Lucrări de întreținere
Uneori zgomotul devine insuportabil:
doi oameni îmi sparg planșeul sălii de baie
găuresc zidurile scot cărămizi demontează țevi
de fontă epuizate – prin fisurile unora apa se înfiltrase
în pereții apartamentului – apa e perfidia
în stare pură.
Casă veche dintre cele două războaie
chinuită de cutremure-n repetiție
(unele de la cotul Carpaților altele replici
seismice ale comunismului) – măcinată de scurgerea
timpului care îmbogățește – se zice – versurile
și vinurile dar erodează țevile roade scările
macină varul și sparge țiglele plus indiferența
sau sărăcia locatarilor succesivi
pândiți de oboseala istoriei în complicitate
cu viguroasele generații de gândaci și guzgani
sau de furnici roșii care proliferează necunoscute
prin catacombele Bucureștiului probabil chiar
dinainte de vremea fanarioților…
Eu naiv: mi-am luat apartamentul de dragul copacului
strâmb din stradă cu care vorbesc deseori
prin fereastră (îl scopiseră chiar sever după ce crescuse
cu greu evitând clădirea și sucindu-se pe lângă acoperiș
ca un gât de flamenco). Dar s-a dovedit puternic – a
înviat
poate dintr-o secretă încăpățânare a rădăcinilor
iar lăstarii săi noi țâșniți au redescoperit verticalitatea
deci vedeți că se poate – tovarăși!
Cum să știu eu ce se află în interiorul unei clădiri
și ce morți continuă să locuiască-n această casă
sau ce fluide sfredelesc prin pereți și ce rădăcini
ară pe dedesubtul lumii sau cresc în mine
iar uneori sug din nori acest circuit al vieții?
Toate energiile decisive rămân secrete
prin subsolurile obscure și prin ceruri inaparente
iar viața noastră vizibilă bine dereticată
e numai varianta banală a catastrofelor ce se pregătesc
pe ascuns acolo unde misterul își înfige rădăcinile lui
vitale
totdeauna prin părțile pentru noi invizibile și
necunoscute
iar pe circuite oculte gâlgâie tocmai forța acestor seve
pe care viața noastră candid le parazitează.
Chiar sub scaunul meu vor ajunge-n curând să sape
mă ridic și încerc să înot prin stepele tibetane
ale apartamentului – duc pe tălpi
dintr-o cameră în alta amestecul de rugină
cu praf și var și dau să șterg coperta unei cărți devenită
sură – Raymond Carver îmi apare brusc dindărătul țigării
aprinse cu ochii și mai aprinși să-mi spună că adormise
pe-o plajă dar se trezise pe alta. Sper să mi se întâmple
chiar în casa mea… Mie.
Cameleon I
Chimia neagră la originea moleculelor
PREBIOTICE ce însămânțează
exoplanetele cu apă și amoniac și metan plus sulfura
de carbonil – cum ai zice lâna cosmică a misterului –
bașca ceva urme de molecule organice
în absența absolută a luminii și a căldurii
undeva pe la 631 de ani-lumină măsurați de pe Terra;
în zona dibuită de telescopul James Webb
care scotocește prin norul molecular al unui îngheț
de-ți îngheață mintea… oare să ne fie chiar nouă
destinată această poezie a inteligenței
ce duce ochiul virginal spre originea vieții?
Când mintea noastră
s-ar zice
absoarbe
numai gunoaiele și războaiele și insidioasa
imbecilitate din care planctonul nostru global
se alcătuiește și se repetă
iar pe aici ne facem veacul crezând că merităm
viața doar fiindcă o avem?
De astă dată…
Nu vor mai veni de astă dată cu tancurile
uniformele lor reflectate-n vitrine pe bulevarde
mai degrabă nici nu se vor zări
iar bocancii lor elastici și ergo-metrici mulați
pe laba piciorului ca la atleți abia dacă se vor auzi
fâșâind și prin casele noastre
poate nici nu vom ști
de câtă vreme deja locuiau împreună cu noi
ajunși tiptil pe tot felul de cabluri reale sau virtuale
ca virușii sau bacteriile fecale disimulate
prin cotloanele ascunse ale vieților noastre;
desigur că nici nu vom ști
cum ne-au inoculat felul lor de-a gândi și de a simți
precum și noile adevăruri
pe care până mai ieri noi mai toți le credeam
minciuni iar acum locuiesc deja în vorbirea noastră
întocmai așa va fi…
transformați fără știrea noastră
reformatați ameliorați și încetul cu încetul
debarasați de revoltele noastre și de vechile noastre
tristeți și junghiuri și chiar de melancolia
de a fi fost imperfecți dar vii…
Vor veni însă nu de pe Marte ci…
Lacrima
Am mai ratat o dată (sau chiar de mai multe ori)
acest poem a cărui substanță obscură
se umflă în mine inexplicabil…
A plâns sau mi s-a părut
doar mie că s-a prelins o lacrimă pe obrazul
bunicului în acea toamnă când revenit
de la școală cu cravata de pionier la gât
și înțepenit smirnă i-am dat salutul militărește
turuind una din lozincile scrise cu var
pe gardurile satului nostru?
Stalin și poporul rus / libertate ne-au adus…
Speram să se bucure de „avansarea“ mea
fiindcă tocmai el mă învățase mai întâi
să citesc și să scriu pe una din cărțile lui liturgice
iar apoi îmi aduna tot ce era tipărit
– ziare vechi, povești, calendare
interbelice până și cărți de pomicultură –
fiindcă devoram cu voce tare și indistinct
textele convins că tot ceea ce era scris
avea nevoie de glasul meu;
nu se mai plângea nici că fusese primarul
bătut de noua administrație ungurească
după răpirea părții de nord a Transilvaniei și nici
că rămăsese sub comuniști cu toată agoniseala lui
în bancnotele verzi inutile de care
se putea folosi doar să aprindă focul;
și nici de vechile lui răni din primul război
mondial în Galiția de unde s-a întors șocat
de explozii iar în ultimii ani făcea crize
prăbușindu-se uneori cu spume la gură
ca epilepticii nu mai povestea.
În el nevindecată rămăsese
(înțeleg eu târziu) mai degrabă arsura
umilinței după ce un soldat sovietic
îi intrase în casă și sub amenințarea pistolului
i-a confiscat cizmele forțându-l să și le scoată
singur din picioare chiar pe patul unde bolnav
și cu febră se culcase acoperit cu țolul
de lână gros însă încălțat (știa el ce știa
despre ruși…).
Altfel despre comunism și despre
noul pârjol abătut peste noi se ferea
să vorbească de față cu mine (de teamă
să nu-mi scape cine știe ce vorbă de-a lui
pe la școală)
doar întâmplarea cu cizmele revenea
insistent și probabil de la o vreme eu mă arătam
plictisit gândind cu mintea mea că-i lipseau
foarte mult acele cizme de piele fără de care
odinioară un bărbat nu se putea arăta niciodată în lume
iar acum nu mai purta decât pâslari sovietici
singurii de găsit pe la Bistrița…
Războiul din urmă cu patru cinci ani
încă puțea în aer iar prost ca mine erau
toți mucoșii de vârsta mea fiindcă nimeni
nu ne putea explica sau nici nu știa de ce
și cum se prăbușise o bună falie din istorie
ca râpa de lut ce luase pe valea Bistriței un pod
falnic tocmai în ajun când apărea generația mea:
viitorul viitorului!
Iar proști ca noi pe atunci
sunt desigur proștii de azi și la fel de tineri
(măcar fără cravate de pionier) fiindcă istoria
n-are talent didactic și mai niciodată
nu te învață nimic deși te ajută să fii tembel
chiar la timp rareori prea târziu…
așadar tot nu știu
dacă o lacrimă i-a scăpat bunicului
când și-a dat seama că mă pierdea
definitiv iar eu de el mă îndepărtam
captiv al noii istorii ca un păianjen
în bula timpului dus de ape…