Volumul Liliei Calancea, romancieră născută în Republica Moldova și stabilită la Bruxelles, Rodica Ojog-Brașoveanu. 320 de pisici în Cimitirul Bellu, face parte din seria „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom. În această serie au apărut multe volume referitoare la viața unor scriitori, actori, muzicieni, pictori. Autorii lor au fost prozatori, iar uneori istorici literari și critici. Rezerva de principiu pe care o am față de această colecție este legată de faptul că un autor, mai ales un critic, ce realizează o documentare serioasă despre un artist are deschisă calea spre o biografie a acestuia ori o monografie privindu-i viața și opera. De ce ar „înflori“ o asemenea lucrare, redactînd scene și dialoguri ipotetice, mai mult sau mai puțin verosimile? Modelele sînt biografiile lui G. Călinescu despre Eminescu și Creangă, a lui Șerban Cioculescu despre I.L. Caragiale și Viața lui C. Stere de Zigu Ornea. Ar fi trebuit ca ei să „romanțeze“ niște existențe oricum destul de palpitante? Mă întrebam, citind fără mare elan unele volume din seria Polirom, cui se adresează ele? Un public mai puțin școlit nu are oricum apetență pentru existențele unor personaje precum Celan, Urmuz, Brauner, Cantemir sau Pallady. Iar un cititor educat s-ar duce fără dificultate și repulsie și către o biografie „normală“, cu atît mai mult, cu cît biograful ar avea talent literar, măcar pe jumătate cît G. Călinescu.
Scepticismul de plano mi-a fost atenuat de subiectul cărții scrise de Lilia Calancea. Rodica Ojog-Brașoveanu (1939-2002), a cărei biografie o semnează, a fost o scriitoare neobișnuită pentru peisajul prozei noastre. O autoare de romane polițiste și de aventuri, eventual cu acțiune în trecutul istoric, o autoare de best-sellers în această ramură. Ea chiar a putut trăi din scris aproape 20 de ani în perioada comunistă și încă vreo 13 după Revoluție, realizînd doar ficțiuni detective, de spionaj și thriller-uri. O biografie convențională ar fi atras mai puțin atenția, nefiind vorba de o scriitoare de main-stream, ci de una populară și foarte îndrăgită. Deși va fi avut probleme cu cenzura, scriitoarea a avut și beneficii din partea sistemului, care nu permitea multe traduceri din bogata literatură polițistă europeană și americană, niciun import de carte străină, așa că și-a edificat opera într-un anumit vid de concurență.
Dar ceea ce mi-a atras îmblînzirea percepției inițiale a fost scriitura în sine a Liliei Calancea. Referindu-mă atît la stil, cît și la construcția lucrării sale. Mi-am propus cu toată seriozitatea să citesc și romanele prozatoarei, mai ales cel mai recent, Sunt oare un călău?, fiind aproape sigur că nu mă înșel dacă văd în ea o autoare de seriozitate și de reală înzestrare literară. Am impresia, avînd în vedere și cazul Tatianei Țîbuleac, că există scriitoare din Republica Moldova care pot depăși nu numai la propriu frontierele, ci să intereseze cu textele lor publicul occidental.
În biografia Rodicăi Ojog-Brașoveanu, Lilia Calancea adoptă scrierea la persoana întîi în cazul capitolelor care o privesc pe scriitoarea de policier și tot pe aceea în episoadele, mai scurte, care se referă la prezentul ei însăși, ce apare cu biografia ei reală, deschizînd cortina fiecărui episod din cele 13 care privesc momentele esențiale ale existenței pe care o relatează. Autoarea reușește să trezească interesul pentru subiectul romanului biografic pe care-l scrie cu empatie față de predecesoarea ei, ca și pentru personajele acesteia, anume cele recurente, ușor de amintit celor care au citit „polițistele“, atît de numeroase: maiorul Cristescu și Melania Lupu, Minerva Tutovan și subalternul ei supus și terorizat, Vasile Dobrescu, fără a-l uita pe motanul Mirciulică, adoratul cotoi negru al Melaniei. Lilia Calancea detestă pisicile și descoperă o fobie similară la Rodica Ojog-Brașoveanu. Aceasta a creat în răspăr unul dintre cele mai memorabile personaje ale sale prin cotoiul pentru care, în romanul chiar așa intitulat, 320 de pisici negre, au fost capturate, în speranța că una ar fi Mirciulică, pentru a declanșa memoria iscusitei Melania.
Lilia Calancea a găsit pentru o biografie romanțată eroina potrivită, i s-a dedicat cu multă înțelegere, cu blândețe, chiar cu admirație și fără nicio ironie. Poate s-ar fi simțit bine și ea în locul „personajului său“ într-o existență populată de persoane interesante și devotate, în frunte fiind soțul ei, actorul Cosma Brașoveanu. Dar vremurile s-au schimbat, devenind mai grăbite pentru cei care știau să trăiască discret-elegant și cu panaș cum a făcut-o, chiar în plină dictatură, Rodica Ojog-Brașoveanu.