Deși într-o vreme eram un pasionat cititor de memorialistică literară, abundența din ultimii ani m-a făcut să am o serie de rezerve față de acest gen literar. Vreau să încerc evocarea profesorului meu Iosif Pervain, de la Filologia clujeană. De numele său luasem cunoștință înainte de a ajunge student la Cluj în toamna anului 1960, din caseta redacțională a revistei „Tribuna“, unde figura printre redactori și uneori semna în paginile acestei publicații. În anul I, pe vremea studenției mele, profesorul Iosif Pervain nu ținea cursuri și seminare, deși în anii trecuți predase literatura română veche și într-o vreme a fost chiar decanul Facultății de Filologie din Cluj. În anul II, Istoria literaturii române cuprindea Școala Ardeleană, Iluminismul românesc în general și Epoca pașoptistă. Acesta era obiectul cursului ținut de Pervain, cu un an numeros, într-o sală mare, celebra sală 29, la demisolul căminului de fete din curtea facultății. Dacă pe coridoarele facultății nu i-am putut reține înfățișarea, acum mi s-a fixat imaginea unui om de statură mijlocie, îndesat, aproape solid, cu o față cărnoasă, ochi negri strălucitori, poate și pentru că ei contrastau cu părul alb. Deși în acea vreme trecuse numai de 45 de ani, mi s-a părut un om bătrân și îl comparam cu imaginea lui Ibrăileanu, transmisă de redactorii „Vieții Românești“ din perioada ieșeană a revistei. Cursurile erau rostite (sau citite) rar, așa încât să putem lua notițe, pentru că nu erau cursuri tipărite sau litografiate. (Când au apărut cursuri litografiate sau tipărite ale profesorilor de la Filologia bucureșteană, Paul Cornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru ș.a., prețuirea mea pentru magiștrii mei clujeni a cunoscut un ușor declin.) Din când în când, profesorul își întrerupea expunerea sau citirea cursului pentru paranteze lămuritoare sau săgeți polemice. Prelegerile erau informate, docte, cu sumedenie de trimiteri bibliografice, cu unele nume total necunoscute pentru noi studenții din acea vreme. Unii considerau această voluptate a citării de studii și articole o deformație profesională în continuarea direcției lui Gh. Bogdan-Duică, un celebru precursor al său, un fel de factologie literară, pe care cei care vedeau în studiul literaturii doar valori estetice o considerau inutilă. Avea o dicție clară, accentuând unele silabe ale cuvintelor asupra cărora vroia să atragă atenția. Nu recita versuri, deși avea o memorie foarte bună în privința datelor de istorie literară, decât arareori și atunci fragmente de versuri care ne păreau îndrăznețe, aproape indecente, pentru că le rostea apăsat, cu pauze expresive.
Examenul de Istoria literaturii române de la sfârșitul anului II era unul dificil pentru mulți studenți și pentru cantitatea imensă de informații și pentru întrebările imprevizibile pentru cei care ajungeau la oral. Căci profesorul obișnuia să dea examen scris, ca să vadă capacitatea de redactare și argumentare a unui subiect de istorie literară, iar cei nemulțumiți de notă aveau posibilitatea să și-o mărească printr-o examinare orală. Puțini se încumetau însă, pentru că luau în calcul și cealaltă posibilitate, a micșorării notei. Printre studenții filologi clujeni de la secția Limba și literatura română circula ca o axiomă vorba că, dacă treci de Pervain în anul II și de Zaciu în anul IV, te poți considera profesor de română. În ce mă privește, luând nota 9 (nouă) la lucrarea scrisă, în anul II, m-am considerat mulțumit și nici prin gând nu mi-a trecut să mă prezint la oral pentru mărirea notei. Pare greu de crezut, astăzi, că prin anii ’63, Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu putea fi consultată numai cu o asemenea aprobare. În anul IV erau diverse „cursuri speciale“, care voiau, mă gândesc, să inițieze pe viitorii cercetători: Stilistică, Literatură universală și comparată, Istoria presei. Ultimul era ținut de Pervain. M-am înscris la acest curs, unde eram puțini studenți, nu depășeam numărul studenților dintr-o grupă. Ne cunoșteam cu toții, și profesorul ne cunoștea pe nume și se mângâia cu gândul că unii dintre aceștia îl vor urma în cercetarea Școlii Ardelene sau a Istoriei presei românești. La acest curs special, detaliile de istorie literară erau tot așa de numeroase și de indigeste ca la cursul din anul II, dacă nu și mai și. Într-un semestru nu reușise, tocmai din cauza acestor numeroase amănunte, decât expunerea unor publicații, chiar cu „prenumeranții“ (adică abonații) lor, de la începuturile presei românești. Totuși, trebuie să recunosc că unii dintre noi ne-am luat ca lucrări de diplomă subiecte din istoria presei, chiar dacă nu din perioada publicațiilor predate de Pervain.
După terminarea facultății ne vedeam mai rar, doar cu ocazia unor sesiuni de comunicări la Blaj, la care era invitat. Țin minte două asemenea sesiuni – una consacrată comemorării a 150 de ani de la moartea lui Petru Maior și o alta consacrată Școlii Ardelene. Poate că avea uneori regrete că ne-a amăgit pe câțiva dintre învățăceii săi cu perspectiva unei catedre universitare, deși – cum am aflat mai târziu – nu el era singurul vinovat, în orice caz nu era el principalul vinovat, pentru că interveniseră interese de repartiție, buletin de marile orașe, nepotisme etc. Din această părere de rău, cred eu, a venit și invitația de a mă înscrie la doctorat. Și aici am ezitat la început, pentru că îmi luasem gradul I, iar la învățământul liceal doctoratul nu aducea pe atunci nimic în plus la salariu, pe lângă acest grad didactic. Mi-a sugerat chiar titlul tezei – Presa blăjeană, studiu și indice bibliografic. Subiect prea vast, în stare să descurajeze pe un tânăr profesor, și apoi destul de arid și contabilicesc. I-am propus, nu știu din ce impulsuri ale inconștientului, o monografie Andrei Mureșanu. La început, fără să respingă subiectul tezei, și-a exprimat neîncrederea că „poetul unei singure poezii“ar putea oferi materie pentru o teză de doctorat, deci pentru o carte. După ce i-am prezentat un plan dezvoltat al tezei, a acceptat, m-am prezentat la admitere și, pe parcursul a patru ani, mi-am susținut examenele parțiale, referatele și mi-am redactat teza. Cu ocazia acestor întâlniri, am cunoscut un Pervain mai uman, mai înțelegător, tracasat de neînțelegeri conjugale , care-i amărau sufletul. În cabinetul său, pe masa de lucru era o mare neorânduială, de aceea nu mă supăram, când îmi spunea că nu găsește referatele trimise de mine și, prevăzător, veneam întotdeauna cu exemplare de rezervă. Cu această ocazie, mi-a spus un adevăr în care cred tot mai mult: autorul tezei, în mod firesc, trebuie să știe despre acest subiect mai mult decât conducătorul științific, a cărui datorie este mai ales să îndrume pe doctorand la respectarea exigențelor științifice de investigare și redactare. Din păcate, n-am putut finaliza și susținerea tezei la profesorul Pervain, pentru că în primăvara anului 1982 s-a îmbolnăvit grav. S-a aranjat prin serviciul doctorat al Universității și am susținut examenul în 1982, în fața unei comisii prezidate de Octavian Șchiau, decanul Facultății de Filologie, având conducător științific pe profesorul Gavril Scridon. Profesorul trecuse la cele veșnice cu o lună înainte, în mai, dar niciunul dintre cunoscuții mei clujeni, atâția dintre ei mă considerau prieten, nu s-au învrednicit să mă anunțe ca să pot participa la înmormântare.
A scris puțin. Când îl elogiam în fața unor colegi, „antipervainiști“, aceasta era obiecția pe care mi-o aruncau în față. Atunci îl apăram cu argumentele istoricului literar, care nu se grăbește să publice mult, nu are înclinații grafomane. Astăzi și eu spun că a scris puțin pentru o carieră didactică de peste patru decenii, în comparație cu predecesorii săi, D. Popovici, Gh. Bogdan-Duică, Ioan Breazu, sau cu colegii săi de catedră
Pentru cine urmărește revistele științifice și culturale ardelene, „Gând românesc“, „Studii literare“, „Dacoromania“, „Studia Universitatis“, „Steaua“, „Tribuna“, numele lui Iosif Pervain (într-o vreme, prin anii ’40 semna I. Verbină), fără să fie prea frecvent, apărea de câteva ori pe an, la sfârșitul unor studii de literatură română. Acestea au și făcut substanța unicei cărți de autor, Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971. Mircea Zaciu a scris elogios și pe drept despre ea ca despre „o carte savantă“. Toate articolele și studiile lui Pervain din această carte erau erudite, dar de la profesor noi așteptam o sinteză asupra Școlii Ardelene, pentru că îl consideram cel mai bun specialist în domeniu.
O altă obiecție care s-a adus profesorului este că n-a făcut școală, n-a avut discipoli. Aceasta s-a spus – este grila de evaluare a unui veritabil profesor universitar. Dacă-l comparăm, menținându-ne tot la Filologia clujeană, cu Mircea Zaciu, lucrul pare adevărat. De prin anii 1869-1970, Zaciu, prin seria „Restituiri“, a făcut o bună școală de inițiere în tehnica edițiilor, și mulți istorici literari de astăzi îi datorează această „ucenicie“. Dar și Iosif Pervain a avut pasiunea editării de texte „mai ales inedite“. Ne-a dat astfel o ediție de „Scrieri inedite“ de Ioan Budai-Deleanu. Dar marea lui pasiune a fost studierea corespondenței scriitorilor. El a inițiat publicarea masivului corpus epistolar Bariț și contemporanii săi, din care au apărut la Editura Minerva până în prezent nouă volume. Scrisorile lui Bariț au corijat multe informații greșite din domeniul istoriei literare și istoriei transilvane, au dus la descoperirea unor scriitori necunoscuți, de-ar fi să pomenesc aici numai pe Cipariu epistolierul; scrisorile lui, pe lângă valoarea documentară, pe lângă sugestiile portretului învățatului blăjean, creionează un extraordinar roman al Blajului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe care dacă l-ar fi cunoscut Pavel Dan, el însuși dascăl la Blaj, peste o jumătate de secol după moartea lui Cipariu, l-ar fi reînviat într-o amplă frescă epică. Ne-a dat, în două volume, și în colaborare cu Ioan Chindriș, Corespondența lui Al. Papiu Ilarian, în care se află acea zguduitoare scrisoare în care se dezminte nebunia lui Avram Iancu, vorbindu-se despre o gravă depresie psihică din cauza spulberării idealurilor pentru care luptase. Aici trebuie căutată „lecția lui Pervain“, în căutarea documentului revelator, care este de obicei corespondența, și la publicarea acesteia într-o formă ce respectă normele științifice de editare.
Am aflat că la „Clusium“ tot un grup de foști studenți și colaboratori a publicat un mănunchi de aduceri aminte și – surpriză – teza de doctorat a lui Pervain, consacrată preromanticilor englezi Young și Gray. Surpriză pentru că și într-o carte documentară publicată la Alba Iulia de către foști absolvenți ai liceului bălgrădean „Mihai Viteazu“ se spune că teza de doctorat era consacrată lui Grigore Alexandrescu.