Cum orașul era mai degrabă mic decât mare, veștii c-a venit un copil cu două capete pe lume nu-i trebui mult să se răspândească pe toate străzile sale. Asta spre bucuria fundăturii unde locuia lăuza, nu și a acesteia, care se simțea rușinată de monstrul ce-i ieșise din burtă. Se aflase chiar și în centru de fundătura cu pricina. Până atunci nu știuse nici ea că există. Și iat-o dintr-odată trezită din somnul ei lung și rostogolită din vârful dealului, unde își făcea veacul, spre străzile din vale, ba chiar spre cele de pe celălalt deal, până la ultima dintre ele, așa cum era, privind de acolo încoace, ea însăși. Chiar ultima dintre toate. Nu i se cunoștea nici măcar numele. Nașterea copilului cu două capete o umplu de faimă și de curioși, apăruți de te miri unde ca să vadă cu ochii lor… grozăvia.
Mama zăvorâse însă poarta, neîngăduindu-i niciunuia dintre oaspeții nepoftiți să pună pasul înăuntru.
Nu era deloc încântată de asaltul ce se dădea continuu asupra locuinței sale. N-avea nimic de arătat celor din fața porții. Cei mai mulți dintre ei, fotografi, trimiși acolo de cele mai importante ziare ale țării. Fundătura, ce se credea deja stradă, descoperind că are, ca orice altă stradă, și un nume, nu se clintise de fapt de la locul ei. Doar i se păruse, năucită de celebritatea ce dăduse, aproape din senin, peste ea. Miresei, acesta era numele pe care-l purta, fără să aibă habar de asta. De ce se numea așa, nu putea să spună nimeni, pentru că niciuna dintre femeile de pe stradă nu fusese vreodată măritată. Prin urmare, n-avuseseră cum să fie mirese. Asta nu le împiedicase, pe câteva dintre ele, să devină mame, dând naștere unor copii normali, cu un singur cap, adică, anormal fiind doar faptul că toți nou-născuții erau fete. Poate pentru ca strada să-și justifice într-o bună zi numele pe care-l avea. Fetele crescuseră, unele chiar îmbătrâniseră, dar mireasa pe care o visa strada în secret încă se mai lăsa așteptată. Iar de vreo câțiva ani nu mai rămăsese niciuna dintre femeile tinere cu burta la gura. În mod surprinzător i se întâmplă asta locatarei din capătul îndepărtat al străzii, cea în curtea căreia se terminau și orașul, și dealul. Parcă și lumea.
Cine putea fi tatăl copilului ce abia se născuse?
Pe strada Miresei nu exista o astfel de curiozitate. Bine că apărea la timpul potrivit câte un bărbat care…. Nu tații, ci mamele erau importante, chiar dacă ele erau, cum zisese bătrâna ce le moșea pe toate, văduve din naștere.
Doar o fotografie, atât, strigau fotografii din drum, promițându-i proaspetei mame recompense însemnate.
Nu, le răspundea ea, din pragul casei. Mai târziu, acum trebuie să se odihnească.
Cât de târziu?, întrebau ei.
Când o mai crește, acum lăsați-ne în pace.
Când o mai crește, auzi! Copilul ăsta n-o să aibă o viață prea lungă. Mai târziu o să fie prea târziu, femeie!
Dar cum să-i spui unei mame astfel de vorbe?!
Reporterii, strânși buluc în fața locuinței acesteia, le spuneau. Dar între ei. Lăuza nu le auzea.
Spre toamnă, când veniră ploile, strada Miresei se goli. Dar proaspăta mamă nu putu să se bucure, pentru că, tocmai atunci, i se goliră și ei sânii de lapte, și asta o făcu să se întrebe de ce. Găsi destul de repede răspunsul. Fetița abia adusă pe lume sugea cu ambele sale guri, asta însemnând că foamea pe care o avea era dublă față de cea a unui nou născut obișnuit. Și era așa pentru că era vorba de două fetițe, în loc de una. Și nu doar de la gât în sus, ci și înăuntrul trupului, aceluiași trup, în care se simțeau bătând două inimi, una așezată în partea stângă a sternului, cealaltă în dreapta. Altminteri, împărțeau totul, sângele, plămânii, ficatul, stomacul, rinichii, vezica udului, picioarele, orificiul dintre picioare prin care se golea periodic această vezică, celălalt orificiu, din spate, folosit la golirea mațelor, comune și ele, cum erau și picioarele, pe care în primii doi ani de viață nu le întrebuințară deloc, pentru ca, deodată, să înceapă să le pună în pământ, pornind, cu ajutorul lor, la drum, pe distanțe mici, la început, apoi, tot mai departe de fusta mamei, până la gardul vecinilor și poarta de la stradă, ce stătea mereu încuiată. Aproape în același timp, fetița cu două capete și două inimi învăță să vorbească. Cu fiecare dintre cele două guri, separat una de cealaltă, convingând-o definitiv pe mama lor că avea doi copii, nu unul singur, cum se încăpățânase să creadă în lunile, nu puține, cât le ținuse trupul în brațe. Acum umblau pe picioarele lor, două, nu patru, cum s-ar fi cuvenit, ceea ce era și bine, și rău. Aveau, când le priveai de la distanță, mers de om, iar asta nu putea să fie decât bine. Răul pornea de la cele două capete. Mai exact de la faptul că ele gândeau diferit. Când Tinca voia s-o apuce într-o parte, Ilinca dorea să meargă în partea opusă. Dar cum să te îndrepți cu aceeași pereche de picioare în direcții diferite? Ba chiar în același timp!
Cum gemenele nu aveau o singură minte, ci două, câte una pentru fiecare dintre capetele de pe umeri, nu exista nicio legătură între gândurile uneia și gândurile celeilalte. Erau însă prea mici să-și dea seama că asta avea să le facă viața amară. Poate nu atât asta, cât faptul că le erau și sentimentele diferite. Pe măsură ce creșteau, înțelegeau tot mai bine lucrul acesta. Nu-și puteau obliga inimile să simtă la fel. Cu gândurile era un pic mai ușor. Câteodată, nu atât des pe cât ar fi vrut mama lor, și le puneau totuși de acord, cele două minți cerându-le celor două inimi să încerce să le urmeze exemplul, purtându-se ca și cum ar fi fost una singură. Încercau de încercat, dar nu izbuteau nicicum. Simțeau separat. Ba chiar una împotriva celeilalte, deși mințile își dădeau seama că un astfel de comportament e greșit. Până și mâinile și picioarele își dădeau seama de asta. Și le durea. Dar nu puteau să facă nimic. Sufereau în tăcere, sperând ca mai târziu cele două fete, trecuseră anii, nu mai erau fetițe, să-și convingă inimile să revină la gânduri mai bune. Era totul anapoda în viața lor. Și nu datorită faptului că împărțeau același trup. Ci din cauză că nu puteau să gândească și să simtă la fel. Aveau capete și inimi diferite. Rareori când gândurile Tincăi se potriveau cu cele ale Ilincăi. Sentimentele, nici atât!
Apoi, ajunse la vârsta adolescenței, siamezele au simțit brusc povara locuirii în același trup. Ar fi dat orice să se poată elibera una de cealaltă, dar erau condamnate să rămână împreună. Până la capăt! În aceeași închisoare, ce se dovedea, odată cu trecerea timpului, tot mai strâmtă. Le cunoștea toată lumea din oraș acum. Curiozitatea presei dispăruse. Nu însă și cea a doctorilor, în frunte cu vestitul chirurg Casian Chelaru. Acesta le vizita periodic, promițându-le că le va despărți într-o zi pe una de cealaltă.
Și chiar se întâmplă asta, dar nu așa cum își închipuiseră ele, prin tăierea în două, fiecare cu trupul său, cu propriile mâini și picioare. Așa ceva nu era cu putință. Doctorul le întreținea iluzia separării, deși exclusese de la bun început o astfel de posibilitate, pentru a putea să se apropie cât mai mult de chipul lor interior, de ceea ce nu se vedea la niciun aparat, oricât ar fi fost el de performant. Voia, cu alte cuvinte, să înțeleagă cum le funcționează sufletele, ce erau separate și ele, de vreme ce aveau inimi și capete diferite. Cum să afle însă care e sufletul uneia, și care al celeilalte? Era nevoie să le câștige încrederea, dar individual, nu la paușal, cum erau privite de majoritatea celor ce le întâlneau pe stradă, zicând cu voce tare sau în gând: Uite-o pe fata cu două capete, în loc să spună, uite-le pe cele două fete cu un singur trup și-o singură pereche de mâini și picioare.
Era unul dintre motivele pentru care Tinca și Ilinca ieșeau rar de tot în oraș. De ce să fie văzute ca un singur om, când de fapt erau doi? Fiecare cu individualitatea lui, care e dată de felul în care simți și gândești, adică de inimă și minte, nu de mâini și picioare, de care se foloseau în același timp amândouă, deși mergeau, chiar dacă în aceeași direcție, separat. Fiecare cu gândurile ei. Și cu bătăile inimii sale în piept. Ce auzeau urechile uneia, nu era obligatoriu să audă și urechile celeilalte. Cum nu priveau cu aceiași ochi, vedeau de cele mai multe ori lucruri diferite. Când i se făcea somn Tincăi, nu trebuia s-o întrebe pe Ilinca dacă poate să doarmă. Visele Ilincăi erau separate de cele ale Tincăi. Mai cu seamă atunci când le trecea doctorul Chelaru pragul. Acesta le vizita cam o dată pe lună. Apoi a început să le viziteze săptămânal. Venea oare pentru amândouă? Sau numai pentru una dintre ele? Ilinca a fost prima care s-a pomenit punându-și astfel de întrebări. Ce-o apucase? Știa ce, dar îi era rușine, sau poate chiar frică, să-și răspundă.
Pe urmă venirile chirurgului s-au îndesit. Și-a răspuns Tinca în locul surorii sale. S-a și mirat c-a făcut-o atât de târziu. Chelaru era un bărbat chipeș. Încă tânăr. Iar ochii Ilincăi nu se puteau preface că n-au observat asta. Observaseră și ochii lui că una dintre siameze îl privește cu tot mai mare interes.
Într-o seară, Tinca îi spuse Ilincăi:
– Te uiți cu ochi de femeie îndrăgostită la doctor.
– Da, e adevărat! îi răspunse Ilinca. M-am îndrăgostit de el. Să nu spui că ți s-a întâmplat și ție același lucru?
– Spun altceva, zise Tinca.
– Ce?
– Că noi două vom rămâne până la moarte împreună. Amândouă cu același trup. N-o să ne poată despărți nimeni. Vrem, nu vrem, va trebui să împărțim tot ce ni se întâmplă.
– Nu și dragostea!, se revoltă geamăna cealaltă.
– De acord. Însă cu condiția ca ea să rămână tot timpul platonică.
– Uiți că sunt, ca și tine, femeie? Îmi doresc ca bărbatul pe care-l iubesc să mă strângă măcar odată în brațe. Ba chiar mai mult decât atât. Să-mi mângâie sânii.
– Taci!
– De ce să tac?
– Pentru că sânii de care vorbești sunt și ai mei. Așa cum sunt și picioarele și ce este între ele. Ce-o să te faci dacă se va ajunge până acolo?
– Până unde, surioară?
– Până la crăpătura dintre picioare.
– Asta numai după nuntă.
– Care nuntă? Despre ce vorbești?
– Află că doctorul e burlac. De ce să nu-i mărturisesc sentimentele mele? Iar dacă el le împărtășește, de ce să nu-l cer de bărbat?
– Atât de departe te-ai gândit?
– Ar trebui să te bucuri. Ne vom îmbrăca amândouă în rochie de mireasă.
– Mireasa cu două capete! Ce caraghios!
– Pirostriile vor fi puse însă doar pe unul singur. Al meu. N-ai decât să închizi ochii dac-o să-ți vină să mori de ciudă.
– Și mai târziu, când o să ajungeți în pat, ce va trebui să fac?
– Să te prefaci că dormi. Ba chiar să dormi de-adevăratelea.
Tinca simți nevoia să râdă. Apăruse însă maică-sa între timp, obligând-o să se stăpânească.
– Să nu-i spui nimic! îi șopti Ilinca la ureche.
– De ce? E singurul om care ne-a iubit până acum.
– Nu ne-a iubit niciodată.
– Of, ce prostii poți să spui.
Nu erau însă prea departe de adevăr vorbele Ilincăi. Sanda, așa o chema pe mama lor, își ura fiicele. Nu pentru că le crescuse fără tată. Așa crescuseră toți copiii de pe stradă. Toate fetele, mai bine zis, deoarece nu se născuse niciodată vreun băiat în fundătura aceea cu care se terminau și orașul, și dealul. Cel puțin așa susținea moașa, care avea cea mai bună ținere de minte de pe toată strada, în ciuda faptului că era foarte bătrână. Doar vârsta nu putea să și-o să spună. Zicea c-a uitat. Dar se prefăcea. Știa câți ani are. Erau atât de mulți încât n-ar fi crezut-o nimeni. D-asta și spunea că nu știe. Însă ea știa tot. Din cele mai vechi timpuri până în prezent. Nițel și în viitor. Viitorul unora dintre fetele de pe stradă, ce se numea, nu tocmai întâmplător Miresei, deși nu existase nicicând vreo mireasă acolo. Moașa văzuse, orbecăind prin întunericul din ochii ei, una.
Avusese grijă să-i spună Sandei, când acesta era cu burta la gură, că fata pe care urma s-o nască o să devină într-o bună zi mireasă. Prima mireasă de pe strada Miresei.
Sanda o crezuse. Apoi, la vederea celor două capete ale fetiței pe care o purtase în burtă, se lecuise brusc de bucuria ce tocmai începuse să-i dea târcoale.
Cine să se însoare cu o astfel de pocitanie?
După aceea descoperise că sunt două fete, nu una. Fiecare cu mintea ei. Doar că închise în același trup. Cum aveau să se folosească de el? Nenorocirea era că aveau și inimi diferite, Asta însemnând că și suflete. Era loc pentru două suflete într-un singur trup? Aveau să se înțeleagă aceste suflete între ele?
Unde mai pui că erau și întregi la minte. Iar ăsta era lucrul cel mai rău. Pentru că asta le făcea să înțeleagă. Să vrea. Să judece. Să ceară. Să plângă. Și să se plângă.
Nevoia de dragoste n-o luase în primii lor ani de viață în calcul. Era bine să le învețe fără dragoste. Fără dragostea ei, în primul rând, pe care o forța să bată în retragere ori de câte ori o simțea bântuind prin preajma inimii sale de mamă.
Iubindu-le, arătându-le că le iubește, nu făcea decât să le sporească infirmitatea, transformându-le din ființe slabe, cum erau, în ființe și mai slabe.
Iubirea îl condamnă pe om la suferință. Cele două fete sufereau și așa destul. Era spre binele lor să crească fără dragoste. În felul acesta, credea Sanda, aveau să devină mai puternice, împăcându-se încă de mici cu viața ce le fusese dată. Le-o dăduse chiar ea, bucurându-se, în timp ce aștepta să nască, de proorocirea mincinoasă a moașei. Doar că atunci nu știa că bătrâna o minte. Nu știa asta nici acum, când Tinca și Ilinca trecuseră de vârsta majoratului, căpătând trăsături de femei în toată firea. De femeie, mai precis, fiindcă era vorba, dacă făceai abstracție de cele două capete diferite, fiecare cu gândurile și dorințele ei, și de cele două guri vorbitoare, independente una de cealaltă, de una singură. O singură femeie, adică, asupra căreia nu putea să existe niciun dubiu: doi sâni, două șolduri, două picioare, un singur mijloc, iar mai jos de mijloc, între picioare, locul acela după care tânjesc bărbații și de unde începe schimbarea oricărei fete în femeie. Chiar și a uneia ce își împarte trupul cu altă fată, care e soră geamănă cu ea? Și nu doar trupul, ci și sângele, stomacul, plămânii, deși mănâncă și respiră cu guri diferite.
În contul căreia dintre ele se vor trece îmbrățișările și mângâierile, când mâinile sunt aceleași pentru amândouă? Dorințele și linia de demarcație dintre ele stau în puterea minții și a inimii. Spre care dintre cele două inimi vor trimite palmele fierbințeala dulce a mângâierilor? Vor ști acestea, care sunt la comun, să aleagă inima potrivită?
Tinca se gândea, când abătută, când veselă, la toate acestea. Îi promisese doar cu jumătate de gură surorii sale că n-o să-i spună nimănui ce aflase de la ea.
Mamei, în primul rând, subliniase Ilinca. O voi face eu însumi, dar nu acum. Dacă doctorul o să mă refuze?
– Chiar așa o să fie, zise, cât se poate de sigură pe ea, Tinca. E plin orașul de fete frumoase. Cum să se uite unul ca el la noi?
– La mine, surioară! Sau te pomenești că ai de gând să mi-l furi?
– Nici vorbă! Nu scăpa însă din vedere că n-o să-i fie ușor să distingă între una și cealaltă. Până și nouă ne este greu să ne deosebim între noi. Suntem, așa cum îi place mamei să spună, totuna.
– Asta pentru că nu ne iubește. Chiar n-ai observat că doctorul nu ne confundă niciodată?
Tinca observase. Chiar mai mult decât atât. Băgase de seamă că chirurgul începuse deja operația de separare a lor. D-asta le și vizita atât de des. Ca să-și ducă treaba începută la capăt. Să le separe adică de tot. N-ar fi surprins-o deloc să-l audă răspunzându-i Ilincăi cu aceeași monedă. Să primească adică cererea ei în căsătorie. Doar pentru a putea să-și atingă scopul. Numai să aibă Ilinca îndrăzneala de a-i mărturisi sentimentele pe care zicea că le are față de el. Le avea cu adevărat? Cu toate că o cunoștea bine pe sora sa geamănă, Tinca nu era prea sigură de asta. N-o crezuse atunci când o auzise spunându-i că mama lor le urăște. De ce ar fi crezut-o acum? Își amintea, în timp ce se întreba asta, de anii când mergeau la școală. I se ștersese din minte faptul ca fuseseră refuzate la început. O să sperie ceilalți copii, li se spusese, nu lor, ci moașei și mamei, care le duseseră de mână, cam fără tragere de inimă prima, noroc cu insistențele bătrânei, ce o tot bătuse la cap pe Sanda, zicându-i: De ce vrei să le ții departe de lume? Sunt normale la cap. N-or să te facă de rușine.
După o împotrivire ce a durat aproape un an, Sanda a cedat. Ai dreptate, a spus, mai mult decât m-au făcut până acum nu cred că se poate.
S-o facă de rușine, adică. Ele pe ea, de parcă fusese alegerea lor cum să arate, hotărând să vină pe lume lipite de la gât în jos, ca să poată râde cei din oraș de femeia care le născuse!
Nu râsese nimeni. Doar își făcuseră cruce. Sigur au văzut ceva sfânt în ele, o încurajase moașa. Altminteri de ce să se închine la apariția lor?
Era vorba de oamenii mari. Aveau să se poarte oare și copiii, care erau niște oameni ceva mai mici, la fel?
Direcția școlii se temuse că aceștia or să se sperie. Căutați o altă școală, zisese, una pentru copiii cu două capete!
Are doar un singur cap fiecare, le răspunsese moașa. Stați de vorbă cu ele și-o să vă convingeți.
N-au avut încotro, le-au primit.
Ceilalți elevi nu s-au speriat. Doar au râs. Însă numai câteva zile. După aceea s-au obișnuit cu fata cu două capete, așa le strigau în recreații, pentru ca, mai apoi, să observe că sunt două, spunându-le, cum și erau, fetele cu un singur trup.
Ilincăi nu prea îi plăcea cartea. Nu-i plăcea de fapt deloc. Trecuseră câțiva ani de când absolviseră școala, dar Tinca se credea încă elevă, continuând să învețe cu aceeași sârguință ca atunci, cufundându-se ceasuri întregi în cărțile pe care i le aducea doctorul după ce descoperise că e pasionată de lectură. Cărți de beletristică, nu de medicină.
Învăța, elevă fiind, și pentru Ilinca. Când profesorii rosteau numele acesteia, cerându-i să răspundă la lecții, răspundea ea în locul ei. Primeau amândouă note la fel de bune. Erau premiantele clasei, deși Ilinca ar fi meritat să rămână repetentă. Odată, cum Tinca era răcită, a adormit în timpul orei, din cauza hapurilor înghițite, cu încuviințarea tacită a profesorului, care a înțeles că ăsta era singurul ei mod de a rămâne acasă, fără a-și obliga sora s-o urmeze. Cu toate că erau, ca întotdeauna, împreună, în ziua aceea a fost prezentă numai Ilinca la școală.
Doar că ea a spus, când a fost ridicată în picioare, ca să fie ascultată, că e cealaltă. Adică Tinca. A primit o notă mică, trecută însă în catalog în dreptul acesteia din urmă. Din pricina notei aceleia, la sfârșitul anului școlar, Ilinca a fost cea mai bună din clasă, întrecând-o astfel pe sora sa geamănă. Dar Tinca n-a spus nimănui. Nici măcar nu s-a supărat. A ținut însă minte, deși a încercat de nenumărate să uite, dar n-a putut. Mai mult însă decât asta o durea faptul că Ilinca, sora cu care împărțea totul, până și sângele, mințise cu mare ușurință. De aceea îi era atât de greu s-o creadă, chiar și atunci când spunea adevărul.
Da, se îndrăgostise cu adevărat de chirurgul Casian Chelaru. Însă ea tot nu era convinsă până la capăt de asta. Cum nu era convinsă nici de faptul că avea să-l ceară, dacă chiar era adevărat ce spunea, de bărbat. Împărțim, într-adevăr totul, se pomenea Tinca zicându-și, nu însă și ridicolul. Ți-l las în întregime ție, draga mea soră. Așa cum îți las și dragostea. N-o să-ți fur din ea nici măcar o picătură.
– N-o să fie nicio operație, i-a spus ea Ilincăi. Cum să ne împartă în două? Va trebui să ne pună pe cântar ca jumătățile de corp pe care le primim să fie egale. O mână, ție, mie, mâna cealaltă! Câte un picior fiecare!
– Poate în fund! a replicat veselă Ilinca.
– Va să zică ți-ai dat seama și tu că doctorul ne duce cu zăhărelul.
– Numai pe tine. Cu toate că știu că ne minte, eu îl cred.
– Poate că vrea să scrie o carte.
– Despre cine?
– Despre noi.
– Nu e psihiatru, ci chirurg.
– Un chirurg care e și scriitor. Între cărțile pe care mi le-a adus săptămâna trecută s-a strecurat și una ce-i poartă semnătura.
– Ce fel de carte?
– Un roman! L-am citit cu sufletul la gură.
– Când? N-am băgat de seamă.
– N-aveai cum, că dormeai. Ai să vezi….
– Ce?
– Că într-o zi n-o să mai vină. Și mă tem, doar pentru tine, nu pentru amândouă, că ziua aceea se apropie.
– Vrei să mă sperii.
– Nici vorbă! Încerc să-ți spun c-ar trebui să te grăbești.
– Și dacă el o să accepte cererea mea în căsătorie? Chiar n-o să-ți fie greu? Înțelegi ce vreau să zic.
– O să dorm în timp ce voi… Sunt în mare deficit cu somnul, așa că…
Casian Chelaru apăru în casa de pe strada Miresei chiar a doua zi.
– Zi-i!, o îmboldi Tinca pe Ilinca. Eu o să mă prefac că dorm.
Și închise, în clipa următoare, ochii, lăsând-o pe sora-sa singură cu doctorul.
Ilinca se fâstâci nițel la început. După care căpătă curaj și-l rugă pe chirurg să nu râdă.
– De ce? Sau de cine?, întrebă el mirat.
– De mine, zise ea cu vocea împuținată de emoție. Și ca să fie sigură că nu-i piere curajul se grăbi să-i răspundă la întrebarea pe care el n-o pusese încă, dar se pregătea s-o pună.
Casian Chelaru ascultă cu atenție mărturisirea Ilincăi. Da, chiar voia să scrie o carte despre ele. Una de ficțiune. O poveste despre cum pot împărți două suflete complet diferite încăperea strâmtă a unui singur trup. Parcă era desprins din cartea aceasta, încă nescrisă, ceea ce se întâmpla. Una dintre siameze tocmai îi declarase că îl iubește. Poate că asta n-ar fi fost cine știe ce, dacă n-ar fi auzit în continuare cum ea îl întreabă dacă e de acord să devină soțul ei. Chiar auzise asta? Nu i se păruse?
Ilinca repetă întrebarea și el înțelese că era adevărat ce auzea. În mod normal ar fi trebuit să râdă. Să nu se mai oprească până ajungea înapoi la spital, din râs. I se făcu însă milă, nu doctorului, ci scriitorului, ce împărțea aceeași minte și aceeași inimă cu doctorul, fiind, din acest punct de vedere, mai siamezi decât cele două siameze, și, neștiind ce să răspundă, tăcu. Apoi, spre a fi parcă în ton cu cartea la care se gândea, tăcerea lui nu mai avu unde să încapă în casă și ieși în stradă, neavând însă loc nici aici, o porni vijelios spre străzile din vale, înghițind întregul oraș. Casian Chelaru tresări, speriat de lăcomia tăcerii sale. Era obligatoriu să spună ceva. Și zise, neștiind nici el dacă minte sau spune adevărul, că e foarte tulburat de vorbele ei și că, tocmai din pricina asta, nu-i poate răspunde pe loc. Avea nevoie de câteva zile.
– Până când?, spuse ea, răvășită de emoție.
– Până poimâine! o liniști chirurgul, încredințând-o la plecare că și el simte ceva pentru ea, ceva care…
Care ce? Care putea să însemne un început de dragoste sau chiar o dragoste în toată legea.
Tinca vrusese să tragă cu urechea, dar adormise imediat ce închisese ochii. Îi povesti însă soră-sa când se trezi. Ea, pentru că Ilinca avea să se trezească mai târziu.
Vestea că un ditamai camionul a izbit frontal o mașină la volanul căreia se afla chirurgul Casian Chelaru căzu ca un trăsnet peste oraș. Spre seară ajunse și pe strada siamezelor, prefăcând-o pe Ilinca în scrum. Era chiar ziua în care urma să vină doctorul cu răspunsul.
– E mai bine așa, încercă maică-sa s-o liniștească. Nu se însura el cu tine. Cu voi, pentru că n-avea încotro, trebuia să vă ia pe amândouă.
– De unde știi tu, cotoroanțo?, izbucni Ilinca în plâns.
Și amintindu-și că ele împărțeau, vrând-nevrând, totul, Tinca începu să plângă și ea.
Sanda ieși trântind ușa.
Ilinca nu se mai atinse, din ziua aceea, nici de apă, nici de mâncare.
– La mine nu te gândești?, încercă Tinca s-o înduplece.
Dar fără sorți de izbândă. O săptămână mai târziu, Ilinca muri.
– Să ne îngropi în rochie de mireasă, mamă, o rugă Tinca pe Sanda.
– Așa o să fac, promise aceasta. Și se ținu de cuvânt.
Pentru prima oară fu văzută pe strada cu care se termina orașul, poate că și lumea, cum îi plăcea moașei să spună, prima mireasă. Era dusă, cu muzică de fanfară, la groapă. Și nu era o singură mireasă, ci două.
(Din volumul Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine, în curs de apariție.)