Recentele alegeri nu au fost doar un vot pentru funcția supremă în stat. Ele au fost și un tester care a măsurat starea acestui popor, cât de jos am ajuns. Au fost și o balanță dureros de precisă în care, pe un taler, s-au aflat aceia dintre noi care înțeleg/ care au discernământ/ care au o percepție corectă a realităților românești și europene, iar pe celălalt taler s-a aflat mulțimea celor care nu înțeleg/ care nu au discernământ/ care privesc ceva și văd cu totul altceva decât este.
Am putut verifica astfel dacă numărul acestora din urmă îl depășește pe al celor care sunt călăuziți de rațiune și de normalitate. După aproape un an de teribile frământări electorale cu atâția actanți, ecuația voturilor s-a simplificat până la a rămâne doi candidați, totuna cu doi poli clar definiți. Pe de o parte, un om cu performanțe intelectuale demonstrate și, pe deasupra, modest, echilibrat, decent, onest, inteligent, cultivat, părând decis să se dedice rezolvării marilor probleme ale țării, iar de cealaltă parte, cineva care se remarcă prin extremism (neo-legionarism?), izolaționism, necinste multiplă până la a lua forma șarlataniei, grobianism, golăneală, harneală (iată că ne-a readus în vocabularul de zi cu zi acest cuvânt de argou!), violență, dorința aprigă de a distruge valorile comunitare pe care le-am dobândit atât de greu, și altele, și altele, într-o culminație de negativități.
În aparență, ar fi fost ușor de ales între cei doi. Dar nu s-a întâmplat așa. Săptămânile dinaintea turului doi ne-au dat fiori reci. Pe mine, unul, nu m-a contrariat/ uluit ce enormități în serie a rostit ori a înfăptuit acel candidat. Că dă afară cinci sute de mii de bugetari, așa dintr-o mișcare a pixului său dictatorial, că acele zeci de mii de contracte pentru case cu 35 000 de euro fuseseră doar o chestie de marketing electoral, adică o minciună, că a mulțumit administrației americane fiindcă ne-a scos din Programul Visa Waiver, că va naționaliza diverse proprietăți și firme, că a fugit de dezbateri cu contracandidatul său ca dracul de tămâie, că a jignit intolerabil femeile din această țară, dar și pe cei suferinzi de anumite deficiențe, că atacat presa independentă împotriva căreia, de altfel, a și promis o campanie de pedepsire exemplară, că a amenințat cu „vărsare de sânge“ pe cei care nu l-au votat, că a făcut nelămurite deplasări-fulger la Viena (să ia de acolo lumină?) și că, Dumnezeule mare!, l-a numit dictator pe Emanuel Macron și a prezis acelei țări minunate, Franței, dispariția în cincizeci de ani.
Nu, n-am fost bulversat de toate acestea, căci orice ins poate, în fond, să afirme orice, oricât de absurd, de penibil sau, chiar, de periculos ar suna. Altceva m-a șocat: faptul că tot acest comportament absolut descalificant al său, în loc să-l azvârle în afara oricărui joc pentru putere, cum ar fi fost firesc, a creat atâta aderență în rândurile electoratului român. Ecoul formidabil pe care mesajul său aberant l-a avut printre atât de numeroși compatrioți de-ai noștri m-a deprimat și m-a alarmat. Adepții săi, ca și adepții celuilalt personaj politic cu judecata bizară și strâmbă, păreau o grupare aflată în stare de hipnoză care-l urmează supusă, cu frenetică determinare și pe care nimic nu o face să se întoarcă din drum, din drumul ce duce spre prăpastie. Orice argument, oricât de solid, am fi folosit ca să-i convingem pe acei oameni, votanții lui, că greșesc, era în zadar. Ne loveam de un zid imposibil de străpuns. Acele persoane se purtau ca și cum le-am fi vorbit într-o limbă total necunoscută. România era, este ruptă în două. Și, da, constatăm că e stupefiant de mare numărul celor care nu înțeleg. Totdeauna a existat o categorie a populației care poate fi așezată sub stindardul extremismului, al unei îngustimi a minții. Însă, mărturisesc, n-am bănuit că procentul a crescut așa de mult, pe nesimțite, până la a fi cât pe-aci să devină majoritar.
Cum de am ajuns în situația asta gravă? Școala slabă este, indiscutabil, una din cauzele majore, școala slabă care a produs promoții la rând, mai ales în ultimul timp, de persoane cu o educație incredibil de precară (peste 40% analfabeți funcțional!), peste care împărățește ignoranța. Aceste promoții puse să-și dea votul aleg după calapodul gândirii lor, eronat.
Și apoi, altă pricină a dezastrului în desfășurare: clasa politică lamentabilă, cu atâția falși lideri – unii lipsiți de viziune, mediocri, alții populiști și incompetenți. Ei au luat măsuri care au decepționat și au provocat furia unei părți a populației gata să reacționeze distrugând întreg edificiul, fără să-i mai pese de nimic. Și să observăm că funcționează fără greș un cerc vicios: electoratul nepregătit alege conducători nepregătiți, iar aceștia nu au capacitatea să stabilească direcțiile prioritare de urmat pentru diferite componente ale ansamblului social, să pună în evidență adevăratele valori, să dezvolte sistemul de învățământ și astfel continuă apariția altor și altor promoții ignare de electori, care aleg fără discernământ și împing țara spre periferia istoriei.
În fine, alt factor favorizant pentru proliferarea răului din societatea românească este, cumva paradoxal?, dezvoltarea fulminantă a noilor tehnologii, din domeniul digital, cu aceste rețele de socializare care îi dau oricărui ins sentimentul înșelător că s-a transformat într-o autoritate, într-un centru de răspândire a adevărului, nu adevărul-adevăr, ci adevărul personal, produs de creierul său. Personalitățile de real prestigiu intelectual nu mai sunt respectate, nu mai sunt ascultate, ba chiar sunt disprețuite și hulite. Orice terchea-berchea se închipuie lider de opinie și se comportă ca atare. Internetul le îngăduie tuturor aroganța asta.
E în curs un război hibrid, împotriva țărilor europene, purtat de un fost imperiu de la Răsărit care vrea să-și refacă granițele de odinioară. Arareori confruntarea se mai poartă cu arme. De regulă, astăzi, se folosesc metodele insidioase, extrem de penetrante, ale internetului, zvonistica, știrile false în care adevărurile devin neadevăruri și neadevărurile trec drept adevăruri. În felul acesta, se vulnerabilizează autoritatea statelor democratice, se subminează încrederea în instituții și, țelul final, dorit, se produce haosul. Iar statul în care domnește haosul este un stat învins, un stat pierdut. Agenții destrucției cei mai eficienți se recrutează tocmai din această categorie socială a populației: una puțin școlită, fără axă morală, fără o scară de valori și credulă, ușor de prostit, căci are mintea în neorânduială, ca un ogor necultivat. I-am văzut pe interlopii/maneliștii/ „bombardierii“ autohtoni deveniți europeni, toți pro-simioniști, cât de mizerabil s-au manifestat la acea secție de votare din Franța de la granița cu Elveția sau alții, în Germania și la Roma. Prin candidatul susținut de ei, sperau să facă și ultimul pas, decisiv: să pună mâna pe frâiele statului român, ceea ce ar fi însemnat chiar distrugerea lui.
Aceste alegeri n-au fost despre persoane și partide. Aceste alegeri au fost despre calea europeană versus calea totalitară, au fost despre salvarea acestei nații sau prăbușirea ei. Partidele, cele declarat pro-europene, s-ar cuveni să fie măcar acum, după al doisprezecelea ceas, la înălțimea misiunii pe care o au și, renunțând la acuze reciproce, să participe toate la guvernare și la reconstrucția țării, a încrederii. Mai cu seamă PSD-ul, cel care înainte de turul doi a dat atâtea mesaje ambigue și care acum ar vrea să treacă în opoziție, uitând că are datorii uriașe față de noi toți, ca principal responsabil, alături de PNL, al ananghiei în care ne aflăm.