Profesorul de literatură comparată Virgil Nemoianu a fost convins că familiarizarea cu disciplina pe care a slujit-o poate duce la dezarmarea comodei înclinații a firii omenești spre indistincție și obtuză nivelare. Iar aceasta s-ar realiza nu printr-o cuminte aplanare a diferitelor opoziții și polarități, ci, dimpotrivă, prin multiplicarea lor cu mare suplețe. Consecvent acestei viziuni, el a fost mereu interesat de numeroase dileme ale contemporanei tății, privitoare la impactul dintre social, ideologic, politic, cultural, civilizațional și psihologic. Emise între limitele moderației atitudinale de un spirit conservator liberal sau progresist, reflecțiile sale au fost absorbite din experiențe personale ale studiului comparatist.
Comparatistul american de origine română nu s-a simțit ispitit de preferințe conceptuale pentru extremele localismului și nici pentru acelea ale universalismului. Este motivul pentru care el credea că se impune ca dilemele locale să permită deschiderea spre universal, rupând cu stagnarea în provincialismul vetust și pernicios. Modernitate târzie, capitalism economic, democrație egalitară, naționalism tolerant, ideologie seculară, toleranță religioasă, canon obligatoriu sunt tot atâtea aspecte urmărite în articolele sale.
Contrar unor gânditori care apreciază că este de datoria lor să distrugă tradiția și orice credință în dimensiunea ideală a umanității, Virgil Nemoianu și-a asumat rolul de a fi încercat să organizeze o apărare, un filtru protector împotriva tendințelor distructive, relativiste, din perioada contemporană lui. Preferința i s-a îndreptat spre un anumit gen de tradiționalism echilibrat și elitist, spre organicism, de idealism reconciliat cu realitatea, asemănător cu ceea ce el numește liberal-conservatoris mul american. Atent la provocările și sfidările modernității, reputatul comparatist a apărat tradiția în numele unui conservatorism luminat, dar a respins paseismul și nostalgiile neo-romantice. Prin recunoașterea afinităților cu doctrina creștin-democrată (deși nu a fost… democrat, ci republican), Virgil Nemoianu a reiterat necesitatea unui ecumenism nu doar religios, ci și spiritual în sens larg. Nu ne putem limita la cultivarea rădăcinilor, pare a spune universitarul american, cultura trebuie să respire aerul neviciat și dătător de viață al dialogului universal. Democrația creștină este născută dintr-o dublă rădăcină – liberalismul democratic raționalist și individualist de stirpe iluministă, pe de o parte, și modurile de gândire tradiționale, atașate mai curând grupurilor comunitare și păstrătoare ale valențelor societății creștine, pe de altă parte.
Virgil Nemoianu a condamnat naționalismul, rasismul, antisemitismul, izolarea de valorile apusene, iraționalismul și reducționismele intelec tuale de dreapta, la fel ca și pe acelea de stânga. Extremismele sunt uneori generatoare de mari confuzii: „Prea multe lecții de «corectitudine politică» administrate intelectualilor și populației duc la contrariul intențiilor declarate. Limbajul folosit, temele abordate se asemănă uneori în chip îngrijorător cu cele folosite în anii ’50 sau ulterior. Acești ultraprogresiști (probabil fără să vrea) ajung să facă jocul forțelor de extremă dreaptă prin propria lor intoleranță.” (Virgil Nemoianu, Opere, 5. România și liberalismele ei. Tradiție și libertate, Editura Spandugino, București, 2016, p. 584). Disputele ideologice își au rostul lor numai dacă sunt însoțite de toleranță și de respect pentru orientările altora, altminteri ele decad la nivelul propagandei ieftine.
Naționalismul radical proclamat cu stridență rămâne un act antinațional, potrivnic intereselor românești, iar proclamarea unei excesive supușenii față de Occident este în esența ei contraproductivă strategiei de apropiere față de Vest. Niciun sistem sau o doctrină nu poate să asigure vreodată binele sau să genereze răul total, iar această credință derivă dintr-o temă care a devenit practic o obsesie la Virgil Nemoianu: imperfecțiunea. Noi, cei din zona sublunară, ne vedem nevoiți să recunoaștem că suntem imperfecți, căutarea perfecțiunii presupunând asumarea unor riscuri. De fiecare dată când a fost căutată cu fanatism (a se vedea totalitarismele secolului al XX-lea), s-a ajuns la dezastre și de aceea profesorul de la Universitatea Catolică din Washing ton a preferat să se înrădăcineze în imperfecțiune și în căutarea fericirii (a fi fericit înseamnă pentru comparatist a aspira, într-un fel sau altul, spre perfecțiune).
Impactul pozitiv sau negativ al diverselor ideologii se declanșează și se actualizează în funcție de variabilele circumstanțe istorice. În consecință, Virgil Nemoianu a militat pentru o acomodare a localismului și a înrădăcinării naționale cu larga deschidere spre orizontul european. Încercarea de a preamări un anumit specific național în afara altor configurații evidente în dezvoltarea generală a societății contemporane nu poate rezista experienței și tendințelor europene sau mondiale. În fața izbucnirilor temperamentale ale diverselor sensibilități etnice, autorul volumului Teoria secundarului a militat pentru conceptul de „autocrtică națională“, ce presupune reevaluarea miturilor și a datelor trecutului național.
Ca o caracteristică românească, analistul a remarcat resentimentul cauzat de mania persecuției și de stârnirea milei de sine, tânguitoarea jale, neglijarea de către țările occidentale, sindromul orfanului părăsit și năpăstuit, al vlăstarului vitregit și abandonat. Se întreabă autorul: „…orfanul ăsta e copil din flori? e copil adoptat? e copil abandonat? sau poate e numai pripășit pe lângă curte și casă? Legitimitate sau prefăcătorie? Posibilitățile acestea și altele încă se încrucișează bezmetic în «subconști en tul național» creând un soi de angoasă confuză.” (Ibidem, pp. 68-69). Nimic nu i s-a părut lui Virgil Nemoianu mai dăunător pentru viabilitatea mecanismelor psihice și intelectuale ale unei societăți decât sfioasele victimizări ipocrite, tendința spre dispreț și milă de sine, precum și lăudăroșeniile protocro niste legate de proeminența etosului românesc. Și a mai semnalat un aspect foarte important: „În discursul imaginar al poporului român, suferința proprie joacă un rol de frunte./ […] Obiecția mea e cu totul alta. Ea ține de suferințele altora, adesea trecute cu vederea. Iar aici putem vorbi de două categorii./ Una este a popoarelor care și ele au suferit istoric, probabil nu mai puțin ca românii, uneori mai mult chiar. Aici se înscriu aproape toate. […] A doua categorie este cea a celor care la rândul lor au avut de suferit de pe urma românilor, subiect care merită un tratament nițel mai amănun țit, căci e prea des trecut cu vederea, ba chiar negat! [s.a.] “ (Ibidem, pp. 592-593).
Ne-a fost atrasă atenția din partea lui Virgil Nemoianu și că intelectualii români riscă să se facă culpabili de autoimolare națională dacă refuză rigorile perspectivei alterității, dacă se agață disperat de ierarhiile „de uz intern“ și dacă dau mereu vina pe alte etnii sau pe conspirațiile internaționale pentru tot ce li se întâmplă. În acest context, sunt demne de citat următoarele fraze: „O minoritate de orice tip (etnică, lingvistică, de clasă, ideologică, religioasă ș.a.m.d.) trebuie să-și manifeste recunoștința pentru toleranța de care se bucură și să fie la rândul ei profund tolerantă față de principiile și practicile oricărei majorități legitimatoare și oricărei tradiții seculare pașnice. Într-un cuvânt, în absența respectului, toleranța devine imposibilă. Dacă o astfel de toleranță lipsită de respect este exercitată de către o majoritate, ea ajunge să semene cu gestul disprețuitor de a arunca rămășițele festinului unui cerșetor neajutorat. În mod similar, în pretenția de toleranță din partea unei minorități sau a unui grup dizident lipsit de respectul cuvenit majorității înconjurătoare tinde să degenereze în adversitate și nu merită ca răspuns altceva decât adversitatea și pedeapsa, în ambele cazuri, în locul toleranței vom înregistra doar insolență și cruzime.“ (Ibidem, pp. 576-577).
Acuzele aduse din toate părțile românilor (netemeinicie, inconsecvență, frivolitate, lehamite, memorie scurtă etc.) nu sunt privite de Virgil Nemoianu drept culpabilități globale definitorii și definitive. Complexele de inferioritate psiholo gică nu sunt chiar așa de dăunătoare precum par, deoarece ele sunt nutrite tocmai din spaima de complexe. Ele definesc însușirea românilor de a se cunoaște în practica unei critici de tip cultural și pot deveni creatoare doar dacă sunt însușite cu inteligență morală, spre a fi fructificate ingenios în jocul societal și în reinventarea de sine etnică.
Astăzi, când criteriile de apreciere nu mai sunt ale absolutului, ci ale relativului, Virgil Nemoianu a fost atras de sfere conceptuale care privesc tranziția, nuanța, distincția, imperfecțiunea și gradualitatea. Faptele de cultură și de civilizație au fost analizate în dinamica lor de ansamblu, analistul fiind interesat de contextualizări, de proporții și de redistribuire a accentelor. Autorul volumului Calmul valorilor a încercat să judece totul și totdeauna între limitele moderației interpreta tive, sugerând rectificări categoriale și structurale în lumina blândă a rațiunii calme. Profesorul de la Universitatea Catolică din Washington își aprecia astfel evoluția biologică: „Eu văd viața mea ca pe o suită de eliberări și autonomizări, în cercuri tot mai largi, întâi de sub constrângerile societății organice, de sub cele ale familiei, de sub tutela rădăcinilor naționale și geografice, de sub prescrip țiile gândirii tradiționale, și tot așa: speranța noastră angoasată nu este ea că ultimul cerc, moartea, va fi eliberarea noastră de sub materie, în prezența divinului?” (Virgil Nemoianu, Opere, 10, Arhipelag interior. Eseuri autobiografice; Simptome, Editura Spandugino, București, 2013, pp. 248-249). Acum, când cerceul vieții lui Virgil Nemoianu s-a închis, nu putem găsi decât un răspuns afirmativ la întrebarea sa despre eliberarea de sub povara materiei, în prezența divinului.