Pentru generațiile mai vechi, care au prins regimul comunist, Securitatea este o instituție de tristă amintire, un instrument represiv de o atrocitate demonică, recurgând la tot felul de abuzuri, la teroare, la șantaj, la crime, pentru a impune o ideologie și a menține la putere, prin forță, o direcție politică. Pentru generațiile noi, aflarea adevărului istoric nu reprezintă o prioritate, principala lor preocupare fiind una pragmatică, obținerea unui nivel de trai cât mai satisfăcător.
Romanul lui Niculae Manolache Caracatița nu doarme niciodată (Editura Timpul, Iași, 2025, prefață de Anca Mereuță) reconstituie aspecte ale istoriei societății totalitare, pentru unii un coșmar rememorat, pentru alții, o necunoscută, oricum, o temă de meditație și de îndreptățită avertizare.
În roman, autorul apare ca narator, ca personaj omonim și multe evenimente aparțin realității sociale, politice, sporindu-i caracterul autenticist. Personajul principal este asistat de un nelipsit Alter Ego, o voce a conștiinței care scanează realitatea și o comentează. Subiectul este dinamic, focalizat, autorul, folosind uneori, cu intenție, un stil similioficial.
Este povestea unui tânăr care încă nu a învățat obediența și duplicitatea necesare pentru a supraviețui, care și-a terminat stagiul militar obligatoriu (la marină) și care vrea să se angajeze, având frecvente confruntări cu zeloșii puterii, fiind suspectat de legături cu străinătatea (de unde i s-au trimis câteva discuri de muzică ușoară, reținute de Securitate, și o vedere). După ce i se refuză arbitrar dreptul de a lucra la Filatura de Bumbac din Oltenița, este angajat la un depozit de fier vechi, timp în care devine student la Drept, la cursuri fără frecvență. Este însă supravegheat neîncetat de Securitate, de locotenentul Măgescu, despre care șeful depozitului, Silică, recunoaște: „Trebuie să aflu ce faci, cu ce prieteni te întâlnești, dacă ai primit scrisori sau pachete din străinătate sau dacă trimiți tu scrisori acolo.“ (p. 40). Cu intenția de a-l racola colaborator, locotenentul recurge la presiuni, la șantaj, la diverse amenințări. Un moment semnificativ este cel în legătură cu o mașină de scris. Ajunsă la depozitul de fier vechi, prin casare, este reparată și folosită de protagonist, pentru a-și scrie singur invitațiile la nuntă, fapt care intră sub incidența legii folosirii acestor ustensile care, în perioada comunistă, trebuia să fie înregistrate la Miliție. Securistul Măgescu este tipul „scrofulosului la datorie“, care caută, cum se spune, nod în papură, și care, profitând de calitatea sa, își dă importanță și vrea să-i domine pe cei slabi. Alt moment simptomatic îl reprezintă demersurile făcute pentru repartizarea unui apartament, finalizate cu un răspuns negativ, pentru că protagonistul nu dăduse curs unor practici venale.
Niculae Manolache este un om corect și, din această poziție, este martor al unei societăți bazate pe corupție, pe privilegiile castei politice, pe represiune. Simțindu-se liber de servilismul politic, este adesea ironic până la sarcasm cu interlocutorii lui. Viața sa, presărată cu nedreptăți și abuzuri, ilustrează existența multor români din perioada comunistă. Printr-un tipic limbaj de lemn, Măgescu îl amenință: „Sunteți comunist, sunteți notar de stat, învestit de ministrul justiției cu înalte atribuții juridice și, ca urmare, trebuie să fiți un membru de bază al societății românești, conștient de sarcinile care apasă pe umerii dumneavoastră, sarcini trasate de tovarășul Nicolae Ceaușescu pentru toți comuniștii țării.“ (p. 81).
Un destin paralel este cel al lui Ioniță Cătălin, poreclit „Artistul“. Cântăreț talentat la chitară, fost camarad de armată al naratorului, ratează de două ori admiterea la Facultatea de Teatru, devine student la Filologie, tip nonconformist, exclus din UTC, exmatriculat din facultate, cântăreț de succes în mai multe formații, prins în tentativa de a trece clandestin granița, condamnat la închisoare, angajat la Teatrul de Revistă „Ion Vasilescu“, pentru ca în final să reușească să evadeze în „lumea liberă“.
Acuzat că are legături ilegale cu străinii, Manolache este din nou victima sâcâitorului, ostilului Măgescu, dar este apărat de colegii juriști. Întâlnește și un securist care pare de treabă, convertit în judecător, care îi dezvăluie multe dintre culisele instituției represive în care lucrase.
Dar Securitatea este omniprezentă, iar Alter Ego-ul îl avertizează: „Securitatea caracatiță este deja născută, se dezvoltă extrem de repede, au început să-i crească, prin propagandă, tentaculele care încolăcesc cu perfidie toată societatea.“ (p. 145), „Prietene, caracatița nu doarme niciodată. Este un mecanism diabolic, cu metode multe și oculte de a pătrunde în intimitatea oamenilor. Stă la pândă tot timpul, învăluită în negură, cu tentaculele pregătite pentru atac, și vânează, sufocând cu putere orice gest de împotrivire față de sistemul comunist.“ (p. 183).
În calitatea pe care o deține, de notar de stat, personajul narator încearcă să rămână cât mai obiectiv, în afara compromisurilor de orice fel, să ducă o viață normală, în pofida ispitelor și a capcanelor, cum ar fi infiltrarea de către Securitate, în biroul notarial, a unei secretare informatoare, apoi a unui ofițer sub acoperire. Într-adevăr, în România, oamenii ajunseseră să se suspecteze reciproc, prietenii, uneori, chiar rudele erau privite cu circumspecție, se manifesta o alienare a relațiilor umane.
Niculae Manolache, în dubla sa ipostază, de autor și de protagonist, reușește să creeze o radiografie semnificativă a unei societăți alterate, dominate de teamă și neîncredere, realizând un jurnal sui-generis al unei lumi denaturate.