Despre Răzvan Fugaciu nu știu nimic. Doar că manuscrisul volumului său de debut, Toate într-o singură inimă, a fost cîștigător al concursului organizat de Uniunea Scriitorilor și Editura Cartea Românească în anul 2024, că autorul are 31 de ani, e absolvent de Teologie la Alba Iulia și predă în învățămîntul preuniversitar, fiind numit de elevii săi „domnu’ de religie”, așa cum scrie într-un poem.
E un privilegiu pentru cronicarul de întîmpinare să scrie despre un poet cu care nu a împărțit nicio sticlă de vin, nicio banchetă de autocar sau locuri alăturate în avion și nu a văzut niciodată împreună un meci. El, cronicarul, poate să spună ca Labiș că pășește pe o altă planetă. Cu atît mai mult cu cît poezia lui Răzvan Fugaciu are o indiscutabilă prospețime. Acest element joacă de partea lui, ca și simplitatea modului de a scrie. Ea se conjugă perfect și cu simplitatea ideilor și faptelor comunicate. Oricît și-ar spune un autor că poezia adevărată este lipsa ostentației, este neînchipuit de dificil oricui să își reprime tendința de a fi sofisticat, de a se ridica pe vîrfuri cînd merge prin fața cititorului și de a umbla punînd un picior înaintea altuia, ca pe un podium la prezentarea colecției de primăvară.
Răzvan Fugaciu reușește ceea ce G. Călinescu postula (dar nu făcea nici el): să fie o oră – în care scrie – singur și inactual. Mi se pare semnificativ că, dintre cele trei citate care deschid volumul, două sînt din Mariana Marin și Aurel Pantea. Al treilea e din Ecclesiast. Am mai întîlnit la Mariana Marin tipul de comunicare directă pe care-l practică azi încă tînărul poet. Diferența este că regretata optzecistă avea uneori o bruschețe a frazei care lipsește complet la Răzvan Fugaciu. Singura horbotă stilistică pe care și-o permite debutantul este chiar în titlul volumului, o piruetă neoromantică în care deslușim, după lectura cărții, o autoironie.
Am simțit uneori nevoia să dau de o ruptură în țesătura textului, ceva care să-i tulbure uniformitatea texturii, o pată de culoare sau măcar de cafea. Dar Răzvan Fugaciu se ține tare pe tot parcursul volumului în privința asta. Scriind despre Vecinul de la 2 (titlul textului), poetul rezumă o existență fără să comunice de fapt decît banalitatea ei care, tocmai prin aceasta devine misterioasă. Înainte de finalul poemului și al vieții („Azi-dimineață/ vecinii l-au găsit mort în beci// Odihnește-te în pace!”), vecinul citește, dar nu aflăm ce, doar detaliul exterior că e „o carte veche îndoită la colțuri”. Oare aceeași? Că vorbește puțin „deși ar avea ce povesti”. Ne întrebăm de unde știe poetul. Poate lui i-a spus ceea ce în general nu comunică? Și că „în fiecare zi/ urcă scările cu sticlele de bere/ ținute într-o plasă de rafie”. Rezumatul acestei biografii seamănă cu iluzia optică în care poți vedea un șir de cuburi compacte, așezate cu una din fețe impenetrabil orientate spre privitor sau un rînd de cutii goale. Viața vecinului anonim poate fi una tainică și bogată sau un vid complet, scufundat în final în golul neantului.
La fel de simple, tăcute, misterioase sînt la Răzvan Fugaciu și peisajele urbane (Un oraș canicular) sau rurale, adunările familiale la care bunica spune o „rugăciune de vreme rea” sau momentele de singurătate (Oază de liniște). Uneori, dintre versuri, răsare un umor de bună calitate și puțin trist, în cîte un scenariu ca o schiță de Harms. În „prima zi de liceu”, asistenta medicală întreabă de data nașterii. Elevul-pacient o comunică și este întrebat dacă știe că în acea zi „a fost ucis Pablo Escobar”. Ce-i drept, acesta a mierlit-o împușcat în ureche taman pe 2 decembrie 1993, dată ce pare a fi a nașterii poetului. Dar proaspătul liceean ignoră data morții nașului cocainei, ceea ce stîrnește supărarea asistentei: „Voi ăștia de după ‘90 nu știți nimic”. Generalizarea prin falsă inducție, atît de răspîndită de altfel, la mințile „obișnuite”, dă aici o poantă memorabilă și grotescă. O altă glumă inteligentă: în „orașul canicular”, și anume „în miezul caniculei”, „berea e tot mai aproape să-și cunoască victima”.
Dar asemenea cioburi de ironie nu se repetă des, tonul general e mai curînd melancolic, uneori intervine chiar o exasperare. Orașul canicular e un peisaj apăsător, ca la Bacovia, cu care Răzvan Fugaciu are destul în comun. În acel oraș „îți cauți intimitatea/ la fiecare colț de stradă, pînă obosești”. Parcă aud în fundal glasul calm al lui Ioan Es. Pop.
Debutul lui Răzvan Fugaciu, poet matur, stăpîn pe sintaxă și pe „tactica” lirică a expunerii banalității care melancolizează nesfîrșit, ca la Mazilescu, este o reușită. Aș vrea și n-aș vrea să-l cunosc pe poet. Pentru că îmi plac textele sale, dar n-aș dori să „strivesc corola de minuni” care se ivește din detalii aparent anodine ca un drum, pe jos, la Teiuș, în care apar „tetris și fata din vale”, precum „pîlnia și Stamate”. Răzvan Fugaciu – poet de ținut minte și de urmărit.