Pe facebook, în timp ce navigam cu gîndul aiurea, am primit o solicitare de prietenie de la Rafailă Fernando. Am tresărit: Rafailă Fernando a fost unul dintre prietenii din copilărie, pierdut în negura vremurilor, coleg de școală, cîndva. De ce îmi amintesc de el, mai mult decît de alții dintre colegi? Fernando era singurul dintre noi care avea o relație autentică, erotică, cu o femeie, în acele vremuri. Noi, ceilalți, doar bîjbîiam, visam, ne imaginam. Părinții săi, evrei, îl duseseră de pe la 14 – 15 ani să fie inițiat de o expertă în arta amorului, o femeie coptuță, dar disponibilă. După ce părinții îi deschiseseră calea lui Fernando, acesta ne spunea că mergea singur la domiciliul femeii, cu banii numărați în palmă. Eram în plin comunism, noțiunea de prostituție era necunoscută, prohibită, dacă se întîmpla cumva, totul era după o cortină de discreție maximă. Probabil că era și multă ipocrizie, dar aceasta este altă discuție. În orășelul lui, ne spunea el, erau cîteva femei care se ofereau pentru un preț pe care noi nu-l puteam evalua nici mare, nici mic, nu aveam termene de comparație. Plus că nu aveam nici bani, ca să investim în așa ceva. Oricum, după fiecare aventură, Fernando ne povestea în amănunt totul, de la cum arătau camera, patul, cum era îmbrăcată femeia, cum arăta dezbrăcată, care îi erau mirosurile. Eram în camera de cămin, cîte zece-doisprezece elevi interniști, flămînzi de viață, de dragoste, stingeam lumina, Fernando povestea cu lux de amănunte și noi adormeam încălziți cu femeia lui în gînd. Era pasionant.
La terminarea școlii ne-am împrăștiat, fiecare în alt colț de lume, în alt colț de țară. Fernando a plecat, la un moment dat, în Israel, împreună cu familia. Asta se întîmpla prin anii ’80. A fost, în fapt, un tîrg al lui Ceaușescu, acesta a condiționat plecarea din România a familiilor de evrei, de sași, de anumite contracte economice, de sume de bani concreți pe care statul comunist îi încasa de pe urma acelor dezrădăcinați, în fond. Prețul plătit, ca să scapi din raiul comunist, era uneori mare, material și moral. Nu mai detaliez.
La un moment dat am auzit că Fernando a murit. În ce condiții? Greu de precizat. O boală de sînge, a spus cineva. Altcineva a spus că a lucrat în domeniul industriei chimice și s-a intoxicat cu nuștiuce substanță. Oricum, era clar că Rafailă Fernando, colegul nostru care ne încălzise imaginația de adolescenți, cu povestea aventurilor sale, se prăpădise. Am lăcrimat interior, pentru el, pentru noi. Cînd moare cineva dintre cei cunoscuți, mai ales din anii copilăriei și adolescenței, moare și ceva din noi. Este verificat!
Din acest motiv, cînd am văzut că, pe facebook, îmi cere prietenia Rafailă Fernando, am tresărit. O fi vreo rudă? Poate că este vorba de copilul lui, deși nu știam dacă Fernando a avut sau nu vreun copil. Am căutat pe profilul de utilizator de facebook al lui Rafailă Fernando și nu am găsit mare lucru, o imagine cu o galaxie care se afla în plină implozie, fără date de identificare, loc de naștere, sau vreun indiciu al domiciliului. În rest, blocaj total.
Am confirmat cererea de prietenie, cu acea curiozitate născută din nostalgie. Apoi, am uitat episodul. La cîteva zile însă, văd că Rafailă Fernando îmi dă like la o postare, adaugă un emoticon cu o mutriță de copil care rîde cu gura pînă la urechi. I-am dat emoticon la emoticon! Apoi l-am căutat pe messenger: Bună ziua! Am avut un coleg, cîndva, care purta numele dumneavoastră. Era născut în anul …, în orașul …, am fost colegi de școală între anii … Apoi, dînsul a plecat din țară, i-am pierdut urma. Vă întreb, sunteți cumva rude? Iertare pentru acest mesaj. Dar, dacă mi-ați cerut prietenia în spațiul virtual, înseamnă că avem ceva în comun. Cel puțin așa cred.
Mi-a răspuns foarte repede: Salut, Adrian. Ce surpriză! Da, sunt chiar eu. Am mai contactat și alți foști colegi, nu mi-a răspuns niciunul. Ești singurul. Mă bucur tare mult. De multe ori m-am gîndit la anii în care am fost împreună, sunt multe lucruri de neuitat.
Da, îi răspund. Și eu îmi amintesc adesea de acele vremuri. Mai ales, îmi amintesc cum ne povesteai tu aventurile tale cu femeia la care te-au dus părinții, să te inițieze în arta amorului. Ne povesteai că ei pîndeau de la fereastră, să vadă cum te descurci sau dacă femeia își face treaba ca lumea. Pentru noi era de negîndit atunci, la noi acest lucru era tabu… Multe frisoane ne-ai mai dat la inimă, cu poveștile tale!
Da, da, îmi amintesc. Să știi că nu au fost așa de multe întîlniri cu femeia aceea, de la un moment dat încolo, văzînd că stîrnesc atenția și chiar admirația multora cu poveștile mele, am început să pun multe lucruri de la mine…! Minte de copil! La un moment dat nu mai știam nici eu ce este adevărat și ce este inventat. Îmi plăceau și mie poveștile inventate, mai mult, decît cele reale, erau mai vii, mai spectaculoase. Și cu cît erau mai gogonate poveștile, cu atîta erau mai crezute de voi și chiar de mine. Ca să vezi… În Israel l-am cunoscut pe Etgar Keret, prozatorul, cu ceva vreme în urmă, prin anii ’90, era la începutul carierei sale. Ne-am cunoscut în niște condiții ciudate, într-o călătorie în deșertul egiptean. Făcea un film despre populațiile care refuză să părăsească civilizația nisipului, cum îi spunea el. Cred că așa se numește și filmul, dacă nu mă înșel. Era împreună cu o regizoare, Shira Geffen, care i-a devenit apoi soție. I-am spus multe povești din copilăria mea, i-au plăcut, pe unele le-a preluat el, le-a repovestit într-un volum care se numește, din cîte îmi amintesc, Tabăra de vară a lui Kneller (Ha-Kaytana Shel Kneller). În același timp, Etgar Keret m-a îndemnat să scriu și eu amintirile, i-au plăcut la nebunie. Așa am scos o carte, în Tel Aviv, prin 1999, cu un titlu mai ciudățel: Inima jupuită. Nu a avut mare succes, dar nici editura nu a făcut vreo promovare. Și uitasem de ea. Mi-ai amintit tu, acum.
Tu, scriitor? Ce surpriză! Mi-ar plăcea să citesc și eu ce ai scris. Să știi că despre perioada aceea am scris și eu cîteva lucruri, am evocat secvențe în volumul de dialoguri Mușcătura de măr, acolo am pus cîte ceva din sufletul de atunci. Și numele tău apare acolo, la un moment dat. Cît despre Keret, să știi că i-am citit cărțile traduse, mi-au plăcut mult.
Da, nu l-am mai urmărit… Are faimă internațională. Este și regizor mare, cu premii nenumărate.
Ce face familia ta? Mi-l amintesc pe tatăl tău, ne aducea portocale și dulciuri la cămin. Erau rare pe piață în comunism, dar voi aveați un magazin special pe lîngă sinagogă, așa ne spuneai, de unde vă aprovizionați. De la tine am băut prima dată coniac, îmi amintesc și forma sticlei și eticheta. Și gustul. Marca era Martell, țin minte bine. Ce îți face familia? Nu te-am întrebat. Mama și tata nu cred că mai sunt…?!
Da, da, nu mai sunt…
Ești căsătorit? Ai copii?
Da, aș putea spune că mai sunt căsătorit. Am și doi copii, dar nu mai sunt de multă vreme la mine. Au crescut la părinții fostei mele soții. Este complicat de povestit.
Ce mă bucur că m-ai contactat…! Auzisem, la un moment dat, că ai murit! Chiar așa! Ca să vezi cum circulă veștile poveștile pe lumea asta. Am lăcrimat interior, cu duioșie, să știi, în acel moment. Bine că nu a fost decît un zvon fals.
A urmat un lung moment de liniște, niciun răspuns. Deși era clar că citise mesajul meu.
Apoi mi-a trimis mesajul următor: Da, dragă Adrian. Din păcate, este adevărat. Am lucrat în domeniul chimic, într-un laborator din Tel Aviv, la… Acolo, după o intoxicație cu un coctail de substanțe, în urma unor experimente, am făcut o formă de leucemie care mi-a fost fatală.
Și cum…? Tu ești mort? Iartă-mi cuvîntul…! Este o glumă? Nu este o glumă prea reușită, să recunoaștem. Și am adăugat un emoticon cu o față de om cu ochii cît cepele, mirat.
Da, se poate spune și așa. E greu să îți explic, nu cred că ești pregătit pentru asta. Există acel fenomen numit în dicționare pareidolie, care înseamnă încercarea de a comunica prin mecanisme psihologice cu cei plecați din lumea pămîntească. O vreme s-a crezut că este doar dorința celor care au rămas pe pămînt să comunice cu cei care au plecat, nimeni nu s-a gîndit că este și dorința celor plecați. Sunt o mulțime de fenomene inexplicabile, din această categorie, cred că le știi în mare parte. Este, de exemplu, cazul celebrei fotografii din timpul Primului Război Mondial care arată un grup de soldați britanici, dar în fundal apare chipul lui Freddy Jackson, un mecanic al escadrilei care murise cu două zile înainte într-un incident tragic, fiind lovit de o elice de avion. În timp ce făceau fotografia, unul dintre cei de față a spus: Ah, de-ar fi fost și Freddy cu noi…! Și Freddy a apărut în fotografie, la developare, spre uimirea și groaza celor care au participat la acel moment. Poți verifica pe internet povestea asta, cu nume, cu tot, vezi acolo și fotografia…! Din păcate, fiecărui om din lumea pămîntească i se întîmplă, de fapt, să fie căutat, contactat, numai că i se pare că este vorba de un vis, de o amăgire, de o iluzie și nu răspunde, nu intră în dialog. Omul nu pare pregătit să înțeleagă ceea ce nu poate pipăi, atinge, descifra după o logică prea comună.
Explicațiile foarte coerente și foarte logice ale lui Fernando, sau cine o fi fost, m-au pus pe gînduri. Nu cumva sunt victima a ceea ce se numește Ghost Hacking, cînd escroci cibernetici încearcă să te păcălească, folosind identitățile persoanelor decedate? Aceștia pot folosi conturile de e-mail sau de social media ale decedatului pentru a contacta rudele sau prietenii, solicitînd bani sau informații personale. Sunt eu o țintă? M-a scos din stare chiar Fernando:
Da, înțeleg ce te frămîntă. Nu, nu am nicio pornire să te păcălesc în vreun fel. De fapt, nu sunt disperat că am plecat din lumea voastră, tendința de revenire ține de o nostalgie, de care nu scapi, indiferent unde ajungi, ce se întîmplă cu sufletul tău. Ceea ce a apărut acum, un lucru greu de anticipat altădată, este comunicarea virtuală, care se reflectă și în căutările noastre, ale celor care am plecat mai devreme, care am trecut Pragul. Nu, nu îmi vine să folosesc cuvîntul moarte, are o conotație definitivă, ceea ce nu se potrivește cu starea de fapt.
Virtualizarea comunicării, virtualizarea relațiilor inter-umane, a activității cotidiene, a iubirii chiar, este, de fapt, un pas mare în lumea pe care voi o numiți încă de dincolo. De fapt, este la o lungime de braț, la o respirație. Poți să înțelegi? Ceea ce numiți voi moarte este de fapt o virtualizare a vieții, o eliberare, de fapt, de o mulțime de poveri cu care te obișnuiești pînă a le crede ca parte a fericirii de a fi în viață. Sunt multe de spus despre Dumnezeu, ar trebui să vorbim și despre asta…! Căci în loc să îl vedeți pur și simplu, voi îl ascundeți prin tot ceea ce vă imaginați că este. Vorbiți despre Dumnezeu și puneți între el și voi o mulțime de cuvinte, un prag greu de trecut…! Există și Asociația Transcomunicării (ATransC), una internațională, care documentează astfel de experiențe și oferă ghiduri pentru cei interesați de acest fenomen. Verifică pe internet, are și o adresă valabilă. Poți să te înscrii, poți să povestești despre contactul cu mine. Pot fi un argument.
A urmat o pauză de respirație. Mi-am tras aer în piept, mi-am potolit inima, imaginația.
Iartă-mă, nu vreau să te jignesc, deși nu este atît de obișnuit să comunici cu cineva de pe altă lume, nu se întîmplă așa de des… Nu vreau să te verific, dar vreau să am eu sentimentul că sunt în ordine, că nu mi-a luat-o mintea razna. O să îți pun o întrebare, care poate să limpezească faptul că ești tu, Rafailă Fernando, cel pe care l-am cunoscut în copilărie și nu ești cineva care vrea să facă o farsă. Ești de acord?
Da, sunt de acord, în măsura în care îmi mai amintesc ceea ce vrei să mă întrebi. E posibil să nu mai țin minte, a trecut atîta vreme de atunci …!
Uite, Fernando, spune-mi cînd și unde am fumat noi prima țigară? Și care au fost consecințele?
S-a făcut liniște pe chat, în prima fază. Apoi cel de la capătul celălalt a început să scrie:
A, da, cred că îmi amintesc. De fapt, prima țigară, ca și prima iubire, nu se uită. Eram patru băieți, ne-am ascuns într-o poieniță, de pe muntele din preajma școlii. Cineva a adus un pachet de țigări Gitanes, primit de nu știu unde. Am aprins cîte o țigară și am leșinat toți patru, aproape instantaneu. Cînd ne-am revenit eram galbeni precum ceara, cu buzele învinețite. Am crezut că am fost otrăviți. Zi-mi, nu așa a fost?
Uneori o farsă este mai convenabilă decît un adevăr pe care nu știi cum să îl controlezi. Întrebările începură să bîzîie în minte. Pe ce lumea trăiam? Dar dacă subconștientul meu lucrează și pune întrebări și tot el pregătește și dă răspunsurile?
Da, ai dreptate să te îndoiești. Și eu aș face la fel. Poate că și eu mă întreb acum, dacă te-am contactat cu adevărat? Să știi că este foarte greu, în situația mea, să te conectezi pentru un dialog, așa cum am făcut-o noi acum. Sper să mai pot reveni, deși aici am altă noțiune a timpului, nu mai știu cîtă vreme trece la voi, pînă reușesc eu să iau din nou legătura. Poate treci și tu Pragul, pînă atunci!? I-am simțit rîsul oarecum ironic, superior poate.
Apoi, lumina de contact s-a estompat. Am încercat eu să iau legătura cu Fernando, dar fără sorți de izbândă. Am revenit seara, am revenit dimineața. Nimic. După o zi a dispărut adresa, contactul s-a extras din lista mea de prieteni. Pe profilul său de facebook, blocat, imobil, atîta a mai rămas, o imagine cu o galaxie care se afla în plină implozie.
Post scriptum:
- Am căutat în biografia lui Etgar Keret, da, există „Tabăra de vară a lui Kneller“ (Ha-Kaytana Shel Kneller), din anul 1998, apărută într-o culegere de povestiri și în limba română în anul 2009, „Pizzeria Kamikaze și alte povestiri“. Am citit-o, dar nu am putut să îmi dau seama ce ar fi putut să îl inspire pe autor din cele povestite de Fernando. Cartea, în fapt o nuvelă, a fost ecranizată în 2006 sub titlul „Wristcutters: A Love Story“, în regia lui Goran Dukić.
- Am căutat volumul de povestiri Inima jupuită, despre care mi-a vorbit Fernando, nu am găsit nicio referire la carte, nu am găsit-o sub nicio formă, nici măcar nominalizată pe vreun site de promovare. I-am rugat pe prietenii mei, scriitorii Riri Manor, Beatrice Bernath, Moshe B. Itzhaki și Paul Farkas, care trăiesc în Israel, la Tel Aviv, să mă ajute, dar totul a rămas fără niciun rezultat. În cazul în care a apărut la o editură „de cartier“, nesemnificativă, este dificil de depistat. Am să pun, totuși, textului de față titlul Inima jupuită, poate că se sesizează cineva și mă acuză de folosirea aceluiași titlu, o posibilitate de a îi confirma existența.
- Am verificat pe internet, am descoperit fotografia făcută în timpul Primului Război Mondial de un grup de soldați britanici dintr-un escadron al Royal Air Force (RAF) în care apare chipul lui Freddy Jackson, care murise cu două zile mai devreme. Fotografia poate fi chiar descărcată, lucru pe care l-am făcut și eu, din curiozitate.
- Am verificat pe internet: Asociația Transcomunicării (ATransC) există, sunt mai multe sedii, în mai multe țări, inclusiv la București. Cele mai cunoscute sunt Association TransCommunication (ATransC) – SUA (cu site oficial: atransc.org), Institut Métapsychique International – IMI) – Franța (cu site oficial metapsychique.org), Verein für Transkommunikations-Forschung (VTF) – Germania (cu site oficial: vtf.de), Society for Psychical Research (SPR) – Marea Britanie (cu site oficial: spr.ac.uk) ș.a. Puteți să verificați, multe lucruri vi se vor părea mai stranii decît această întîlnire despre care am vorbit mai sus.
- Dacă cineva îmi poate da vreo informație despre Rafailă Fernando, de mai demult sau mai din vremurile de acum, aș fi recunoscător.
(Dintr-un volum de povestiri, în pregătire)