Cafeneaua îngerilor nu este o carte de critică literară, ci, cum spune un subtitlu lămuritor, un istoricon literar-sentimental; este un istoricon, pentru că tabletele, eseurile, notele și evocările lui Horia Bădescu iau o distanță semnificativă față de periodizarea, canonul și rigoarea istoricului literar, este literar pentru că textele explorează lumea literaturii și este sentimental întrucât ficționarii din sumar, fără limită de vârstă, de perioade sau generații, trec prin filtrul unei paradigme de sensibilitate care crește din miracolul lumii cărților. Nimic mai străin eseurilor și notelor lui Horia Bădescu decât „seninătatea criticului“: autorii și cărțile lor, de la Grigore Alexandrescu până la Ion Mircea și Tudor Dumitru Savu pătrund la masa cafenelei pe ușa regală a lecturii, în sufletul memorialistului, rămânând definitiv acolo în ancora metaforei. Tabletele, cu „modele“ mărturisite („Ani de zile am cumpărat „Contemporanul“ pentru tableta pe care o semna Geo Bogza. Ani de zile „Tribuna“ a însemnat, în primul rând, Bloc notesul lui Augustin Buzura“, se confesează autorul), asumă o apăsată, acroșantă dimensiune poematică în expresia unor mereu inspirate, pătrunzătoare metafore pe care le găsește pe calea amintirii, în evocare și, cum spune Gala Galaction, în rechemarea trecutului: „În lumina amurgului, amintirile au adeseori darul de a te apropia mult mai mult decât exegezele critice de lumea și de firea unui creator. Poate pentru că, acolo, în adâncul memoriei, ele păstrează acea căldură omenească pe care, firesc, și-o refuză exactitatea exegezei, acea vibrație a ființei în clipă, pe care o preia, într-o altă durată, opera. Pierzând-o într-un fel, sporind-o într-altul, într-o alchimie niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul lectorului, dat atât de fascinantă în misterul ei, încât să-l răpească în interiorul acesteia.“ Chiar dacă, în câteva rânduri, eseistul face exercițiul criticului riguros și, mai ales, al unor întinse lecturi, cum se întâmplă în Parada măștilor despre Grigore Alexandrescu, Horia Bădescu se întoarce totdeauna la metaforă, ancora sa, purtându-și prieteniile și iubirile literare prin „zvânturata lume a scriitorilor“.
Frapantă este frecvența prietenilor între scriitorii portretizați de Horia Bădescu, pentru că, în mod cert, arta portretului este ceea ce francezii numesc la qualité maîtresse. La Cafeneaua îngerilor, unde Dumnezeu însuși „scrie, pe nevăzute file, istoria celestă a literaturii“, Horia Bădescu, „bolnav de prietenie“, (re)găsește valoarea unei paradigme ce pare uitată într-o lume unde lui Lucifer i-a urmat Caliban și în care „prostia, derizoriul, cinismul, retoricul sunt tot mai agresive“. Între alte „valori desuete“ (demnitate, iubire, patriotism), autorul redescoperă prietenia: „Prieteniile adolescenței sunt totdeauna durabile și adevărate. Ele se află dincolo de interese, dincolo de intenții oculte, dincolo de perspectiva unor bănuite beneficii. Ca și iubirile, ele vin din afinități care ies din orizontul existenței pentru a se situa în acela al ființei. Ele sunt o chestiune de rezonanță a spiritului și de complicitate a sufletului, demonstrații ale adevărului că, singulari în biologicul nostru, în realitatea noastră, nu suntem singuri în realul ființării.“
Prietenii din lumea literaturii sau din teritoriile conexe acesteia îi luminează trecerea prin lume; venite din oglinda blurată a memoriei și din (i)realitatea imediată, figurile din istoria literaturii noastre se înfățișează la „instanța“ ardentei rațiuni a inimii, prin filtrul și în preaplinul afecțiunii autorului, acoperite de frișca și spuma subțire a metaforei; Anatol Baconsky, cavaler al înaltei melancolii, pe care „nu l-am văzut niciodată“, Ilie Călian, „prietenul de care mă leagă o jumătate de secol de concordie și afecțiune“, Radu Ciobanu, „călare pe două milenii“, care „îi oferă darul prieteniei“, Cornel Cotuțiu, „cel dintâi și cel mai vechi dintre prietenii mei ardeleni“, Constantin Cubleșan, „statornic în prietenie“, Văsălie Dohotar, „un poet pe care nu-l vor înregistra antologiile și nici nu-l vor consemna istoriile literare“, Tașcu Gheorghiu, cu „blânda“ sa prietenie, Basarab Nicolescu, Gheorghe Pârja, Liviu Petrescu, Aurel Sasu, Laurențiu Ulici sunt prietenii mărturisiți, dintre care, unora – Romulus Guga, Virgil Mazilescu, Negoiță Irimie, Teohar Mihadaș, Romulus Vulpescu, Ioana Em. Petrescu, Teofil Răchițeanu –, le dedică emoționa(n)te poeme, însă toți cei o sută de scriitori și artiști plastici din Cafeneaua îngerilor sunt, în fond, prietenii care îl însoțesc pe admirabilul portretist în tihna lecturii, pe străzile Clujului sau în Arcadia din Cafeneaua Arizona și subteranele Crîșmei lui Mongolu, spații crepusculare mateine ale „mongoloizilor“ și lumii boemei clujene, cu îngeri în viață sau plecați dincolo. O legătură afectivă specială îl leagă pe Horia Bădescu de „frumoșii nebuni ai marelui oraș de pe Someș“, fixând Efectul Echinox, cum îi spune, pentru a-i evoca pe Marian Papahagi, Eugen Uricaru, Mariana Bojan, Irina Petraș, Petru Poantă, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Pop, Adrian Popescu din Arizona tinereților noastre: „Voi putea spune doar că i-am iubit, cu acea lepădare de sine a vârstei arcadiene, cu acea fraternitate spontană pe care o naște deșteptarea la viață a primăverii, cu acea încăpățânare care ține trează în noi nevoia de a fi, de a fi într-o lume care abia începea a îndrăzni să existe.“
Majoritatea tabletelor din Cafeneaua îngerilor pivotează în jurul metaforei care oferă, adesea, judecata de valoare ce se ține minte în pofida aburului poematic. Astfel, Gala Galaction este „un fel de Kesarion Breb câmpenesc“, Alexandru Macedonski e un „cavaler rătăcitor“, Marcel Chirnoagă rescrie pictural, „cu admirabilă forță“, Infernul lui Dante, Bartolomeu Anania se „încuvântează“, Geo Bogza este farul autorilor de tablete care „aprinde steaua speranței“, Leonid Dimov este „bufonul regelui vis“, Dinu Flămând e „benjaminul răsfățat al Echinoxului“ etc.
Cafeneaua îngerilor este o admirabilă carte despre literatură și prietenie.