Poemele din volumul Până când, semnat de Carmen Firan, sunt parcă niște reportaje care surprind schimbările de climat istoric sau ideologic, umbrele exilului, fisurile lumii de ieri sau de azi. Jurnalistă de profesie, autoarea și-a păstrat, și în creația artistică, spiritul de observație, cameleonic, atașat sau detașat față de realitatea din jur. Astfel, este surprins un prezent captiv între capetele de menghină ale tehnologiei și ale politicului și un trecut idilic sau inocent, prin evocarea copilăriei de altădată.
Întâlnim, în aproape fiecare text, o acumulare tensionată de situații, reflecții personale, fotografieri mentale ale unor fapte cotidiene, pline de semnificații în planul memoriei, dar și al imaginației. Se remarcă, înainte de toate, verva narativă a faptelor evocate, dinamica imaginilor și a impresiilor, care conferă caracter cinematic poemului.
Biografia personală redă o panoramă a locurilor originare, cu totul aparte, în care domină eresul și cutuma. O priveliște atemporală în care se menține parcă o tensiune între sacru și profan, între civilizație și sălbăticie, între înstrăinare și regăsire: „M-am născut după potop și înaintea dezghețului/ nici noapte nici zi/ la intersecția de imperii care nu duc niciunde/ acolo unde câmpia mușcă din piatră/ și fiecare strop de ploaie e o conspirație împotriva deșertului/ ziua se plânge înfundat în pumni/ și noaptea se fură blana ursului din pădure/ eroii pământului meu nu au gât/ își ascund ouăle de aur adânc în nisip/ cât nici ei să nu și le mai găsească/ m-am născut la timp/ după război și înaintea înstrăinării.“
Accente vizionare conține și următorul necrolog. Astfel, moartea unui poet poate avea consecințe cosmice. Întreaga fire este surprinsă, în acele momente, într-un doliu cosmic, în care predomină o solemnitate hieratică, de-o picturalitate carnasieră: „Când moare un poet nu se simte nimic/ Trece singur și tăcut/ Din suferință în transfigurare/ Se înnegrește lumina/ Sau cerul tace un timp.“ Și toate acestea par a fi o consecință a momentului în care ,,țărâna va seca poveștile/ din trupul trist“, cum spune Blaga, în poemul Paradis în destrămare.
Pulsul vremurilor actuale este luat într-un poem de atitudine, marcat de ritmul alert, ironic, dar și sarcastic, uneori. Aceste elemente oferă combustia unei fronde care se răsfrânge asupra contemporaneității, scindată între virtute și superficialitate, între inocență și artificialitate: „Un cerc vicios o centură de siguranță/ O colivie tapetată frumos/ Mușcam hămesiți dintr-un viitor pus la cale minuțios/ Pe care nu l-am crezut în stare fără noi/ ne-am culcat pe o ureche/ Chiar și așa somnul e somn noaptea trece și ea/ Și ne-am trezit într-o dimineață de iarnă/ Pământul era alb și gol/ Banii cumpăraseră pășuni cu oi cu tot/ Stele, minți aburite, cuvinte, icoane și rachete/ Conturi de bănci, jucării chinezești, aer și apă/ O banană lipită cu bandă pe un perete/ Dictatori de ocazie/ Magi născuți din crypto și bit.“
Confesiunea, încărcată de un ton amarnic, ușor dezolant, realizează un arc peste timp. Astfel, întoarcerea acasă împlinește un itinerariu biografic, lucid și nostalgic, deopotrivă, între două meridiane geografice și spirituale, între două lumi-mentalități, care supraviețuiesc la răspântia dintre resemnare și angoasă: „Mă întorc acasă peste treizeci de ani/ Cu pașaportul expirat de câteva ori/ Dar acum valabil pe viață/ În fotografia digitală semăn cu colega mea/ Din ultima bancă/ Pe vremea când la florării se vindeau/ Crizanteme de plastic/ Și borcane cu piure de spanac/ O lume falsă, doar trupul tânăr era adevărat.“
Reîntoarcerea acasă, dintr-un exil exterior sau interior, reprezintă soluția de avarie în timpurile actuale. Poezia, în cazul de față, se transformă într-o mașină a timpului ,,cu iluzii ostenite de drum“.