essex, și în Statele Unite, la Penn State University, beneficiară a unor burse oferite de: Fundația Fulbright, Universitatea Princeton, Universitatea din Coimbra și British Council, membră a numeroase societăți academice și de creație și fost președinte al Comitetului European pentru Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene (2017). A publicat numeroase volume de versuri, studii și eseuri, a tradus în greacă din poezia lui Ralph Waldo Emerson, Sylvia Plath sau Emily Dickinson, dar și din cea a contemporanei Denise Lervertov, iar cărțile sale au fost traduse în special în engleză, dar și în alte limbi europene. O antologie de autor a Lianei Sakelliou, Alchimie celulară într-un atelier de pictură, a fost publicată în română, tot la Vinea și tot în traducerea Angelei Bratsou și a lui Stavros Deligiorgis, iar prezența poetei la evenimente literare în România este constantă în ultimii ani. Cu toate acestea, Sequentiae a rămas un volum tăcut, deși venea însoțit de cuvântul Ioanei Pârvulescu, rezumând traiectul epic al poemului la cele cinci secvențe din călătoria prin secole și spații a uneia dintre icoanele celui cunoscut în Occident ca El Greco, pictorul cretan care a reformat pictura spaniolă după experiența nereușită din Italia:
„Inima poeziei, care bate în fiecare vers, este o icoană, Adormirea Maicii Donului, realizată de tânărul Doménikos Theotokópoulos, cretanul mai cunoscut sub numele de El Greco, căruia îi este, de altfel, dedicată cartea. Poemul începe în secolul XVI și se încheie în secolul XXI. Între 1556 și 2014, icoana a legat destinele și trăirile mai multor oameni, iar călătoria ei prin epoci diferite este pusă în lumină în cinci secvențe puternice.“ (p. 6).
Deopotrivă epic prin refacerea narativă a traiectului icoanei, prin angrenarea în realitatea unui parcurs documentat, poemul Sequentiae este „de un lirism intens“, subliniază Ioana Pârvulescu, de o încărcătură emoțională puternică, păstrată intactă de la momentul declanșator, contemplarea unei copii a icoanei în insula Póros în care a locuit și unde nu centrul de interes, unitatea compozițională sau echilibrul lucrării au atras-o, ci un element de contrast, mâinile tăiate ale lui Iefonías, cel venit să tulbure pacea Adormirii. Tulburarea din tinerețe, a mâinilor tăiate, devenise coșmar prin inutilitatea gestului și indiferența arhanghelului: „Ceea ce mă atrăgea la Panagia mică din Póros pe 24 august erau mâinile lui Iefonías tăiate, care picurau sânge din încheieturi, în timp ce atingeau patul ei sacru, și sabia arhanghelului care, întinsă în fața mea strălucea vopsită de sânge, în timp ce fața lui era impasibilă.“ (p. 67). Sacrificiul inutil care pigmenta lucrarea, contrastând cu solemnitatea morții – tradiția iconografică explică încercarea iudeului cu mâinile retezate de a răsturna patul Adormitei – au determinat-o pe Liana Sakelliou să se documenteze și să radiografieze cu instrumentar liric dens din punct de vedere semantic, cu multiple deschideri culturale, atipic ca scriitură de pattern-ul compozițional propriu, un traseu al celei mai cunoscute icoane a Adormirii, care devine traseu al ideii de reformă în pictura catolică occidentală plecând de la tiparele ortodoxe de care nu se va despărți niciodată cel cunoscut drept El Greco.
Chiar dacă stilistic amprenta bizantină este predominantă în scrierea textului – vom reveni asupra acestui aspect fundamental –, ceea ce nu se schimbă este apetența Lianei Sakelliou pentru dublarea sau multiplicarea în ecouri poetice a actului creației (în comunicarea nonverbală, sublinierea comunicării verbale prin gesturi ilustrative similare se realizează prin semne specifice, numite ilustratori), cu predilecție pentru artele plastice. Ilustratorii poetei din Póros sunt deschideri sinestezice, precum cele din Locul dulcilor adieri (2017), preluate în antologia Alchimie celulară într-un atelier de pictură (2021), în care este reflectat liric actul creator al pictorului Marc Chagall, poposit în insula din sudul Golfului Saronic, din cel puțin trei tablouri, dintre care cel mai sugestiv este cel omonim, Póros (1954), amintind de cunoscutul zbor al îndrăgostiților din Vitebsk. Tot un tablou, The Pleasure Principle (Portrait of Edward James) pictat în 1937 de René Magritte, devine referențial în Portret înainte de a se întuneca (2010), propunând cel puțin un dublu traseu, semiotic și ontologic, dacă nu, similar reflectării actului creator la Chagall, un parcurs semiotic pe care Ch.S. Peirce îl definea ca semioză infinită. Să rămânem la expresia „semioză poetică multiplă“, pentru a ilustra ceea ce depășește simplul efect sinestezic al poeziei Lianei Sakelliou.
În cazul volumului Sequentiae, reflectarea actului creației este un parcurs și mai complex: ontologic, semiotic, teologic și estetic (luate împreună, ca armonice ale ființei, fără o importanță mai mare a vreuneia în raport cu celelalte). Demersul Lianei Sakelliou de a reflecta sciitural prin pictural o realitate primă – sugestia ideii din Metamorfozele ovidiene că natura imită arta nu este probabil departe de intenția auctorială – este similar cu ceea ce realizase cu câteva decenii în urmă ilustrul scriitor argentinian Jorge-Luis Borges, care restrânsese aparent lumea referințelor la biblioteca în care încăpeau nu numai lumea, ci și reflectările ei infinite. Sequentiae este așadar un parcurs poetic care reface în anii pandemiei (cartea a fost publicată în limba greacă în 2022) un traiect al unei istorii secvențiale a parcursului unei icoane, a Adormirii Maicii Domnului, pictată la jumătatea secolului al XVI-lea de pictorul cretan Doménikos Theotokópoulos, cunoscut ca El Greco. Parcursul presupune plecarea de la însuși actul creației icoanei – iată un exemplu de configurare a scenei: „Deodată/ se deschid cerurile,/ se umple noaptea de aur,/ norii se umplu de apostoli/ de la capetele pământului – nu trebuia/ să uit pe niciunul. Și mai apoi contracțiile.“ (p. 17) – și continuă cu salvarea ei din incendiul din insula Psará din anii revoluției elene: „Marea a devenit un cuib/ de tăcere. Nu ești singură, îmi spune/ icoana Adormirii din întunericul robei“ (p. 39), cu aducerea la Biserica din Ermoupolis, Syros, până la identificarea semnăturii marelui pictor de către savantul bizantinolog Georgios Mastorópoulos și transferul pe cale aeriană la muzeul El Greco din Toledo: „Pe cerul de safir, înaripate în aer, suflete ne-/ cartografiate. Îngeri devoți le/ întâlnesc. Ființa pământeană este doar/ nacela fără povară. Ungere cu ulei./ lumina de foc strălucește/ pe fețe/ aur.“ (p. 63).
Nu traseul în sine face obiectul interesului estetic al autoarei, ci ilustrarea modului în care pinacoteca lumii are același rol ca unica bibliotecă a umanității din opera lui Jorge-Luis Borges: să se deschidă multisenzorial către un public deopotrivă cititor, privitor, degustător și ascultător, care se bucură de experiența lumilor în suprapunerea secvențială din poezia Lianei Sakelliou. Sequentiae constituie în egală măsură și un traseu muzical, pentru că lectura este însoțită de muzica bizantină reorchestrată auctorial a spațiului-referință, în care psalmodierea urcătoare sau coborâtoare din primele și ultimele secvențe ale cărții este echilibrată de isonul (egal ca emisie poetică) al secvenței a treia (tocmai această reflectare prin traducerea în limba română în care rezonează psalmodierea din textul original este o garanție a calității traducerii). Rezultatul este un remarcabil parcurs prin creația lumii grație poeziei însoțitoare, inclusiv prin muzica omofonă și melodică a spațiului cultural ilustrat ca deschidere de care nu s-a dezis niciodată El Greco, expunându-se pe sine în lumina unei umanități în întoarcerea mereu spre casa ființei, așa cum a fost înțeleasă cultura elenă și de pictor, și de poetă.