Într-o seară de la sfârșitul lui noiembrie 1926, cu puțin timp înainte de orele șase, un tânăr de vreo 27 de ani intra în strada Câmpineanu, venind dinspre strada Luterană, cu un soi de manuscrise în mână, nu prea mari, dar desigur foarte grele, fiindcă, obosit, le trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie și întunecată. Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia, numerele caselor. În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Intrând în clădirea cu două caturi și mansardă al cărei parter doarme veșnic cu obloanele trase, poate că fu uimit că nu i se spune repede „– Nu-nu-nu… nu-nu stă nimeni aici…“ Uimirea lui va apărea nu se poate mai îndreptățită, dacă vom ști cine era. Se numea G. Călinescu. La catul al doilea, ușa apartamentului era închisă, dar amatorul putea suna fără sfială: o servitoare i-a deschis numaidecât fără să-l întrebe cine este, sfătuindu-l chiar să intre „«înăuntru»“, „fără să mai bată la ușă“. (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 799.). Era vorba despre intrarea la Cenaclul Sburătorul, la deschiderea ușii căruia nu doar trei persoane ar fi ridicat capul în felurite grade de curiozitate, ca la intrarea lui Felix Sima în locuința lui moș Costache în seara venirii de la Iași (sosire parafrazată, în paragraful de mai sus, după Enigma Otiliei, cu excepția ultimei fraze). Din vreo treizeci de perechi de ochi ațintite asupra lui, cea mai pătrunzătoare era a lui E. Lovinescu: „La birou, așezat pe un scaun și ridicat cu ajutorul unui morman de jurnale și reviste, un bărbat voluminos, cu părul alb și fața lăptoasă ca a unui copil, cu ochelari de baga rotunzi, l-ar fi scrutat puțin […].“ (Ibidem). Impresia avută de ilustrul anonim despre apartamentul nu prea spațios ar fi putut să fie aceea ca la intrarea în casa cu molii, deși amfitrionul, apreciat ca având o constituție flasc-atletică, trona pe acel morman de jurnale și reviste – simbol al unei contemporaneități peste care se dorea a fi stăpân. (Tanti Mali a lui Jim Marinescu, din Cartea nunții, care colecta cele mai mici hârtii și jurnale, spre a le vinde apoi cu kilogramul ca maculatură, ar fi câștigat bani frumoși dintr-o astfel de sursă de reciclare.) De fapt, mormanul de jurnale și reviste avea aparențele unui soclu de mucava al propriei statui închipuite de acest „atlet enorm […], făcut parcă dintr-o marmură moale“. (Ibidem, p. 800.). Odată cu „fantomele tinerilor“, cu „generația fără pingele“ sau cu „generația măslinelor“, intra și G. Călinescu la Cenaclul Sburătorul, ținut în clădirea descrisă a fi drept blazon mohorât al declinului și uitării. Iar aceasta, în ciuda arboratului steag cu însemnele sincronismului de la fereastra strâmtei și neîncăpătoarei locuințe pentru cenaclieri, steag la care ucenicul neascultător se uită cu mefiență. Fără să fi auzit posibilul reproș malițios „– N-am știut: faci azil de orfani“, adresat lui E. Lovinescu de vreo presupusă „babă absolută“ sburătoristă, orfanul spiritual în căutarea unui tutore pe măsura imenselor sale aspirații se hotărî să nu mai vină la cenaclu, spre nedumerirea amfitrionului: „Tocmai când luam act de prezența unui nou talent, d. Călinescu nu se mai afla printre noi și, formal, era chiar împotriva noastră. La baza acestei atitudini am înțeles de la început că se găsea dorința legitimă a afirmării în independență. Cum însă afirmarea se putea concepe și fără reacțiuni de ostilitate, mai ales în sânul unei grupări cunoscute prin libertatea sa spirituală, graba de a o realiza prin semne neîndoioase rămâne încă o problemă de temperament. Fapt este că după câțiva ani d. Călinescu și-a câștigat situația în critica noastră cuvenită nu numai independenței sale, dar chiar și susceptibilității ei.“ (E. Lovinescu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 171.). „Reacțiuni de ostilitate, mai ales în sânul unei grupări cunoscute prin libertatea sa spirituală“ n-au încolțit de la început, atunci când G. Călinescu voia să se afirme ca poet și a fost respins de Lovinescu în stilul obișnuit: „Când debutantul întindea foițele de versuri, criticul le lua temător de aripi și le punea în palma sa uriașă, cu o grijă nesfârșită. Se uita atent, mirat, la toate fibrele lor, apoi le înapoia delicat ca nu cumva fluturii să moară pe drum de exalația sărată a podului palmei. Perfidie amabilă de critic, căci înapoierea însemna condamnarea.“ (G. Călinescu, op. cit., p. 800.). Nu știu dacă, după bunul obicei, la sfârșitul vreunei ședințe de cenaclu amfitrionul l-a oprit la ușă pe G. Călinescu, spunându-i discret să rămână la cină, alături de alți patru invitați, dintre care unul sau doi citiseră pentru prima dată în acea seară, dovedindu-li-se astfel aprecierea critică. Oricum, înainte de orice fel de posibilă invitație, debutantul s-a așezat pe „scaunul de tortură“ pentru a citi versuri de factură barbiană, cu convingerea că numai la acel cenaclu i-ar fi fost apreciată poezia ermetică. Pentru ceea ce avea să însemne evoluția sa ulterioară, autorul viitoarelor Principii de estetică s-a arătat atunci timorat și neelocvent, fiind posibil să se fi așezat apoi și pe „scaunul de experiență“ – prilej pentru E. Lovinescu de observație psihologică asupra reacțiilor celui poftit. Afirmația paradoxală din 1932 că „nimeni nu trebuie uns critic înainte de a fi ratat un cât mai mare număr de genuri literare (s.a.)“. (G. Călinescu, Publicistică, I (1020-1932), ed. coord. de Nicolae Mecu, F.N.Ș.A., Bucureşti, 2006, p. 1263.) nu trebuie apreciată a fi o motivație pentru eșecul poetic al marelui critic sau o consolare în fața confirmării unei astfel de ratări din partea lui E. Lovinescu. Cu atât mai mult, cu cât prin romanul Cartea nunții se voia debarasarea de „lirismul congenital“. Din fericire, o astfel de eliberare nu s-a produs niciodată, criticul din el împlinindu-se printr-un discurs metaforic inimitabil. Marea ruptură nu s-a produs în 1927, când G. Călinescu a început să scrie, într-un interval decenal, suita de mai bine de douăzeci de studii, articole și recenzii despre E. Lovinescu. În acea preocupare constantă, cu fluctuații de atitudine, lumea literară a văzut, mai mult decât o dorință a distingerii concepțiilor critice, o competiție pentru întâietate literară. Pe scurt: sincronism și diferențiere. După primul articol antilovinescian al lui Călinescu, din 1927, Liviu Rebreanu consemna în jurnal: „[Lovinescu] nu poate înțelege cum un om, căruia el i-a pus condeiul în mână [!], căruia i-a dat ospitalitate în casa lui, să fie atât de ingrat și să-l atace, nu în opera lui, ci mai ales în persoana lui…“ (apud E. Lovinescu, „Sburătorul“. Agende literare, II, ed. de Monica Lovinescu și Gabriela Omăt, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 323.).
Refuzul ospitalității s-a întâmplat în 1931, după ce G. Călinescu – cu sau fără condeiul pus în mână de E. Lovinescu – a citit la cenaclu câteva capitole scrise din ceea ce va fi Viața lui Mihai Eminescu. Abordarea cu totul originală nu a avut receptarea scontată, Lovinescu nearătându-se entuziasmat. Mai mult: conform propriului principiu simulare-stimulare (sau celui al imitației), gazda anunță că începuse și ea să scrie la un ciclu eminescian de pe o poziție opusă față de ceea ce auzise din gura tânărului monograf. S-a aflat că ulterior a și spus nepotrivitele vorbe: „Când Eminescul meu intră pe ușă, Eminescul lui Călinescu sare pe fereastră.“ (apud G. Gheorghiță, Sburătorul. Revista și cenaclul, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 409.). Or, un asemenea afront nu putea fi trecut cu vederea și, de atunci, G. Călinescu nu a mai intrat în clădirea „al cărei parter doarme veșnic cu obloanele trase“, având „coridoare care, nefiind ale nimănui, rămâneau neîngrijite ca o uliță“. (G. Călinescu, Istoria…, ed. cit., p. 799.) Nu era în gestul despărțirii numai „dorința legitimă a afirmării în independență“, „o problemă de temperament“ sau o trădare a susceptibilității, cum își amintea, într-o potrivită caracterizare, memorialistul Lovinescu. Când relativ tânărul aspirant a trecut pragul casei sale, Lovinescu nu a reiterat speranța avută la venirea lui Dan Barbilian în momentul în care convoiul mortuar al lui Al. Vlahuță îi trecea pe sub fereastră. În ciuda conflictelor personale cu amfitrionul, Ion Barbu a continuat să frecventeze cenaclul, iar traficanții de anecdotică spun că E. Lovinescu s-ar fi temut să rămână singur într-o cameră cu autorul ciclului ermetic. Nu cred că inițiatorul revizuirilor ar fi fost încercat de alt sentiment dacă G. Călinescu ar fi acceptat să-i fie discipol și ar fi rămas între patru ochi cu el dincolo de ușile la fel de ermetic închise. Întrebat de Ovidiu Papadima de ce își pierde prețiosul timp cu ascultarea unor versuri care nu merită atenție, răbdătoarea și politicoasa gazdă a răspuns: „Sunt permanent obsedat că s-ar putea să bată la ușa mea un nou Eminescu și eu să trec pe lângă acest moment dintr-o simplă criză de timp. Aștept mereu pe acest nou Eminescu și în numele lui îi primesc pe toți care bat la ușa mea.“ (G. Gheorghiță, op. cit., p. 414.). Răbdarea cu care Lovinescu asculta toate inepțiile cu pretenții literare nu era, în opinia lui G. Călinescu, decât o bine ascunsă ambiție socială, chiar și scrisul fiind o exhibare a propriului eu. Indiferent ce părere am avea despre subiecti – vi tatea și susceptibilitatea lui G. Călinescu (iar acestea nu sunt decât defavorabile imaginii sale), perspectiva istorică obținută peste ani mă determină să cred că „divinul critic“ a avut dreptate să plece de la cenaclul sburătorist trântind ușa. Cartea lui despre Eminescu nu avea de ce să sară pe fereastră la intrarea pe ușă a nereușitei încercări romanești lovinesciene. În fond, situația era tocmai pe dos, și nu numai din pricina inversării din partea lui Lovinescu a rolurilor de gazdă și oaspete: violarea de domiciliu comisă de un Eminescu demitizat și remitizat călinescian le-ar fi silit pe Mite și Bălăuca să se prindă de mâini și să sară îngrozite pe fereastra sburătoristă. Un nou Eminescu nu veni (sosirea lui Ion Barbu fiind marea consolare lovinesciană), dar intrase „fără să mai bată la ușă“ marele monograf eminescian. Ce a făcut atunci amfitrionul în criză de timp și sperând să-i treacă pragul un geniu poetic? S-a apucat să romanțeze el, în spiritul veacului, viața lui Eminescu. Din păcate, E. Lovinescu nu l-a recunoscut pe inconfundabilul critic și, din atare pricină, acesta nu i-a mai călcat pragul. Nimeni nu este profet în casa lui.