lucruri invizibile
scriu de pe marginea drumului
când trebuia să ne naștem
ne-am născut
când trebuia să iubim am iubit
când trebuia să murim
ni s-au transmis din vârful buzelor
urări de viață lungă
un circ (credeam că nu mai există)
își desface corturile uriașe
păsările exotice rămân în colivii
pe fiecare stâlp sunt amplasate
pâlnii
muzica e mai greu de oprit
tigrii și leii piele și os
obrajii acrobaților subțiați de prea
mult plâns
nimeni care să-i apere în timpul zilei
!atât de singuri la asfințit
oglinzi fără memorie
corzi invizibile pentru plutit
în timp ce restul oamenilor își
vociferează dezamăgirea
că în viețile lor nu se întâmplă nimic
in this life
Where is away-from-me?
(Franz Kafka)
se crapă de ziuă nu suntem atenți
nu înnebunim de fericire nici nu
ne pasă
cum explodează
lumina
peste păduri și lacuri
trebuie să-ți pregătești chipul
adică inima
să participi măcar cu o lacrimă
imediat ce înțelegi frânturi din miracol
e aici e chiar aici nu ne mai părăsește
nu ne mai lasă
nu-și mai întoarce spatele
nu se mai preface că nu ne cunoaște
Adria Mare
toleranța la greutate a pardoselilor
din lemn
m-a înfricoșat întotdeauna
dimineața deschid larg ferestrele
printr-un simplu gest resuscitez
inimile lor turtite
farfuriile au zi de zi aceeași disperată
nevoie de atenție
numai cuburile de gheață
se descurcă și fără mine
respiră în voie prin gura paharului
dacă te oprești un minut hai
oprește-te ți-aș putea
vorbi te-ai oprit? și despre lalelele
cuminți
care se închină
când pășesc îngândurată pe urmele
primăverii.
spre deosebire de Anne Sexton
nu port cu mine vreo lamă de cuțit
era bolnăvicios de nesigură în
privința utilității acelui obiect
să taie gențile de la roțile unei
mașini
ori mai degrabă gâtul vreunui vis?
tragedia conform unei banale
definiții
nu-i decât creația ca imitație
nereușită a realității
rezultând în instabilitatea emoțiilor.
Adria Mare continentul descoperit
de curând
a dispărut acum 140 de milioane
de ani
sub lanțurile muntoase ale bătrânei
Europe.
de unde venim? râurile și fluviile
curg
copacii cresc înalți
peste uriașul sicriu
nimic nu se mai naște
din lacrimi
vom da greș încă o dată
ca niște cupe de crini tăiați fără milă.
una după alta se închid ușile inimii
plâng de parc-aș fi singurul om care
n-ar mai avea dreptul
să-și ridice privirea spre stele
la sfârșitul zilei
de parc-aș fi un asasin plătit
așteptându-și sentința
de parcă cuvintele separă oamenii
pentru totdeauna
la ce-aș mai putea spera fără ochii
cerului
la ce mi-ar folosi aripile lipite
cu ceară
visele încâlcite în cheagurile cernelei
carbonizate
prea târziu. e-atât de târziu pentru
vise
în locul feței din oglindă doar urme
adânci
în care nici zeii nu s-ar putea
recunoaște
răspunde-mi mamă te rog
răspunde-mi
nu din mormânt
ci din adâncul meu unde încă ești
de ce mai plângem
când nimic nu se mai naște
din lacrimi?
doar un pas
What is there now
to hold us to earth
(Robert Bly)
i’m speaking again
bună ziua realitatea mea dragă
bună ziua
Gargantua e născut prin ureche
dipsozii invadează Utopia
Panurge îl însoțește pe Pantagruel
în lupte.
n-am mai văzut de-o vreme
soarele nostru tânăr
cine ne ascunde pietre
semiprețioase sub unghii?
cine ne umple pieptul cu apă stătută?
unde ne sunt mamele și bunicile
să ne mai frământe o pâine?
nu-i decât un pas de la toate culorile
la nicio culoare spunea Rumi
la polul opus poetul focului palid
se mulțumește cu cenușiul
tăcerea inundă
câmpiile îmbolnăvește copacii
și păsările
strada principală duce întotdeauna
la o biserică o școală și-o crâșmă
orele traversează linia orizontului
după ce-au topit pereții camerei
în care atât de mult am visat
ghemuită în patul meu
ca într-o iarbă adâncă
neagră