Romanele Ioanei Nicolae (Pelinul negru, Cartea Reghinei, Tot înainte, Miezul inimii etc.) sunt în mare măsură (auto)biografice și nici acesta din urmă, Drumul spre Soare-Răsare, nu face excepție, ducând către familia numeroasă de penticostali din care provine, din Sângeorz-Băi, Bistrița Năsăud, și către geografia acestui loc recuperabilă din ficționala Văralie care poartă în nume sunetele verii, așa cum titlul solar evocă o anabasis, o ieșire ascensională către lumină după o katabasis, un parcurs descedent cădere-decădere, ca evocare a unei vieți recapitulată cu tot relieful ei accidentat la trecerea prin vămile văzduhului. Maxim Niculai Radu este protagonistul propriei vieți derulate retrospectiv, cu respectarea cronologiei și evidențierea unor „turnuri“ cum numește François Julien în Du „Temps“. Éléments d’une philosophie du vivre, un moment decisiv de relevanță destinală, un punct de inflexiune, cu un termen împrumutat matematicii, care ne aruncă de pe un traseu al vieții pe altul. Retrospectiva se alcătuiește din punctul morții fizice, care nu reprezintă și stația terminală, ci începutul călătoriei către lumea de dincolo pentru lumea creștină, cu traversarea „vămilor“, fiecare vamă fiind atribuită unuia dintre păcatele capitale, la care se adaugă și altele auxiliare. Ghidajul este asigurat de o instanță psihopompă luminoasă, probabil un înger, numit simplu Cel Alb. Capitolele cărții le constituie aceste vămi în care are loc o judecată parțială, prezențele demonice situându-se într-o proximitate amenințătoare, dar ținute la distanță de Cel Alb. Judecata stă în retrăirea clarificatoare a fiecărui episod din acest film al vieții trecut printr-un filtru care este deopotrivă cel restitutiv din perspectiva întregului ei, al finalului, dar și intensiv, cel al sesizării a ceea ce constituie accentele ei, momentele ei euforice sau disforice. Romanul în sine configurează, astfel, o soteriologie sui-generis.
Ce are special acestă viață pentru a face din ea o poveste? Pentru ce ar merita consemnate detaliile ei? Reverberează ele în marea istorie a veacului? Răspunsul la aceste interogații e negativ, dar acel negativ al cărui concentrat îl oferă titlul romanului lui Guy de Maupassant, O viață, sau apoftegma binecunoscută a lui André Malraux: „O viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează mai mult decât o viață.“ Or, romanul Ioanei Nicolae valorizează „o viață care nu valorează nimic“, cu un orizont de posibilitate întredeschis către acea cătare către ținte intangibile, cu un personaj care nu este suficient de bine echipat pentru a reuși, dar nici un looser asumat ca în romanele lui Tudor Ganea sau un înstrăinat camu sian care se refuză alinierii prin alienarea dictată de un sentiment al incompatibilității cu semenii.
În orice caz, această viață are în centrul ei degeminate o poveste de dragoste și una a unei vocații, ambele situate sub semnul eșecului. Niculai Radu este primul dintr-o familie numeroasă de penticostali, cu un tată, Damian, căruia îi va călca pe urme devenind la rândul său alcoolic, și cu o „mamă eroină“, Ana, cu doi sprezece copii, într-o societate multiculturală cu maghiari, germani, evrei în perioada care acoperă Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu și o parte din perioada post revoluționară, cea a tranziției. Scriitoarea consemnează naratorial două perioade de declin, cea a ultimului deceniu de ceaușism cu penuria generalizată și cea care-i succede, a dezagregării structurilor statului comunist în trecerea de la falimentara economie cen tralizată la economia de piață a unui ca pitalism în formula sa reinventată „sălbatică“ cu fenomene perturbatoare, precum Caritas. Radu se îndrăgostește de Helga Schuler, „marea iubire“, o fată provenind dintr-o familie mixtă germano-israelită, cu o moș tenire culturală bogată, tatăl fiind fotograf în chiar atelierul fotografic deținut cândva de familia sa și bunica fiind o prietenă a familiei Rebreanu. Avem o petite histoire care revarsă parfumul ei de nostalgie în lumea brutală a societății comuniste cu propria ei teratologie, evidențiind en passant un turnător cu un aer de canalie simpatică, precum „rusul“ Lavrenti, al cărui nume îl evocă pe sinistrul șef al NKDV-ului stalinist, Lavrenti Beria, pe criminalul Bondrea de la distilerie, o primăriță zeloasă care încearcă să stopeze obscuratismul localnicilor cumpărând toate lumânările înaintea Paștelui pentru a le da la topit și mărunte figuri care fac recognoscibil profilul omului nou. Radu scrie poezii, un Jurnal și romane, dar ratează pe rând ocazia de a face un liceu de profil pentru a deveni ofițer de marină la Constanța, admiterea la Facultatea de Litere din Cluj către care-l cheamă vocația, exercitând pe rând profesia de minier, de muncitor necalificat la drumuri și poduri, de ceferist, de agricultor, ducând o viață uneori la confiniile cu indigența, dar adâncindu-se în acea perioadă difuză numită „tunelul“, într-o decădere profundă marcată de alcoolism. Povestea de dragoste cu Helga se încheie prin intervenția tatălui acestuia nemulțumit de însoțirea odraslei sale cu un băiat provenit dintr-o familie de extracție umilă și fără posibilități, fapt parafat de strămutarea familiei în 1985 în Germania de Vest în acel program al răscumpărării de către RFG a etnicilor germani de pe cuprinsul României.
Această love story adolescentină este unul dintre momentele cele mai realizate ale romanului, nu doar pentru enigmati cul sensibilității feminine cu nuanțele ei ale unei fete care posedă o alură aristocratică disimulând în mici inconsecvențe și adumbriri ceva din finețea Vechiului Regim, din capitalul lui simbolic care reverberează spectral din fotografii, din figurile insolite ale unor dames du temps jadis, precum bunica recluzionată în casa și grădina ei, sau din locuri ale unui timp înghețat precum vila Strella sau Arhiva din Turnul bisericii, ci și din reflectarea acestei iubiri cu misterele ei prin sensibilitatea infor mată livresc a protagonistului. Niciunul dintre cei doi adolescenți nu este o ființă cu o cultură transparentă, precum personajele, în special cele masculine, ale lui Anton Holban, autoarea nu le răpește naturalețea fără a le diminua complexitatea, păstrează încapsulat inefabilul și-l lasă să iasă atât cât este nevoie pentru a-și împrăștia efluviile creatoare de atmosferă.
Neorealismul acestui roman diferă de cel liniar, adesea repor tericesc al unei părți a (ego)prozatorilor post de cembriști, și nu numai a lor, cu biografii care se suprapun cuminte peste cotidian, preluându-i cu fidelitate relieful. Ioana Nicolae situează romanul său în istoria locului, dar și a momentelor ei sesizante, coborând cu ușurință în trecutul răscoalei lui Gheorghe Doja, evocând figuri tutelare, precum cea a lui Avram Iancu, dar realizând și tablouri de familie belle époque, oferind imaginea unei societăți care se așează în timpul istoric aseme nea unui palimpsest. La aceasta se adaugă și un rapel la mitologie, dar și o imersiune în particularul lumii descrise cu obiceiurile locale, particular a cărui notă este recuperată și lingvis tic. Nu numai datele istorice sunt atent consem nate, dar și acele date care vertebrează existența per sonajului, ancorând ambele istorii la același cheu. La buna cunoaștere a lumii căreia îi dă viață, dimensiunii ei biografiste, autoarea îi adaugă o documentare menită să ridice înțele gerea ei pe un plan superior, realizând discret o sinteză a raportului dintre istoric și social filtrată în amănunte diseminate ca sarea în bucate, nici prea mult, nici prea puțin, după gus tul certificat al autoarei. Experiența poetică a Ioanei Nicolae, dar nu mai puțin cea de ro man cieră, își spune cuvântul acolo unde explo rează interioritatea per so na jului principal surpat cu încetini torul, cu un defazaj tot mai accentuat între posibilități și realizări, sesizând toate acele infinitezimale și imponde rabile ale mișcărilor sufletești cu mutări de accent de pe grav pe ironic, de pe melancolic pe detașat. Iată un dialog care dă seama de felul în care înregis treză realul scriitoarea, nu „ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum“ precum la Stendhal, nici ca un „ecran“, un geam acoperit de stropii de ploaie de o „limpidité troublé“ precum la Zola, ci asemenea unei picturi pe apă a cărei fluiditate nu dă seama doar de instabilitatea ei, ci și de intensitatea reflexelor luminoase, a coloristicii: „– Cu ce seamănă viața?“ „– Cu o pictură pe râu. O pictură pe apă. Felul în care o schimbă valurile nu doar că uimește, ci și face culoarea nemuritoare. O duc departe, o îngheață, o fierb, o prefac în ploaie. O pictură pe apă e orișicare viață.“
Dincolo de toate acestea, există un rafi nament al strategiilor narative pe care nu le pot consemna decât episodic aici, cu trimitere la capitolul 15, unde o linie dialogală „– Stai! Stai că trag! strig“, scandează desfășurarea narațiunii printr-un mecanism retardativ al sincopei care duce către clima xul poveștii acumulând subtil tensiunea. Ioana Nicolae știe să-și conducă romanul între respirație și inspirație, trecându-l prin vămile narative către o încheiere memorabilă nu prin spectaculos, ci prin finețea notei finale ale unei partituri care se dispută între imperceptibil și ecou, așa cum romanul se dispută între amintire și anamneză.