După cele zece consistente prefețe cu care a contribuit la paratextul ediției Tracus Arte a integralei Shakespeare (dedicate unor texte de prim rang, precum Macbeth, Othello, Richard al II-lea, Romeo și Julieta, Cum vă place, A douăsprezecea noapte) și după o monumentală monografie în două volume, însumând peste 800 de pagini – Fantomele lui Shakespeare, având ca subiect rescrierile inspirate de opera Marelui Will (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2022) – Pia Brînzeu ne propune un nou tur de forță în materie de exegeză shakespeariană, cu un amplu studiu tipărit la aceeași editură: Shakespeare: între cer și pământ (2024, 456 pag.).
Erudiția și acribia autoarei își dau mâna în interpretarea pieselor și poemelor Bardului revizitate din perspectiva modului în care folosește acesta, în fel și chip, cele patru elemente cosmice în construirea universului dramatic și poetic al personajelor sale. Rezultatul acestui demers este un slalom printre citate și micro-texte ce mi-a amintit de lecturi pe care le-am parcurs la o altă vârstă, cum ar fi Shakespeare’s Imagery and What It Tells Us de Caroline Spurgeon (la care se și fac trimiteri în volum) și volumele de critică tematistă sau de identificare ale lui Jean Pierre Richard și Georges Poulet publicate odinioară în colecția „Studii“ a Editurii Univers.
După un scurt preambul dedicat teoriilor antice ale celor patru elemente (Empedocle și Platon, cu mențiunea că pe Shakespeare nu l-a interesat al cincilea element, chintesența, teoretizat de Platon și Plotin), distincției dintre elementele pasive și feminine (apa, pământul) versus cele active și masculine (aerul, focul) și semnificației numărului patru (anotimpuri, vârste, puncte cardinale, umori, pp. 7-16)), se trece la identificarea și enumerarea imaginilor, metaforelor, comparațiilor ce trimit la elemente. Cel dintâi, pământul, este discutat la nivel macrocosmic, planetar; apoi, spațiul geografic se restrânge și sunt trecute în revistă alte reprezentări, precum munții, stâncile, recifele, țărâna (cu nenumăratele ei conotații – foarte interesantă este aici discuția despre relația dintre genunchi și pământ și ipostazele în care genunchii ating țărâna). Urmează, printr-o dilatare spațială, analiza reprezentării țărilor și a regatelor ce constituie fundalul pieselor shakespeariene, cu lumea regatelor antice, a Angliei autohtone, a țărilor înconjurătoare, precum și a celor continentale (Italia, Franța, Olanda etc.), cu distincția dintre geografia reală a pieselor istorice și cea imaginară a celor mai multe comedii (pp. 17-161).
Studiul Piei Brînzeu este un uriaș colaj de imagini în care apar elementele cosmice – am numărat peste cinci mii de citate decupate din piese și poeme –, un fascinant exercițiu de close reading ce îmbogățește sensurile operelor discutate; felul în care mânuiește Shakespeare aceste imagini atestă, pe de o parte momentele lui de maximă inspirație și originalitate, iar pe de alta, modul în care, aidoma unui disc-jockey avant la lettre, preia și remixează tot ce au mai bun de oferit precursorii și contemporanii săi.
Secțiunea dedicată apei (pp. 165-296) se împarte în capitole dedicate mărilor și oceanelor, apelor curgătoare versus celor stătătoare, „apelor din ochi“ – lacrimilor, precum și sângelui. Focul (pp. 297-356) este un element ambivalent, atât divin, cât și demonic, atât purificator, cât și mistuitor. Focul arde în cer, pe pământ și în iad. Focul se regăsește în lacrimi, cuvinte, în poftele scârbavnice, este metafora iubirii, dar și a urii. Focul se regăsește în soare, în stele și comete, un caz aparte fiind cel al „focului mic“ – luna. Soarele are numeroase ipostaze mitologice, este izvorul vieții și garantul zilei; ca și moartea din dansul macabru medieval, soarele nivelează ierarhiile de orice fel („Căci soarele-i zâmbește unui scai / La fel ca trandafirului de mai“, Eduard al III-lea, II, 1). Planetele și corpurile cerești sunt discutate dintr-o dublă perspectivă, astronomică și astrologică.
Aerul (pp. 357-446) este reprezentat la Shakespeare de vânt și furtuni, ca și de „cer“, cu dubla semnificație, laică, de spațiu cosmic (sky) și religioasă, de Rai (heaven). Datele statistice vin să completeze, pe alocuri, semnificațiile noianului, potopului, avalanșei de imagini discutate de autoare. Cuvântul sea („mare“) are aproape trei sute de ocurențe, fapt deloc surprinzător în opera unui autor insular; pe de altă parte, numărul de ocurențe al cuvântului river („râu“) la singular și plural (38) este superior celui din scrierile altor autori renascentiști englezi, care „nu au nici pe departe măiestria poetică a lui Shakespeare“ (p. 203); tot astfel, cuvântul tear („lacrimă“) apare de douăzeci și patru de ori în Titus Andronicus (de 11 ori într-o singură scenă), spre deosebire de Romeo și Julieta, unde apare de numai șaisprezece ori (p. 267). Un alt exemplu: „luna“ apare în comedia Vis de-o noapte-n miezul verii (Pia Brînzeu agreează titlul și traducerea propuse de Horia Gârbea) de trei ori în primele nouă versuri și de încă douăzeci de ori până la final (p. 343). De reținut și faptul că „cerul“ ca lăcaș al zeilor antici sau al lui Dumnezeu (heaven) apare de peste cinci sute de ori în piese, pe când „cerul“ ca văzduh, boltă, apare de numai șaizeci de ori. Și, vorbind tot despre aer, să reținem că „vântul“ este o forță elementară evocată de Shakespeare aproape două sute de ori.
Operând cu aceste date statistice, Pia Brînzeu zăbovește, în fiecare dintre cele patru secțiuni ale cărții, asupra câtorva piese a căror temă consonează cu elementul cosmic dominant. Textele privilegiate de autoare sunt Antoniu și Cleopatra, discutat în capitolul „Pământ roman, pământ egiptean“ (pp. 145-161), Pericle (în „Algoritmul Mediterana“, pp. 241-266), Titus Andronicus (în „Talazurile răzbunării: lacrimi și sânge“, pp. 267-296), Vis de-o noapte-n miezul verii (în „Lună plină, lună nouă: nebunii în miez de vară“, pp. 339-356), trilogia Henric al VI-lea (în „Furtunile lui Henric al VI-lea“ (pp. 383-401) și Troilus și Cresida („Aerul dragostei și vântul războiului“, pp. 431-446). Aceste capitole, luate separat, puteau constitui un redutabil volum de critică tematistă, cu contribuții de cel mai înalt nivel în domeniu, alături de eseurile mai vechi ale lui Leon Levițchi și impecabila serie de autor Shakespeare interpretat de Papahagi. Fiecare eseu aruncă o nouă lumină asupra lumii personajelor shakespeariene, de la teluricul Marc Antoniu la aerianul Troilus, de la Pericle, cel sortit să înfrunte furtunile Mediteranei, la nefericitul Henric la VI-lea cel doborât de furtunile istoriei, de la clanul Andronicilor, scăldat în lacrimi și sânge, la tinerii atenieni ce-și consumă aventurile nocturne sub privirile impasibile ale lunii…
Cartea se citește cu plăcere, fiindcă Pia Brînzeu știe să alterneze stilul științific, discursul obiectiv, cu stilul oral, caracterizat de prezența frecventă a interogațiilor retorice, a întrebărilor adresate de narator unui interlocutor imaginar: „Unde și cum se murea pe atunci [la Roma]?“ (p. 73); „Atunci, cum este Cleopatra?“ (p.150); „Ce mai curge?“ (titlu de subcapitol, p. 212); „Ce mai face vântul în piese?“ (p. 399). O altă strategie narativă constă în alternarea persoanei a treia din discursul critic cu persoana a doua singular și persoana întâi plural, manevră ce îl face pe cititor părtaș atât la aventurile eroilor shakespearieni, cât și la efortul interpretativ al autoarei.
În ceea ce privește corpusul versiunilor românești folosite în volum, Pia Brânzeu a optat pentru un, să zicem, ghiveci de traduceri mai vechi și mai noi. Surprinzătoare mi se pare eludarea tocmai a textelor prefațate de autoare în ediția Tracus Arte: dacă preferința pentru unele versiuni semnate de Tudor Vianu, Mihnea Gheorghiu și Leon Levițchi o pun pe seama nostalgiei academice, a respectului față de înaintași, perpetuarea versiunilor execrabile ale lui N. Argintescu-Amza și Dan Botta (cu mult sub standardele altor traduceri ale anilor 1950) cu greu își poate găsi justificarea în ziua de azi. În fine, de gustibus…
Trăgând linie, Shakespeare între cer și pământ de Pia Brînzeu reprezintă un moment important al receptării lui Shakespeare în cultura română și, ca și în cazul recentelor scrieri ale lui Adrian Papahagi, este un gest de recuperare a unui autor stigmatizat de mișcările woke și cancel culture și de reașezare a lui acolo unde îi este locul, nu pe raftul studiilor culturale sexo-marxiste, ci pe cel al studiilor literare consacrate marilor clasici ai literaturii universale.