Sfâșietorul roman de debut al lui Vardiashvili scoate la iveală efectele pe care exilul le poate avea asupra mai multor generații, subliniind reziliența celor care, în ciuda suferinței, și-au găsit calea spre fericire.“ – s-a menționat în „The Washington Post“ despre La marginea unui codru nesfârșit (publicată la noi la Editura Trei, în colecția „Fiction/ Connection“, în traducerea Mihaelei Buruiană), cartea cu care Leo Vardiashvili, scriitorul născut în Georgia, dar refugiat în Anglia, a făcut mare vâlvă în lumea literară din Occident și care are deja ecouri notabile și în Estul Europei. Despre această carte, despre nostalgie și umor – în interviul exclusiv pe care Vardiashvili l-a acordat „României literare“. (Editura)
Unde anume v-ați întors când ați scris această carte? Hard by a Great Forest – La marginea unui codru nesfârșit?
Am părăsit Georgia în 1995, dar nu m-am întors până în 2011, deci o perioadă lungă, lungă de timp. Nu am văzut Georgia, Tbilisi sau vreuna dintre rudele mele care erau acolo. Prin urmare, în 2011, am început să mă gândesc să scriu romanul. De fapt, nu am început efectiv să îl scriu decât de prin 2016, din cauza călătoriilor mele înapoi în Georgia. Am crezut că m-am simțit inspirat să scriu ceva despre Georgia. Așa a început romanul, într-adevăr. Și a fost nevoie de șase ani pentru a-l finaliza.
Ce fel de Georgia este țara din romanul dvs.?
Georgia din romanul meu este, puțin, exagerată. Când m-am întors, era deja o țară sigură. Era destul de occidentalizată, de fapt. Acesta a fost unul dintre lucrurile suprarealiste, este Georgia de care mi-am amintit din copilărie, din anii 1990, nu era ceea ce am găsit în 2011. Când m-am întors, era foarte modernizată. Existau ecrane tactile și publicitate, exact genul de lucruri pe care nu mi le amintesc din copilăria mea. Până în 1995, a fost încă mahmureala post-sovietică în Georgia. Uneori nu era electricitate, alteori nu erau gaze. Multă dezordine și mizerie. Așa că revenirea pentru a o vedea ca pe o țară aproape europeană a fost un mare șoc pentru mine.
De ce vreți să vă întoarceți în această Georgia prin literatură, intermediată prin literatură? Simțiți o nevoie profundă pentru aceasta?
Aşa cred, da. Cred că experiența de a mă întoarce și de a-mi vedea toată familia acolo a fost foarte suprarealistă și emoționantă pentru mine. Cred că am început să scriu romanul aproape ca o formă de autoterapie. E logic. Am început să scriu, dar nu pentru un public. Scriam doar pentru mine. Câțiva ani mai târziu am avut o versiune completă și în acel moment m-am gândit, ei bine, poate că acesta ar putea fi un roman. Mai apoi am început să mă gândesc la asta ca la o ficțiune, mai degrabă decât la autoterapie sau autobiografie. Prin urmare, s-au schimbat multe detalii. Am transformat-o în ficțiune, am eliminat o mulțime de detalii autobiografice pentru a o face mai fictivă.
Este adevărată știrea despre animalele care au scăpat de la Zoo în 2015 pe străzile din Tbilisi?
Da, da, e o știre adevărată. Și e destul de amuzant, s-a întâmplat în timp ce scriam. Cineva mi-a trimis un mesaj-text ca să-mi spună că asta s-a întâmplat în Georgia; practic, a fost o inundație la Tbilisi. Gardurile din grădina zoologică au fost avariate. Toate, literalmente toate animalele au scăpat în oraș. În 2015, în viața reală, incidentul a fost remediat destul de repede de guvern și poliție. În romanul meu, animalele cutreieră destul de mult orașul pentru a-i oferi acel tip de realism magic suprarealist.
Ați putea spune că acesta a fost un declanșator decisiv pentru a scrie această carte?
N-aș spune că a fost un declanșator, dar eu, deîndată ce l-am văzut, am știut că trebuie să-l includ în roman, pentru că nu aș fi putut să născocesc eu însumi așa ceva. Iată, adevărul este, uneori, mai ciudat decât ficțiunea.
Care a fost punctul de cotitură pentru a scrie această carte?
Călătoria în țara mea natală. Revenirea. Să mă întorc în Georgia după 16 ani a fost prima scânteie care m-a făcut să încep să scriu.
Cine este Ulise în romanul dvs.? Cine este Ulise în La marginea unui codru nesfârșit? Să zicem un Ulise postmodern, un Ulise sau, dacă preferați, un Odiseu al zilelor noastre…
Este personajul principal. În primul rând, apare în Georgia, nu vrea să fie acolo. Îl forțez să meargă acolo. I se confiscă pașaportul la aeroport, după cum știți, și ajunge în acest oraș haotic, în care animalele au scăpat de la grădina zoologică. Îi este dor de tatăl său și îi este dor de fratele său. Deci el merge acolo să-i găsească. El este, într-un fel, ultimul din familie care-i poate găsi pe acești oameni. Așa că pleacă în această călătorie, care începe în Tbilisi, apoi se deschide, într-un fel, în Georgia, în alte regiuni din Georgia și se termină în Osetia de Sud, care este partea ocupată a Georgiei. Este, un pic, o odisee. Este o călătorie și personajul principal este foarte diferit la sfârșitul romanului decât era când a sosit pentru prima dată la aeroport în Tbilisi.
Dar scriitorul nu este un fel de Ulise?
Scriitorul?
Da, da.
Nu știu. Eu nu cred acest lucru.
Este greu să scrii o carte de nostalgie? „Nostos“, originea greacă a cuvântului nostalgie. Exact asta înseamnă, „durerea întoarcerii“.
După cum am spus, a fost o formă de autoterapie, pentru că mă simțeam nostalgic și nu este un sentiment plăcut, este un sentiment dulce-amar. Așa că, pentru a-i face față, punerea în ficțiune, cel puțin, mi s-a părut că mă ajută. Prin urmare, da, ca formă de autoterapie, cred că a ajutat. Am adus un omagiu nostalgiei, dar, sincer să fiu, a trebuit să reduc o parte din nostalgia din roman, pentru că altfel ar fi fost prea întunecat și prea sumbru. Așa că intenționat am injectat ceva umor sau am încercat să injectez ceva umor în roman, pentru a nu-l transforma într-o lectură dureroasă.
De fapt, aceasta este următoarea întrebare. Trece durerea, chiar și durerea nostalgiei? Sau măcar este mai ușor de suportat cu umor?
Umorul ajută, cu siguranță. Georgia este o țară care a fost invadată de peste 30 de ori. Deci, dacă vă puteți imagina… Trebuie să ai simțul umorului pentru a supraviețui nesfârtecat sufletește. Așadar, georgienii au un simț al umorului foarte bun, am vrut să punctez și să încerc să surprind asta în roman. Da, cu siguranță, ajută. Umorul ajută la tratarea nostalgiei și la tot felul de alte lucruri. Din acest motiv, georgienii au tendința de a avea un simț al umorului foarte întunecat, pentru a face față tuturor momentelor dificile pe care le-au avut în istorie. Știi, în Uniunea Sovietică și înainte de asta, am avut tot felul de invazii. Mongolii au venit în Georgia, bizantinii, otomanii au invadat-o. Au fost multe necazuri. Și din ele, din încercările de a le face față, cred că s-a născut simțul umorului georgian.
Este prea puțin sau este adesea suficient să numim literatura o formă de terapie sau autoterapie?
Poate că nu autoterapie, dar cred că literatura îndeplinește un rol în modul în care înțelegem lumea; înțelegerea istoriei, a înțelegerii lumii. Războiul, de exemplu. Cu cât numărul victimelor dintr-un război este mai mare, cu atât înseamnă mai puțin pentru noi. E ciudat să afirmi așa ceva, dar astfel stau lucrurile. Când auzi de două milioane de victime, de exemplu, în Războiul Mondial, te gândești că, bine, nu prea pot să înțeleg asta. Dar cred că ceea ce îți permite literatura este să te concentrezi pe o familie sau pe o singură persoană și pe efectele războiului asupra acelei familii; de altfel, acesta a fost punctul central al romanului meu. Ce consecințe au avut războiul și strămutarea asupra acestei familii. Apoi începi să înțelegi ce înseamnă, de fapt, numărul victimelor și cât de mult efect poate avea, știți, de-a lungul generațiilor, nu doar pentru generația implicată în necaz, ci și pentru următoarea. Cât privește lucrurile care se întâmplă în Ucraina, efectele acestora vor fi resimțite de mai multe generații, nu-i așa? Cred că, în această situație, literatura ne permite să privim mai îndeaproape acest lucru, deoarece este ficțiune. Poți intra aproape cu un microscop să observi ce poate provoca războiul.
Ce fel de înțelegere sau cunoaștere ne poate oferi literatura?
Este ceva unic. Poate oferi o înțelegere pe care nicio altă artă nu o poate face. Cred că, oarecum, filmul se poate apropia, dar literatura este, așa cum am spus, mai concentrată și pentru că este ficțiune și nu este legată, asociată cu faptele, poți explora, cu adevărat, funcționarea interioară a oamenilor și modul în care sunt afectați de lucruri. Chiar cred că literatura este aproape magică din acest punct de vedere, deoarece îți permite să mergi în locuri în care non-ficțiunea nu poate merge, pentru că este legată de realitate. Istoria nu poate merge, acolo pentru că este oarecum prea rece și impersonală. Istoria și ficțiunea umplu acel gol în care te poți concentra cu adevărat pe ceea ce vreți să spuneți.
Scrierea acestei cărți, La marginea unui codru nesfârșit, v-a vindecat de Georgia dumneavoastră natală?
Simt că a făcut-o, da. Obișnuiam să mă întorc în Georgia și nu mă simțeam ca acasă, pentru că nu arăt specific georgian, dintr-un motiv oarecare. Nu sunt sigur de ce. Ambii mei părinți sunt georgieni, dar eu aveam un accent, atunci când vorbeam georgiană, aveam un accent englezesc. Așa că ori de câte ori mă întorceam acolo, nu mă simțeam prea bine acasă, ceea ce este greu de acceptat pentru mine. A fost greu de acceptat pentru mine fiindcă am crescut acolo. Am fost acolo până la 12 ani. Așa că, scriind romanul, m-am împăcat cu asta. Și, de-a lungul anilor, m-am întors, de atunci o dată sau de două ori pe an. Majoritatea familiei mele e acolo, mama mea locuiește acolo, așa că revin destul de des. Scrierea romanului a avut un rol important pentru mine: să mă împac cu Georgia și să mă simt ca acasă în Georgia.
Am putea spune că ați fost bolnav de Georgia?
Presupun că da, da. Da. Metaforic vorbind. Adică, îmi amintesc clar că am fost la Londra în primii câțiva ani și am sperat, m-am rugat să fim deportați, pentru că voiam doar să mă întorc acasă. Deci, da, îmi era foarte dor de casă și de țara natală, și leacul, cred, era timpul. Poate că într-o anumită măsură scrierea romanului a ajutat și ea.
Ce este Great Forest? Pădurea nesfârșită din cartea dvs. Eu știu, dar pentru cititorii noștri, ce este o pădure nesfârșită?
Ei bine, apare în titlul romanului, evident, după cum știți. Și a fost aproape ultimul lucru care și-a găsit locul în roman, pentru că am scris despre acest mister în care personajul principal urmărește unele indicii pentru a-și găsi tatăl și fratele dispărut, iar indiciile sunt destul de neobișnuite. Terminasem deja romanul și nu aveam un titlu pentru el, așa că m-am gândit, stai puțin, asta arată, începe să semene cu Hansel și Gretel prin faptul că, știți, urmărești un traseu presărat cu firimituri de pâine. Deci de aici a venit titlul și ce am vrut să fac cu titlul. Nu știu dacă a funcționat sau nu. Poate îmi spuneți dvs. Dar, după cum știți, traseul de firimituri nu îi ajută pe cei doi copii. Așa că am vrut să sugerez inclusiv asta folosind titlul. Titlul romanului trimite în primul rând la Hansel și Gretel.
Este dureroasă această parte a lumii, Europa de Est – o lume din care face parte și România, dar mai ales Georgia? De fapt, este multă durere aici…
Cred că există multă tristețe și durere. Asta e. Nu știu dacă vreți să-i spuneți Europa de Est, Est, în general, și este o durere mai recentă, din cauza Uniunii Sovietice. Simt că încă trecem prin haosul de după Uniunea Sovietică, unde ai generația mai în vârstă, cel puțin în Georgia, așa e. Din generația mai în vârstă, unii oameni par să-și amintească cu drag de Uniunea Sovietică, pentru că, în primul rând, erau mai tineri pe vremea aceea. Toată lumea își amintește cu drag de zilele tinereții. Era Uniunea Sovietică. Lucrurile păreau să fie stabile pentru ei. Și apoi vine prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, și totul se transformă în haos. Oamenii își vor aminti cu drag de zilele sovietice, ceea ce mi se pare neobișnuit, pentru că noua generație, generația mai tânără, nu vrea să aibă nicio legătură cu Uniunea Sovietică sau cu Rusia, mai ales având în vedere ce se întâmplă acum. Așadar, cred că acesta este motivul pentru care romanul pare să fi avut destul de mult succes în Est, în România și Slovacia. Pentru că degajă un sentiment familiar, aceste rămășițe din ocupația sovietică sau cum vreți să le spuneți.
Există și multă tandrețe și blândețe și umor acolo, nu-i așa?
În roman? Da, există, pentru că este aproape necesar, sau cel puțin am simțit că este necesar. Dacă aș enumera temele romanului, s-ar putea să nu vrei să citești romanul, pentru că temele sunt nostalgia, dorul de casă, războiul, condiția de a fi imigrant. Toate acestea sunt subiecte întunecate. Așa că am vrut să-l fac puțin mai ușor de citit. Taximetristul este principalul personaj care face lucrurile mai lejere prin comedie. Este și genul de georgian prin excelență. E o colecție a tuturor șoferilor de taxi pe care i-am întâlnit, personal, în viața mea. El salvează romanul pentru a nu fi un tip de roman deprimant și sumbru, aducând un strop de lumină. Chiar nu este un spoiler. Sfârșitul este, de asemenea, un final plin de speranță, sau cel puțin l-am scris intenționând să fie un final plin de speranță. Deci nu aș numi-o o lectură deprimantă.
Toate acestea – tandrețe, blândețe, umor –sunt în roman, dar și în afara romanului. În această parte a lumii…
Da, presupun că asta încercam să descriu. Dacă vreodată călătoriți în Georgia, dacă ați fost deja, ospitalitatea georgiană este destul de faimoasă. Știți, oamenii vă vor invita în casele lor, vă vor oferi de mâncare etc. Adică, ați auzit și de statuia Mamei Georgiei, care mi se pare că este chintesența acestei tandreți prin faptul că ea se află pe vârful unui deal din Georgia cu un pahar de vin, dar și cu o sabie în cealaltă mână. Sabia este pentru dușmani și paharul de vin este pentru a primi prietenii care vin în țară.
Atât în carte, cât și în realitate. Sunt mâncă ruri bune, sunt vinuri bune…
Da. De fiecare dată când merg în Georgia, hainele mele par să se micșoreze, pentru că mâncarea este uimitoare. Este unul dintre motivele principale pentru care există atât de mulți turiști în Tbilisi și în Georgia, în general – vin pentru mâncare. Majoritatea sunt est-europeni, ucraineni și ruși, toți iubesc mâncarea. Vinul este cu totul altă poveste. Georgia este obsedată de vin. Cred că oricine are vreo bucată de pământ va încerca să cultive struguri și să facă vin. Și toți cei pe care i-am întâlnit în sate susțin că au cel mai bun vin din Georgia, pentru că este un vin produs cu mâinile lor. Este o părticică de istorie. Din punct de vedere istoric, așa cum am menționat, Georgia a fost invadată foarte mult și des. Oamenii își luau butașii de viță de vie și evadau în munți. Era unul dintre principalele lucruri pe care le-ar lua din casele lor. Ei lăsau alte lucruri în urmă, dar luau un ciot din vița de vie doar ca să o poată păstra, astfel încât, atunci când invazia se termina, să se întoarcă și să planteze aceiași struguri pe care i-au avut de generații întregi. Am simțit întotdeauna că a fost un element destul de emoționant pentru istoria Georgiei. Și este menționată pe scurt în roman, această idee de a lua butașii de viță de vie când trebuie să pleci din calea unei nenorociri. Lucrul uluitor pentru mine a fost că am aflat că butașii de vie se transmit din generație în generație. Așa că nu a fost ca o evadare de zece ani, ar fi, de fapt, vreo trei, patru generații ca să mențină această plantă în viață doar cu scopul de a se întoarce odată acasă să își refacă via.
Cu ce fel de mâncare ați compara literatura pe care o scrieți și cu ce fel de vin ați compara-o?
Deci cu ce fel de mâncare și cu ce fel de vin mi-aș compara propria literatură? Doamne, asta e o întrebare dificilă. Și e dimineață, încă nu am luat micul dejun, așa că mi-e destul de foame. Aș spune că este un pic o înșelăciune, dar aș spune că romanul în sine seamănă puțin cu Suprageorgiană. Nu știu dacă ai auzit de asta. E ceva imens. Practic, așa fac georgienii petreceri. Este o masă mare și ei scot o varietate de mâncare și te cam așezi acolo și guști lucruri, în loc să ai, în stil european, un aperitiv, un fel principal și un desert. Nu e nimic de genul ăsta, dar totul este deja pe masă. Alegi și tot alegi ce mănânci. Și pentru că romanul are multe elemente, știi, există un element de mister, există un element de Istorie în el. Umor. Simt că este o modalitate bună de a o descrie. Primești bucăți din tot, așa cum ai face la o petrecere georgiană. Deci asta ar fi mâncarea. Vinul? Cel mai bun vin pe care îl fac georgienii este vinul roșu. Este cel mai faimos. Așa că ar merge o asociere cu vin roșu.
Saperavi, să zicem?
Da. L-am văzut chiar și în supermarketuri, în Marea Britanie acum. Așa e, chiar a ajuns aici. Este unul grozav.
A fost dificil să scrieți La marginea unui codru nesfârșit?
Greu prin faptul că la acea vreme lucram. Eram consilier fiscal, un job solicitant cu normă întreagă. Și scriam romanul seara și în weekend; câteva ore în fiecare seară și aproape tot weekendul. Din acest punct de vedere, a fost greu, pentru că aproape întotdeauna îl scriam când eram obosit. Și asta nu a ajutat, pentru că nu atunci scrii cel mai bine. Practic, a fost greu pentru că a durat mult. Din punct de vedere emoțional, a fost destul de dificil, după cum am menționat deja de câteva ori. A fost autoterapie. Apoi, odată ce a devenit un roman tot mai fictiv, aspectul emoțional personal a dispărut.
Ați vorbit odată despre faptul de a te afla față în față cu trauma. Am putea spune că romanul dvs. de debut este și aceasta: o modalitate de a înfrunta direct durerea sau trauma?
Da, absolut. Cred că am menționat că, în zilele noastre în special, oamenii tind să-și ignore trauma. Ei nu prea stau în introspecție. Există întotdeauna o distragere a atenției. Asculți mereu ceva, urmărești ceva, iar oamenii tind să evite să stea în tăcere și să se gândească la ei – atunci când ar trebui să se confrunte cu unele probleme și traume. Da, sigur. Iar romanul este un exercițiu de a face față traumei tale. Asta face personajul principal de-a lungul romanului. Este forțat să meargă în toate aceste locuri unde i s-au întâmplat lucruri traumatizante. Îl forțez să facă față acestei traume. Și este o persoană foarte schimbată ca urmare a acestui fapt. Cred că se împacă cu istoria sa din Georgia până la sfârșitul romanului. Și de aceea spun că finalul este unul destul de plin de speranță, pentru că personajul principal se confruntă cu trauma și supraviețuiește și iese zâmbind la sfârșitul ei, într-un fel.
O întrebare cu două direcții. Unde e acasă pentru dvs.? Nu casă, ci acasă, ca Itaca pentru Ulise, pentru Odiseu, pentru dvs. ca om. Și ce este acasă pentru scriitorul Leo Vardiashvili?
Acasă pentru mine este, cu siguranță, în Georgia. Mă simt ca un georgian. Nu știu, este un lucru ciudat de spus, dar mă simt ca un georgian. Nu mă simt britanic. Deci Georgia ar fi căminul meu. Sper să revin să locuiesc acolo într-o zi. Din păcate, sunt în Marea Britanie, pentru că slujba mea este aici, editorii mei sunt aici și așa mai departe și așa mai departe. Dar Georgia este cu siguranță un loc unde mă voi întoarce la un moment dat în viața mea și voi rămâne acolo. În ceea ce mă privește ca scriitor, Georgia nu este casa mea, în mod ciudat. Nu vreau să continui să scriu despre Georgia, dacă asta are sens. Următorul roman, pe care l-am terminat chiar zilele trecute, de fapt, tocmai l-am trimis editorilor să-l citească, nu are nimic de-a face cu georgienii. Casa mea de scriitor este peste tot. Vreau să scriu multe romane diferite. Nu vreau să fiu blocat să scriu despre Georgia. Poate fi o revenire în Georgia. S-ar putea să fie niște personaje georgiene în viitorul meu, dar La marginea unui codru nesfârșit a părut o scrisoare de dragoste către Georgia. Acum, că am făcut asta, nu cred că este nevoie să continui tot așa.
Din punctul dvs. de vedere, literatura este o țară mică, foarte mică, sau este o țară mare sau uriașă? În sens metaforic, într-un sens intim. Literatura ca țară.
Nu vreau să sune banal, dar cred că literatura este lumea întreagă. Literatura este modul în care societatea digeră problemele, evenimentele fericite, evenimentele triste. Doar așa înțelegem lumea din jurul nostru. Cred că fără literatură am fi puțin rătăciți. Am menționat asta mai înainte, literatura ne ajută să facem față traumelor, ne ajută să facem față lucrurilor fericite din viață.
Poate o carte să ofere o întoarcere mai profundă, o întoarcere specială față de o călătorie adevărată?
Ei bine, cred că ar fi două lucruri foarte diferite. Întoarcerea acasă în lumea reală va fi foarte diferită față de a citi despre asta. Poți introduce într-o carte lucruri care ar putea fi puțin probabile în viața reală și care oferă cititorului o perspectivă specială despre cum ar putea fi. Un exemplu e legat de întoarcerea mea în Georgia. Nu am avut de-a face cu animalele scăpate de la grădina zoologică și cu poliția care mă urmărea. Dar le-am pus în roman, pentru a da un sens anume.Eu cred că literatura, ficțiunea se adaugă experienței din lumea reală.
Așadar, să nu confundăm literatura cu viața!
Da, absolut. Nu cred că ar trebui. Cred că literatura îmbogățește viața, dar nu trebuie confundată cu viața.
