La această întrebare își propune să răspundă Gheorghe Glodeanu, într-o masivă sinteză intitulată, modest, Prolegomene la o istorie a diarismului românesc.Întrebarea este justificată de o lungă tradiție care consideră literatura noastră drept una a pudorii, în care elementele de intimitate pătrund târziu și cu fereală în texte, iar scriitorul are mari rezerve în a-și comunica, prin jurnale intime, elementele de viață privată. Și perioada comunistă, cu cele peste patru decenii în care a fost strict cenzurată apariția de scrieri confesive (nu numai jurnale, dar și memorii și corespondențe), a contribuit la această imagine, de teritoriu al secretelor nemărturisite, pe care o are literatura noastră. Puținele sinteze sau abordări parțiale care și-au propus să schimbe impresia de literatură a pudorii nu au reușit decât să clatine într-o anumită măsură convingerea că scriitorul român are mari rezerve față de genurile biograficului, cum le spune Eugen Simion într-o cercetare devenită clasică.
Gheorghe Glodeanu abordează această provocare în modul care l-a consacrat deja drept unul dintre istoricii literari de încredere pe care îi avem în momentul de față. Și anume, printr-o cercetare de mari dimensiuni, bine structurată și minuțioasă, în care ambiția exhaustivității este salutar temperată de câteva accente personale subtil inserate în discurs. Pe parcursul a aproape 700 de pagini, criticul împletește teoria genului diaristic cu istoria acestuia în literatura română, urmărind modul în care se constituie jurnalul intim la noi și, în subsidiar, cum se raportează scrierile noastre la jurnalul intim din literatura universală.
Primul obstacol, pe care Gheorghe Glodeanu îl și recunoaște deschis, este să metabolizeze în sinteza sa monografia de referință pe care Eugen Simion a consacrat-o genului în 2001, cu titlul Ficțiunea jurnalului intim. Cu atât mai mult, cu cât cartea criticului șaizecist nu a fost o apariție întâmplătoare în vasta sa operă. Simion a fost preocupat aproape toată cariera sa de „întoarcerea autorului“, scriind, pe lângă monografia citată, o alta consacrată celorlalte forme ale subiectivității literare (Genurile biograficului, 2002, ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2008), editând mai multe texte de gen (Tudor Vianu, Cunoașterea de sine, 1997, G. Călinescu, Fals jurnal, 1999) și publicând el însuși unul dintre cele mai importante jurnale literare ale secolului trecut (Timpul trăirii, timpul mărturisirii, 1977). După o asemenea autoritate, ar mai rămâne oare ceva de spus, cel puțin deocamdată?
Meritul liminar al sintezei lui Gheorghe Glodeanu este tocmai modul în care construiește un edificiu diferit de cel al lui Eugen Simion, utilizând între altele tocmai cercetările acestuia, ale căror merite le recunoaște de la bun început. Însăși perspectiva asupra genului este diferită: în sinteza sa, Eugen Simion a dedicat, să nu uităm, un singur volum (din trei) jurnalelor românești, preocupat fiind să destrame prejudecata unei „literaturi a pudorii“ și să sugereze europenismul culturii noastre prin plasarea jurnalului autohton în „rama“ celui universal, de care s-a ocupat în primele două volume. În Prolegomene la o istorie a diarismului românesc, accentul cade, firește, pe literatura noastră și pe inserarea jurnalului în tabloul istoric al acesteia. Gheorghe Glodeanu preia unele dintre ideile lui Eugen Simion – cum ar fi cea care privește caracterul intrinsec ficțional al acestui gen –, dar le aplică altfel, într-un edificiu istorico-literar care are alte mize și altă structură. Implicit, și alte texte (jurnale intime) pe care se bazează.
Prolegomene… este structurată în două părți și șase capitole, dintre care cea dintâi este de factură teoretică și aspiră să creioneze, în 14 subcapitole, o amplă descriere a genului diaristic, parcurgând și comentând bogat bibliografia română și străină. Diferența față de Eugen Simion este vizibilă de la primele pagini: spre deosebire de criticul șaizecist, Gheorghe Glodeanu acordă mai mult credit cercetărilor românești în materie, și dincolo de textele fundamentale ale lui Tudor Vianu și Eugen Simion însuși. Perspectiva metodologică este și ea diferită. În timp ce Simion merge pe modele structuraliste, demonstrând caracterul ficțional al jurnalului pe baza retoricii sale particulare (care se reinventează cu fiecare scriitor care ține însemnări zilnice), Glodeanu adoptă o perspectivă eclectică, în care sunt întrebuințate inclusiv ideile predecesorului său, cu anumite observații și rezerve, alături de cele ale altor critici români, de la Mircea Mihăieș la Dan Cristea și de la Liana Cozea la Al. Cistelecan. Cercetarea sa nu revendică un merit al primordialității, ci unul al cuprinderii, măsurii și deschiderii, sub auspiciile ideii de autoficțiune care, între realitate și mistificare, își construiește norme de gen variabile, în care documentarul și literaritatea se împletesc organic, deși diferit de la un scriitor la celălalt.
Această primă parte teoretică, de altfel, nu pare a avea nici pretenția autorității, ci numai pe aceea a examinării exhaustive a receptării jurnalului intim în critica românească. Gheorghe Glodeanu nu face parte dintre criticii care au mania de a pretinde că sunt stăpânii domeniului, preferând în schimb cordialitatea examinării pe îndelete a opiniilor, chiar și a celor de toată mâna. Prolegomene… nu e, prin urmare, o lucrare cu caracter programatic, ci o sinteză serioasă, bine documentată, elaborată cu migală și atenție la detalii.
Partea a doua, cuprinzând cinci capitole, este consacrată configurării unui model istoric al diarismului românesc, alcătuit din doi versanți convergenți: unul exterior, al inserării genului în istoria literaturii noastre, și unul interior, al schițării unui curs evolutiv al autoficțiunii românești, în special în perioada contemporană.
Astfel, capitolul întâi al celei de-a doua părți, intitulat Întemeietorii diarismului românesc (Secolul al XIX-lea), este construit pe baza a patru jurnale pe care istoricul literar le consideră fundamentale: cele ale lui B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Iulia Hasdeu. Alegerea nu ține seama de importanța diferită a celor patru în istoria literară propriu-zisă, ci de „teritoriul“ diaristic pe care fiecare dintre ei îl ocupă, într-o literatură încă tânără la acea dată și într-o societate burgheză aflată la începuturi, puțin dispusă la impudoarea confesiunii.
Pe același criteriu, al reprezentativității interne din perspectiva genului diaristic, este organizat și capitolul al doilea, în care Gheorghe Glodeanu examinează diferite jurnale interbelice. Întâlnim atât „suspecții de serviciu“, prezenți și la Eugen Simion, și la alți critici – cum ar fi E. Lovinescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Octav Șuluțiu, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Mihail Sebastian –, dar și nume la care ne-am aștepta mai puțin, cum ar fi Elena-Margareta Ionescu (Jurnalul unei femei părăsite), Anton Holban (al cărui pseudojurnal a stârnit, la apariția din 1978, controverse privind metoda de editare postumă) sau Mateiu I. Caragiale (ale cărui fragmente de jurnal redactate în limba franceză ridică, totuși, chestiunea apartenenței la literatura română). Argumentul istoricului literar este de ordin practic, căci ceea ce-l interesează sunt meandrele pe care genul diaristic le parcurge în literatura noastră, nu cota critică a textelor și autorilor. Criteriul este funcțional, mai mult decât axiologic, deși libertățile pe care autorul și le ia față de canonul istoric sunt temperate de echilibrul său: nu orice jurnal interbelic încape în panorama din Prolegomene…, chiar dacă unele prezențe/ absențe sunt neașteptate.
Și mai interesantă devine cartea lui Gheorghe Glodeanu în capitolele al treilea, al patrulea și al cincilea, consacrate jurnalului în perioada comunistă și în literatura de după 1989, din țară și din Diaspora. Ele demonstrează convingător afirmația care subîntinde întregul eșafodaj al cărții – anume, că literatura noastră, departe de a fi una a pudorii, este una în care jurnalul reprezintă un gen important –, validând operatorul istorico-literar implicat în această demonstrație, care este cel al varietății tipologice a autoficțiunii românești. Cele trei capitole reafirmă, prin intermediul acestui gen confesiv, importanța pe care, în pofida unei istorii neprielnice, o are literatura contemporană, în care există numeroase texte a căror canonicitate merită recunoscută. De la jurnalele lui Eugen Simion, Nicolae Balotă, Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie, Monica Lovinescu și Matei Călinescu la cele ale lui Mircea Cărtărescu și Paul Cornea, se întinde un teritoriu literar important pentru devenirea genului și pentru evoluția literaturii noastre ca întreg.
Prolegomene la o istorie a diarismului românesc nu este doar o cercetare preliminară, așa cum pare a sugera titlul ei. Este chiar o istorie a diarismului românesc, plauzibilă și solid susținută teoretic și analitic, aptă să figureze, de acum încolo, ca reper de neocolit în orice cercetare consacrată genurilor biograficului.