Nu știu exact cînd și unde ne-am cunoscut. Probabil cîndva după anul 2000, cînd a terminat secția de Regie-Teatru la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Facem parte din aceeași generație. Radu Afrim este născut la Beclean, în 1968, și a terminat Facultatea de Litere din Cluj în 1995. A fost profesor pînă într-o zi cînd a văzut, în turneu la Cluj, spectacolul Phaedra, pus în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Craiova. Atunci a decis că vrea să observe și să cerceteze lumea din ipostaza unui creator. Astăzi, RADU AFRIM este unul dintre cei mai importanți, născocitori, curtați, rîvniți regizori. Unul dintre regizorii cu identitate, cu profil, cu un univers profund, pe muchie de cuțit ascuțit între realități și ficțiuni, un regizor cultivat, pătimaș, căutător de texte noi, foarte noi, scriitor el însuși, un descoperitor al literaturii române contemporane. Nici un spectacol al lui Radu Afrim nu lasă pe nimeni neatins. Chiar dacă provoacă polemici – și ce bine – sau adorație pură – de ce nu? – Afrim marchează în mod decisiv ultimii aproape treizeci de ani din teatrul românesc. Fotograf, scriitor, nonconformist prin structură, reformator prin manifestul estetic, căutător de texte și scenografi – a lucrat cu Vittorio Holtier, cu Helmut Stürmer, cu Dragoș Buhagiar, cu Velica Panduru, Iuliana Vîlsan, i-a impus pe Irina Moscu și Cosmin Florea – de actori tineri și actori mari, pe care a știut întotdeauna să-i armonizeze, regizorul Radu Afrim și-a exprimat eu-l și alcătuirea prin limbajul puternic al unui autor de calibru. Un regizor cu poetici multiple. Lucian Pintilie nu a ratat nicio montare a lui. Dan C. Mihăilescu a fost și a rămas, împreună cu ai lui, un admirator necondiționat. Ion Caramitru i-a deschis larg Teatrul Național, unde a debutat cu Năpasta. A urmat aici Avalanșa, Hoți, Între noi totul e bine, Pădurea spînzuraților, Trei surori, Repetiție pentru o lume mai bună, La cîțiva oameni distanță de tine. Cum aș putea să uit No Mom’s Land, la Teatrul Luni de la Green Hours? Sau De ce fierbe copilul în mămăligă? de la Teatrul Odeon. Sau Joi. MegaJoy, tot de la Odeon. Boala familiei M, de la Teatrul Național din Timișoara, în scenografie suprarealistă a Velicăi Panduru?… La Teatrul Național din Iași este o constantă. Cristian Hadjiculea l-a invitat mereu și mereu aici, unde trupa se mulează perfect, ca o plastilină, pe ideile și cerințele lui. În spațiul de la Cub, Măcelăria lui Iov, fantastică scenografia Irinei Moscu, Orașul cu fete sărace și Trei povești triste, un poem vizual flamand construit cu scenograful Cosmin Florea. Și Tihna de la Tîrgu-Mureș, după romanul lui Attila Bartis. După toată construcția lui Silviu Purcărete de la Craiova, Radu Afrim urmează calea aceasta și redefinește trupa tînără, și nu numai, în spectaole cu formule dramaturgice noi, cu împrospătarea tehnicilor actoricești, dacă ar fi să numesc doar cîine cu om. cîine fără om. La Sfîntu Gheorghe, Radu Afrim empatizează cu trupa, cu problematica zonei, cu altfel de spiritualitate. La Teatrul de Stat din Constanța a montat în 2006, Inimi cicatrizate. Un studiu elaborat de textul lui Blecher. Un studiu al trupului captiv în neputință. De cîțiva ani, la invitația lui Erwin Șimșensohn, Afrim revine la Constanța și își exprimă spiritul liber, provocat de trupa foarte tînără de aici. Radu Afrim are trei premii de regie la Gala Uniter. Aș spune doar trei premii. În mod ciudat, Purcărete, Afrim și Dabija, poate că regizorii cu estetică marcantă, care au făcut tot atîtea școli de teatru acolo unde au lucrat, sînt cei mai puțini premiați la Gala breslei. Deși unele voci s-au manifestat atît de vehement împotriva lor.
Astăzi, cînd scriu aceste rînduri, este ziua Lui Radu Afrim.
Cît de important este un regizor pentru o trupă, pentru dezvoltarea ei, pentru evoluția fiecărui artist – actor, scenograf! Dacă actorii unui teatru au șansa să se întîlnească constant cu un regizor de valoare – dispus să provoace, să descopere – asta este hrana dezvoltării și formării lor. Modelării. Evoluției. Asta este și calea spre a deveni o trupă.
Radu Afrim a reformat trupele oriunde a montat.
Îmi amintesc Omul pernă de McDonagh, de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila. Irlandezul are, în scriitură, ceva crud, neiertător, frust. Are o țesătură complicată, cinematografică, între planurile fantasmelor și cele ale realității, stufoase fiecare în parte. Are însă și umor. Umor negru, dar umor. Care face și mai sufocantă durerea, nedreptatea, moartea. Radu Afrim a vibrat extraordinar la acest amestec. O compoziție care l-a stîrnit la lucru minuțios, pe detalii, pe gesturi care se construiesc, pe de o parte, cu și în viteză, iar pe de altă parte, cu o lentoare a mișcării, încît să ai timp să parcurgi și să înțelegi suferințele și revoltele. Felul în care a lucrat cu cei trei tineri actori protagoniști este impecabil. Emilian Oprea, Liviu Pintileasa și Eugen Jebeleanu fac performanță. Radu Afrim știe să lucreze cu actorul. Să-l seducă. Să-l facă robul cuvîntului și al poveștii. Trupuri tineri, oricînd posibile victime pentru creiere bolnave, pentru crime oribile, pentru acte de terorism nemiloase, palpită, freamătă la vedere, în căsuțe bine delimitate. Insectarul imaginat de Radu Afrim și Cosmin Florea, un punct tare al spectacolului, o imagine pe retina mea.
Am admirat clasa actorilor din acea generație pentru care teatrul a fost și este totul. Și m-am gîndit că spectacolele altfel, să le spun, ale lui Radu Afrim, speciale, mai profunde, din punctul meu de vedere, în care imperfecțiunile, lungimile, ezitările umanizează, în care există performanțe actoricești, sînt cele făcute cu o altă generație decît cea căreia îi aparține. Cu o generație de actori cu școală solidă, care se deschid total, fără reținere, dacă sînt provocați și prețuiți, dacă regizorul știe ce vrea, care se mulează perfect pe orice trăsnaie argumentată, care știu ce înseamnă emoția pe scenă, detaliul, ludicul, măsura, care încarcă povestea personajelor cu carne din carnea lor, cu aburul ciudat al lumii lor. Care au rasă și clasă. Mi se pare că această generație de artiști îl pune în valoare pe Radu Afrim, regizorul de dincolo de studiatele teribilisme și de codul lor. Cred că aici există comunicarea estetică valabilă care îl definește, altfel, pe Radu Afrim. Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Liana Mărgineanu, Constantin Cojocaru, Jeanine Stavarache, Tatiana Iekel, Virgil Andriescu, Crina Mureșan, Ana Maria Moldovan, Alin Teglaș, scenograful Vittorio Holtier și „Joi. Mega Joy“.
Rebreanu a debutat în ungurește. A fost secretar literar la Teatrul Național din Craiova sub direcția lui Emil Gârleanu. A fost el însuși director al Teatrului Național din București, în două rînduri. A fost directorul „României literare“. Puternic a rămas mereu, peste ani, un lucru: modernitatea scriiturii lui. Asta stă la fundamentul construcției lui Radu Afrim din secolul douăzeci și unu: Pădurea spînzuraților de la Teatrul Național din București. Modernitatea și poezia unei scriituri susțin construcția unui spectacol-poem tulburător, modern, vast, plin de detalii amănunțit elaborate, cu răbdare, dedicație și pasiune, care te costă creîndu-l, jucîndu-l, privindu-l, care te provoacă să cercetezi implicat timpul și spațiul. Regizorul Radu Afrim urmărește romanul unu la unu. Și toată echipa lui. În toate planurile. Toată construcția amplă, narativă este asamblată pe un scenariu dramatic impecabil. De forță. Fragmente din roman, autoreflexiile, frămîntările protagonsitului nasc un personaj: Conștiința. Conștiința devine personajul viu, dublul lui Apostol Bologa, pe parcursul întregului spectacol. Și, poate, dublul regizorului însuși, personaj civic implicat.
Problematica lui „azi“. Ura și iubirea. „Ura e Rea“ pare să fie cheia spectacolului. Sau lozinca lui. Ura e devastatoare. Oamenii se ridică și luptă unul împtriva celuilalt fără să știe prea bine de ce. Exact ce trăim acut. Iubirea salvează. „Oare?“, ar spune Apostol Bologa în prima parte a Pădurii spînzuraților. „Da…“, e credința lui absolută cînd moartea se apropie. Moartea, un personaj care bîntuie toată scena mare a Teatrului Național, căscată ca un hău în fața noastră. Aproape mereu, regizorul pleacă pe drumul spectacolului de la ce pare banal, recognoscibil spre ce face textul unic și particular. Din cea mai concretă realitate te desprinzi, la un moment dat, spre ireal, spre fapte și întîmplări ce răstoarnă spectaculos o situație, un dialog, o replică. Așa e Între noi totul e bine, Boala familiei M, Herr Paul, Fetița din bolul peștelui auriu, Tihna, Avalanșa.
„De ce ne-am născut aici?…“ este întrebarea ce se dezbate în piesa polonezei Dorota Maslowska, tradusă minunat de Sabra Daici. Maslowska este mai tînără cu peste cincisprezece ani decît mine. S-a născut în 1983. A prins coada comunismului într-o țară diferită de a mea, în care a existat „Solidaritatea“ și spiritul ei. Comunismul are însă trăsături comune. Tușe ce rămîn pe chip, în reacții, în ticuri verbale, în tot ce a fost această gaură neagră ca semn al aberației absolute. Generația tînără și foarte tînără simte acut întrebarea „de ce m-am născut aici?“. Ca pe o încercare. Ca pe o lovitură umilitoare a destinului. Poate și de aceea, tot ce se întîmplă în acest text, în acest spectacol mi se pare greu de dus. De multe ori, cînd o anumită temă este apăsătoare, Afrim ocolește în spectacol, o vreme, impactul și apelează la un metalimbaj. Undeva, în Polonia comunistă sau oriunde în România din anii ’80, trăiește o familie foarte săracă. O familie sub semnul femininului a trei generații. Codul lingvistic are clișeele lipsurilor dintr-o țară comunistă. Pas cu pas regizorul și trupa lui înaintează spre registrul grav, spre durere, spre problematica unei lumi absurde pe care o purtăm în noi și o transmitem. Genetic. Tarele țîșnesc, rînd pe rînd, ca din niște recipiente ce abia au suportat capacul. Sordidul și derizoriul. „Între noi totul e bine“ și arta performanței.
Ca un restaurator, Radu Afrim curăță și scoate la lumină frumusețea oricărei povești. Ca un mare și rafinat creator ce este. Ca un tainic mărturisitor.