Apeiron și Emmetron
Dintre scriitorii promoției mele, Claudiu Soare este, probabil, cel mai talentat și mai puțin cunoscut, în pofida unei activități literare susținute. Poet, prozator, eseist și traducător cu activitate susținută, Soare pare însă că se dezinteresează complet de promovare, de reprezentarea publică a propriei creații, împingând această frondă împotriva regulilor nescrise ale vieții literare până la a-și snoba lansările propriilor cărți. Ceea ce, se înțelege, nu este de natură să contribuie nici la mai buna circulație a creației sale, nici la receptarea ei atentă.
Însă aceasta nu impietează asupra valorii literaturii lui Claudiu Soare, scriitor care, îmbinând semi-boema cu o cultură literară și filosofică mai puțin obișnuită printre literatorii de azi, ne propune – fie că este vorba de poezie, eseu sau proză – un discurs intens personal, de o remarcabilă integritate artistică.
Recent apărutul volum de poezie Apeiron reprezintă, cred, un punct de cotitură în creația sa poetică. Aceasta, deoarece – deși lipsa de preocupare a autorului pentru „artă“ (înțeleasă drept convenția căreia mai toți îi fac concesii) este în continuare identificabilă – hazardul joacă un rol mult mai mic în organizarea textului și a volumului ca întreg, funcționând doar ca reminiscență.
„Apeiron“-ul lui Anaximandru este – repet o definiție de școală – elementul primar, cauza materială a lucrurilor. În poemele din volumul omonim însă, Claudiu Soare operează antifrastic, răsturnând adesea raportul dintre cauză („apeiron“) și efect. Căci „cauza“ care produce combustia din care se alimentează această poezie crudă și eruptivă nu este materială, ci diafană: fie iubirea agápe, fie „insuportabila ușurătate a vieții“, fie spiritul. Efectul, dimpotrivă, poate fi cât se poate de concret, chiar frust și, câteodată, voit vulgar, spre a tufli fesul naturilor pudibonde: „Cei mai înverșunați sunt morții de geniu,/ care își târăsc victimele spre transa/ amorului academic./ Patima lecturii nu face decât să hrănească/ imperiul uitării./ Tot ce rămâne în noi/ după ce înotăm printr-o carte/ este o candoare care ne conectează/ la vigoarea erecției.“
Vorbeam de cunoștințele filosofice ale autorului și, în același timp, de lipsa sa de preocupare pentru ideea de „a face poezie“. Multe texte din volum par niște imprecații cioraniene izbucnite din străfundurile unei gândiri „eretice“, de nu cumva niște „predici“ ale unui Meister Ekhart derizoriu, rătăcit în evul nostru confuz: „Ce îmi închipui eu/ că scriu în viață/ este efortul unui inconștient/ de a-și dovedi sieși/ că este inconștient./ Nu este o înfrângere./ Este o precizare definitivă a gândirii./ Gândirea este arta inconștientului./ Îmi populez astfel inconștiența/ cu gânduri care nu interesează/ universul./ O nostalgie cu magistrale/ care duc spre nicăieri./ O adeverire a libertății./ O operă rivalizând/ cu alegoria demiurgului/ imaginând lumi cu certitudine efemeră,/ inocentă./ Numai o creatură inconștientă/ poate da o astfel de replică demiurgului./ Satisfecit.“
Substanța filosofică din care se alimentează poemele lui Claudiu Soare coexistă straniu cu gustul pentru celălalt versant al spiritului elin: prăbușirea dionisiacă. Poetul este un aed al descompunerii fastuoase, dar lipsite de orice exhibiționism suprarealist. „Emmetron“-ul, adică dansul lui Zorba, este contrapunctul „apeiron“-ului filosofiei serioase, pe care adesea o și substituie pe nevăzute. Cum se întâmplă, bunăoară, în acest frumos ecou nichitian (căci Soare îmi pare a fi, cel puțin prin gratuitate, cel mai curat „nichitian“ din poezia noastră actuală): „Se înmoaie pensula în mine/ până la culoare/ și se pictează alt om./ Mai sărac și mai aproape de zâmbet./ În aurire trimite-mă,/ voi striga./ Să aflu portocaliu sărutul/ din care am venit pe lume,/ ca să pot privi anotimpul fără sfârșit/ al întoarcerii,/ viața căzută în recitare,/ viteza luminii învinuite.“
Original și uneori inegal, crud și nu o dată surprinzător de fragil, autorul se frânge pe sine între cele două tentații, a coborârii la esență și, dimpotrivă, a risipirii în eter, poezia fiind pentru el tocmai scrierea „cu sânge“ a acestei fatale sciziuni. Chiar dacă transformarea amorsată în Apeiron este departe de a se fi precizat în toate latențele pe care le sugerează, este suficientă pentru ca receptarea critică a poeziei lui Claudiu Soare să-l plaseze de acum încolo într-o altă paradigmă.
Comedia dantescă și paradisul cotidian
Se poate scrie literatură dintr-o pură suferință fizică? Poate scrisul, în circumstanțe existențiale extreme, să producă o împăcare a spiritului cu neputințele trupului?
În literatura lumii, ca și în cea a noastră, au încercat-o nu puțini, de la abatele Scarron, care a transformat infirmitatea într-o privire morală comică asupra societății, și până la M. Blecher, care a convertit durerea atroce în viziune lucidă asupra condiției umane.
În volumul Cealaltă cafea, apărut nu demult, Ioan Radu Văcărescu – trecut și el printr-o experiență-limită care i-a pus în față spectrul posibilei dispariții și al întregului cortegiu de suferințe adiacente – a transformat în poezie acest prag al existenței sale. Și a făcut-o fără niciun pic de complex față de ilustrele modele anterioare și fără niciun fel de dependență epigonică. Semn nu numai de tărie de caracter, dar și de demnitate poetică. Căci Văcărescu nu a mers nici pe calea lui Samuel Beckett din Malone murind (calea notației neorealiste a alterării conștiinței în agonie), nici pe cea a lui M. Blecher (a transfigurării suferinței în creație și a absurdului condiției umane în viziune umanistă). Aflat între viață și moarte, autorul privește drept în ochi adevărul, iar textul său consemnează alb, într-un discurs de tip postmodern, acest act de (auto)contemplare: „A murit ficțiunea,/ sora mea cu care am străbătut o viață,/ cu care am mâncat și am băut/ pâinea cea de toate zilele/ și apa iluziilor […]// A murit realitatea,/ senină, apoi grea de neguri,/ în vântul ce-apleacă până la pământ/ ramurile de aur ale mestecenilor […]// A rămas adevărul./ A venit la el un copil, ca de nicăieri./ I-a spus, vor veni după tine./ Copilul a dispărut fără urmă./ El n-a fugit, nu s-a ascuns,/ a lăsat poarta grădinii deschisă./ Vântul flutura frunzele din foiță de aur ale mestecenilor./ Și au venit și l-au luat./ Și i-au dat trupul șacalilor.“
Lirismul nu se alimentează, în Cealaltă cafea, nici din consemnarea minuțioasă a suferinței – deși aceasta nu lipsește –, nici din transgresarea ei eufemistică. Autorul nu se lamentează, dar nici nu bravează, iar din textul său lipsesc (după cum observă Vasile Spiridon în prefața la volum) ornamentele. Văcărescu mizează pe autenticitate, pe „adevărul“ sentimentului terifiant al posibilei, chiar iminentei dispariții, figurată, de pildă, prin nuditatea absolută a celui care așteaptă să fie operat. Însă poezia în sine e „albă“ și neutră, dramatismul ei fiind subiacent: „M-am dezbrăcat, la ordin, la piele, pantalonii de pijama, bluza/ verde de trening și șlapii fiind luate repede de brancardierul care/ mă transportase și puse în scaunul cu rotile de alături, din care/ tocmai mă ridicasem.// M-am întins, tot la ordin, pe masa lungă și îngustă, cu fața în/ sus, cu brațele de-a lungul trunchiului și picioarele aliniate la fix/ până pe muchia patului.// Și să fi vrut, chiar pudic din cale-afară, tot nu era nimic de făcut.// Totul la vedere.// Un trup lung, poate prea lunguieț, cu un pic de burtă, în așteptare.// […]// Organele toate, de dinăuntru și de dinafară, la vedere, ca la muzeu,/ sub becurile foarte puternice.// Trupul învelit într-o lumină stranie și rece, de lună în plină/ amiază.// Inima la vedere, fluturând ca o frunză de tei arsă de secetă.// Antebrațele învinețite, lipite de trupul fără apărare.“
La fel procedează Ioan Radu Văcărescu și cu celelalte două trepte ale „cumpenei“ existențiale conținute în volum, și anume, recuperarea și vindecarea, Cealaltă cafea fiind un volum organizat dantesc, în trei „cânturi“, fiecare dintre ele, prefațat de o terțină din Divina comedie. Însă poetul nu preia din Dante decât sugestia condiției umane privită succesiv în cele trei ipostaze: infernală, purgatorială și apoi paradisiacă. Nota caracteristică a lui Văcărescu o constituie, dimpotrivă, viziunea blândă și senină a omului care trece, rămânând el însuși (adică lucid), prin fiecare din cele trei ipostaze. În poemul (esse per se), din ultimul ciclu, de exemplu, el se joacă antifrastic cu trupul și sufletul, pe care le proiectează pe rând în ipostaze slabe și ipostaze puternice, diferența făcând-o lumina acoperitoare, ce semnifică tocmai împăcarea sufletului cu trupul și omului cu condiția sa. Micile tabieturi – cafeaua, țigara – servesc de liant între momentele tari și slabe, după cum leagă și suferința poetului de senzația indicibilă de eliberare, după ce pericolul dispariției fizice a trecut.
Am primit, așadar, prin Cealaltă cafea, o „probă de rezistență“ artistică a lui Ioan Radu Văcărescu, ca și confirmarea că este un poet profund, ce avea poate nevoie de catharsis ca să se limpezească.