Ion Ianoși l-a numit în memoriile sale pe Vladimir Tismăneanu drept un „aventurier al ideilor“, iar din context cititorii înțelegeau că este o sintagmă depreciativă, sarcastică, folosită pentru a-l compromite. Rândurile consacrate de Ianoși profesorului româno-american de la University of Maryland erau parcă scrise precipitat, nervos, de unde și riscul de a comite o eroare fundamentală. Vladimir Tismăneanu era un fost prieten, care după decenii a schimbat tabăra culturală/politică și a devenit un fel de Nemesis, urmărindu-l mereu pe Ion Ianoși în postcomunism. Mai mult, filosoful ideilor și istoricul comunismului și-a transformat, cum se spune în limbaj popular, porecla în renume, iar titlul volumului prezentat aici spune totul. De fapt, această tensiune între filosoful politic de orientare democrat-liberală și cărturarul care păstrează clișee marxiste, chiar marxist-leniniste, înrobit de pasiuni utopice, se vădește și în cartea îngrijită admirabil de Monica Got. De altfel, și textul care prefațează această „carte de idei“ este foarte inspirat intitulat Efectul Tismăneanu.
Deși admite că bolșevismul a fost inclusiv „o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practicpolitică totală și totalizantă în cadrul mișcării revoluționare mondiale“, imediat Vladimir Tismăneanu adaugă faptul că, din cauza lui Vladimir Ilici Lenin, „un nou tip de politică s-a născut în secolul al XX-lea, una întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiționat pentru cauza sacră a revoluției, precum și o completă substituire a rațiunii critice (subl. n.) prin credința în autodesemnatele «avangarde» de militanți (zeloți) iluminați“. (p. 28).
Cum îi tratăm însă, în acest context, pe leniniștii autohtoni, aureolați un timp de eticheta unui (presupus) patriotism (cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu, de exemplu). Mai ales că, și la acest moment, în București o stradă importantă din cartierul Titan poartă numele lui Pătrășcanu. Pentru Vladimir Tismăneanu, Pătrășcanu este atât revoluționarul de profesie, de origine intelectuală, enumerat alături de Heinz Neumann, Ernst Thälmann, Gh. Gheorghiu-Dej, David Fabian (pp. 28-29), cât și comunistul care a consimțit că stalinizarea României e o sarcină urgentă (p. 86). Între aprilie și iunie 2006, o majoritate a membrilor Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, condusă de Vladimir Tismăneanu, a respins includerea lui Pătrășcanu într-o listă scurtă a numelor de victime proeminente ale comunismului. El rămâne o victimă a regimului de tip sovietic, dar cu precizarea importantă că a fost unul dintre intelectualii marxist-leniniști, ministru al Justiției între 1944–1948, care a contribuit prin legislația pe care a conceput-o la represiunea generalizată postbelică împotriva opozanților reali sau imaginari. Probabil, Pătrășcanu a fost, spre deosebire de alții, prea atras de „utopia ajunsă la putere“. Vladimir Tismăneanu notează că: „Mulți intelectuali, inclusiv nume faimoase precum Maxim Gorki, André Gide, André Malraux sau Ignazio Silone, au fost fascinați de ceea ce părea a fi o aventură istorică eroică. Câțiva dintre ei s-au simțit dezamăgiți de cinismul comisarilor comuniști; alții, precum Pablo Neruda sau Louis Aragon, au refuzat să renunțe la credința lor politică și au rămas atașați de răsuflatele teze comuniste.“ (p. 31).
În 1956, așa cum bine arată autorul, intelectualii critici din Polonia și Ungaria au devenit, în câteva luni, tribunii unor temerare mișcări reformatoare (p. 22). „Principalul atac la adresa interpretării staliniste a marxismului – continuă Vladimir Tismăneanu într-o frază-cheie a cărții – a fost lansat de intelectuali care se adânciseră în cultura politică comunistă. «Revizionismul», un termen propus de ortodoxiile neostaliniste spre a stigmatiza curentele de gândire critice, a devenit principalul adversar al birocraților de la conducere…“ (p. 31). Revizionismul aspira către reformarea morală a comunismului și s-a îmbinat cu revolta intelectuală contra controlului totalitar asupra minții.
Deși există mai multe legături și filiații între intelectualii critici ai anilor 1980 și confrații lor din primele două decenii de comunism, Tismăneanu remarcă faptul că „imposibilitatea concilierii dintre individ și partidulstat duce, în cazul intelectualilor, la respingerea ideii de reformabilitate și la abandonarea sistemului în genere. Aceasta este originea diferențierii dintre 1956/1968 și mișcările revoluționare din 1989“. (p. 45). Într-un fel, cartea lui Vladimir Tismăneanu este și un elogiu adus celor care au imaginat „căi de ieșire de sub tutela mirajului ideologic și s-au angajat într-o luptă de durată pentru autonomie politică și mentală“. (p. 32).