Ce este wokismul este interogația fundamentală în jurul căreia se concentrează întreaga analiză pe care o oferă filozoful Jean-François Braunstein în cartea sa Religia Woke. Răspunsul pare sintetizat chiar de titlul cărții care are și un subtitlu menit să schițeze un traseu explicativ focalizat asupra culturii și civilizației occidentale: Cum a căzut Occidentul pradă unei mișcări iraționale. Evident, wokismul nu se află printre religiile seculare, ci reprezintă o formă adulterată de religios, ca și New Age-ul anilor ’70 cu spiritualismul său eclectic, iar nuanțările seriale conferă termenului o adâncime care contrazice simplificările care-i constituie fundamentul și-i definesc fundamentalismul. Demersul se desface în mai multe întrebări, de ce wokismul ar fi o religie, nu există ghilimele în titlu, – dar ele ar trebui puse – și ce fel de religie este, care este specificul ei, mai precis în ce constă partea sa dogmatică? Filozoful trece metodic printr-o clarificare terminologică, o scurtă istorie a termenului disociindu-l de termeni care l-au precedat (political correctness), anturat sau concurat (cancel culture).
„Woke“, termenul în discuție, provine din slang-ul afro-american desemnându-i pe cei treziți la „lupta cea mare“ împotriva sistemului, a asupritorului alb și a culturii și civilizației sale, devenit popular cu mișcarea Black Lives Matter. Dar istoria sa recuperează câteva episoade importante ale cultului protestant în America, așa-zisele „mari treziri“ (awakenings) din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, – spre exemplu, Marea Trezire (Great Awakening) din 1730-1740 –, momente de fervoare religioasă împinsă spre delir colectiv care au mobilizat microsocietățile puritane ale coloniștilor protestanți. Bazându-se pe câtva studii, în special pe cel al istoricului Joseph Bottum, etica protestantă ca dimensiune socială a religiei, pe care Max Weber o vedea drept element fondator al capitalismului dusă până la ultimele consecințe, ar fi produs această formă extrem-justițiară, definită și ca o „credință de lux“ a unei burghezii răsfățate similară gauche caviar-ului și neomarxismului jubilatoriu al unei generații tinere „trezite“ în mijlocul confortului societăților liberale devine obiect al contestării. Cealaltă sursă, precizată mai sus, are însă o altă tradiție, nicidecum religioasă, ci militant-politică, a emancipării populației afro-americane, fuzionând cu cultura pop, reggae, care-i distilează și instilează mesajul. O a treia însă îi conferă în cel mai înalt grad specificitatea, și anume caracterul științific al doctrinei care configurează ceea ce am putea numi nucleul dogmatic, teoria de gen, esența gândirii woke, „adevăratul mister“.
O primă observație: religiosul pur se regăsește numai în prima sursă, cea mai îndepărtată, neoprotestantă, a wokismului; celelalte două componente nu o conțin direct, prima, social-emancipativă, se pliază politico-ideologic pe lupta de clasă și este una de jos în sus, adică revoluționară, iar cea de-a doua, care configurează corpul doctrinar, este o teorie, un produs intelectual, ce-i drept pseudoștiințific, dar care revendică demnitatea științificității, iar ea vine din direcția elitei, fiind propagată în forul cel mai înalt al ideilor, în Universități. Ceea ce este șocant, și subtitlul lasă la vedere stupoarea, ține de faptul că un fundamentalism ideologic deghizat în curent de idei, în știință, acaparează minți dintre cele mai luminate și locul prin excelență al exersării discernământului postulând în locul rațiunii, iraționalul. Dar ce altceva a fost maoismul militant al generației șaizecioptiste în Franța combinat cu o revoluție sexuală, antiestablishment care s-a născut tot în Universități? Acestei schimbări, filozoful îi atribuie un metabolism de ordin religios, dacă o teorie convinge prin demonstrație fie că apelează la experiment, fie la o judecată probatorie și cade sau este acceptată în cadrul unei comunități interpretative a celor mai buni specialiști, mecanismul de validare al teoriei de gen, este unul religios, al credinței, al convertirii.
Fondul religios constituie catalizatorul prin care elementul științific dobândește relevanță politică, altfel spus, avem de-a face cu o „religie politică“, sintagmă pe care a consacrat-o Eric Voegelin. Și nu atât o religie, cât o altă variantă de gnosticism în arborescența lui dualistă descrisă atât de bine de Ioan Petru Culianu, rădăcinile gnostice ale doctrinei fiind observate de către filozof, care nu merge însă în direcția pe care o deschide Teodiceea ei rasială, aceasta așa cum o face, de pildă, Alain Besançon în Originile intelectuale ale leninismului. În această privință, demersul filozofului francez relevă două importante disocieri, una convingătoare din punctul meu de vedere, cea de-a doua, nu. În mod concis și inteligent, Jean-François Braunstein arată că French Theory, avându-i printre reprezentanți pe Foucault, Derrida, Lyotard, Blanchot ș.a., nu poate fi considerată o sursă intelectuală a wokismului, pentru că filozofii francezi sunt teoreticieni puri fără agendă, angajament politic, pentru că teoriile lor nu vizează precizarea, nicidecum afirmarea unei identități, a subiectului, urmărind tocmai deconstruirea marilor narațiuni identitare, legitimizatoare, și pentru că aceștia sunt mereu ironici, practicând o interogativitate permanentă cu privire la propria reflecție, spre deosebire de lipsa de umor și fanatismul idiosincratic al agelaștilor wokiști.
Cea de-a doua disociere pe care o operează filozoful francez în ce privește wokismul este față de marxism, și prin aceasta de filozofie, cu mențiunea că marxismul filozofilor francezi occidentali nu este exclusivist și nu anulează discernământul teoretic și nu „cancelează“, iertat să-mi fie barbarismul, întreg domeniul de cunoaștere, adică filozofia nu devine integral marxistă, fără Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, Descartes, Kant, Heidegger ș.a. Aici Jean-François Braunstein uită de existența societăților totalitare comuniste, unde marxismul devine doctrină unică abreviat și adaptat localist ca leninism, maoism etc., dar mai ales de codurile ideologice ale acestor societăți, pentru că altfel ar regăsi etimonul ideologic al wokismului. Unul dintre cei mai avizați filozofi cu o excelentă cunoaștere a domeniului științific, Horia-Roman Patapievici, luând contact cu mediul universitar american, descoperea ceea ce el a numit într-un eseu „comunismul american“, observând o serie de similitudini frapante, anticipând anvergura transformărilor care relevă, cu termenii care dau titlul cărții despre acest subiect a lui Alexandru Călinescu, „o lume care a luat-o razna“.
O altă observație corectă, „religia woke“ nu doar că este săracă, nu este nimic în ea din grandoarea, simbolistica și coregrafia subtilă a ceremonialurilor religiilor seculare, dar este lipsită de orice transcendență, este una a pedepsei și nu a iertării, „a discriminării pozitive“: nu există reconciliere între drepți, (oamenii de culoare sau membri ai LGBTQ+ etc.) și păcătoși (albi, heterosexuali, burghezi etc.). Singurul ceremonial, dacă se poate numi astfel, este cel al înfierării, coroborat cu cel al autocriticii, care se aseamănă izbitor cu tribunalele poporului din perioada comunistă. Religia woke așează în locul conceptelor propriul jargon ideologic, cu termeni precum „incluziune“, „intersecționalizare“, „indigenism“, „rasialitate“, „masculinitate toxică“. Ea pune în joc propriul maniheism, unde dușmanul de clasă, în principal elita, dar și clasa de mijloc în ansamblul ei, descalificată drept privilighenție, a fuzionat cumva cu dușmanul de rasă, bărbatul alb, heterosexual, „un vinovat aproape perfect“, cu formula lui Pascal Bruckner, wokismul introducând în joc conceptul de rasă pentru a discrimina pozitiv, pentru a regla revanșard conturile cu istoria.
Această revanșă socială pe care o promitea marxismul sau cea rasială pe care o dezvolta nazismul este pe deplin recuperabilă în această doctrină a resentimentului care adaugă o dimensiune: genul. În plus față de ura de clasă și cea de rasă cu semn schimbat, rasa „superioară“ ce este pestiferată, se adaugă și ura de gen, care constituie noutatea absolută a doctrinei. De altfel, Jean-François Braunstein o consideră nucleul religiei woke, corpul doctrinar și îi consacră un întreg capitol, „Teoria genului“, în care analizează miza ei majoră. Aceasta nu constituie doar o segregare împinsă spre ură față de sexul „tare“, vizând deconstrucția sa ca emasculare care corespunde feminismelor radicale, nu doar abolirea sexului biologic înlocuit cu genul care devine rezultatul ocazional al unei simple alegeri „culturale“, cât abolirea corpului în ansamblul lui, în particular a identității feminine și a feminității, o dizolvare-aneantizare a identității prin transformarea ei într-o identitate variabilă, fluid-fluctuantă. De aceea, transgenderismul, obsesie a wokismului, se află în centrul doctrinei, pentru că el probează nu doar posibilitatea schimbării de gen, ci și necesitatea ei într-un soi de cameleonism arbitrar și autosuficient.
Încă o dată, ne plasăm nu atât în religios, cât în mitologie științifică, iar asemănarea cu teoriile pseudoștiințifice ale agronomiei sovietice ale lui Lâsenko și Miciurin, cu rezultate dezastruoase în practică, pe care, la noi, Lucian Boia le prezenta în Mitologia științifică a comunismului, sunt relevante. Teoria critică a rasei, care face obiectul unui alt capitol, relevă o altă miză dincolo de „rasismul inversat“ pe care-l vehiculează, unde „albul“ a devenit „negru“, și anume o abolire a oricărui sistem de valori instituit de „supremația albă“, a universalismului și implicit a individului cu toate atributele lui și instituirea unui colectivism rasial definit prin responsabilitatea de grup, a ceea ce în limbajul vulgar marxist purta numele de „pătură socială“ sau „clasă“, iar clasa infamantă era burghezo-moșierimea cu varianta țărănească a culacilor.
În concluzie, filozoful francez analizează cu o maximă acribie și nuanțat această naștere a unei societăți totalitare, închise și a specificului ei genderizat, al unui rasism de stânga, în miezul uneia deschise, cu termenii lui Karl Popper deveniți fundamentali în politologie, dar pare să lase deoparte afinitatea izbitoare cu totalitarismul comunist, care este util în înțelegerea fenomenului politic actual.