În ciuda aglomerației de prezidențiabili, a pseudo-surescitării comentatorilor politici, a căznitelor programe de candidatură, a jalnicelor lovituri de teatru, actuala campanie stă sub semnul unei exasperante monotonii: glumițe nesărate, dezvăluiri de doi bani, exerciții sterile în fața oglinzii și replici ce râncezesc în intervalul dintre clipa emisiei și cea în care ajung la urechea interesaților. Toate acestea alcătuiesc o zeamă chioară care nu se va limpezi nici după înscăunarea la Cotroceni a Alesului. Viața merge însă înainte, cu o cohortă de sminteli menite parcă să sublinieze adâncirea tot mai violentă în catastrofă a lumii românești.
De departe, cea mai îngrozitoare întâmplare a ultimelor săptămâni e povestea tânărului filmat în timp ce murea din cauza unei supradoze. Pe cel care a asigurat transmiterea live a crimei (pentru că asta a fost: o crimă cu sânge rece) l-a interesat exclusiv redarea cât mai fidelă a ororii, și nu soarta victimei. Nebunie? Cinism? Ticăloșie? Dezumanizare? Aș merge pe ultima variantă: pierderea totală a legăturii cu calitatea de om. Am îndoieli că dezastrul trebuie pus exclusiv pe seama drogurilor. Comportamentul la care am asistat e rezultatul unei prăbușiri morale fără precedent la nivelul întregii societăți. Indivizii despre care vorbesc sunt prezențe familiare pe ecranele televizoarelor sau în social media. Ei aparțin uneia din cele mai prospere industrii a vremurilor noastre: industria morții. N-am nicio îndoială că mulți dintre cei care vând (nici măcar) pe ascuns droguri n-ar ezita să se înscrie (asemeni lui Potra și complicilor săi) în unități specializate în exterminări în masă — așa-numitele „legiuni străine“. Să nu ne lăsăm înșelați de stilul în aparență soft al morții prin supradoză. Violența e la fel de cumplită ca aceea a asasinilor în costume de camuflaj.
Am parcurs cu oroare secvențele macabrului scenariu al morții tânărului drogat, dominat de sentimentul că așa ceva nu se poate întâmpla în realitate. Întâmplarea pare decupată dintr-o peliculă pentru subdezvoltați mintal, în care ingredientele principale sunt violența, iresponsabilitatea, cinismul, demența. Declarațiile martorilor erau extrem de precise, semn clar că nu participau pentru prima oară la astfel de atrocități. Reconstituită, grozăvia arată în felul următor:
Un tânăr de douăzeci de ani, Rareș Ion, cunoscut drept consumator de multiple substanțe halucinogene, și-a procurat de la o furnizoare, în data de 14 aprilie 2015, zece pastile de metadonă. Cu ele în buzunar, s-a deplasat la locuința unui amic, Tudor Duma, supranumit Maru. Acolo, au preparat, în garaj, într-un recipient de metal, un amestec de substanțe. În timp ce se desfășura procesul chimic, cei doi au purtat o discuție — ca între personaje versate — privind modalitatea de injectare a drogurilor. Cele două opțiuni erau: în venă sau în cap. Impactul a fost devastator: Rareș Ion și-a pierdut conștiința și a căzut la pământ. În loc să cheme de îndată salvarea, „Maru“ a filmat chinurile în care se zbătea victima, punând la dispoziția Internetului scene de-o barbarie inimaginabilă. La insistențele de a cere ajutor ale unui personaj feminin, aflat de față, „Maru“ a refuzat, explicând că „își va crea singur probleme“.
În cele din urmă, tânărul ajuns în stare critică a fost scos din garaj și abandonat la capătul străzii. Un necunoscut care trecea întâmplător a sunat la urgență. Muribundul a fost dus la Spitalul de Urgență Floreasca, dimineața, în jurul orei șase. La trei ore după externare, a murit acasă.
Se pot face speculații, emite ipoteze și adresa întrebări pe marginea datelor expuse, cât se poate de sec, mai sus. În primul rând, cine era femeia de la care a cumpărat Răzvan Ion cele zece pastile de metadonă? A fost ea identificată de către anchetatori? E clar că victima n-a recurs pentru prima oară la ea în ziua fatidică. Prin urmare, e vorba de cineva cunoscut în mediile toxicomanilor. Rețeaua distribuitorilor de droguri e imensă și se amplifică pe clipă ce trece. Dar autoritățile n-au făcut o prioritate absolută — așa cum ar fi cazul — din stârpirea traficanților. Indiferent cine s-a aflat la putere, organele statului s-au prefăcut că nu văd nenorocirea. Oare de ce? Am auzit două explicații. Prima susține că există o complicitate între vânzătorii de moarte și polițiști. Sumele exorbitante ce se vântură în zona comerțului cu droguri pot cumpăra pe oricine. Drept urmare, polițiștii s-ar mulțumi să-și încaseze porția și doar din când în când, cu prilejul vreunei catastrofe, arestează de formă niște găinari. De șacalii conectați la vastele rețele internaționale nu se atinge nimeni. A doua variantă susține că firele interlopismului urcă până în cele mai înalte sfere ale politicului. N-am de unde ști dacă supozițiile sunt corecte. Pot fi adevărate amândouă, sau poate nu e niciuna. Cu certitudine însă puterile statului dau dovadă de o suspectă lipsă de reactivitate în fața unui pericol care nu mai e ipotetic, ci, ca în filmele polițiste americane, clear and present.
Tragedia la care mă refer e singulară doar prin faptul că a beneficiat de o mediatizare ieșită din comun. Ea are legătură cu un alt eveniment cumplit, cel al uciderii, în vara anului 2023, a doi tineri nevinovați de către șoferul drogat, Vlad Pascu. Unul din elementele comune e furnizorul de droguri, deja celebrul „Maru“. Dar morți psihice se produc din cauza drogurilor în fiecare zi și pe toate străzile. E ca și cum un Demiurg rău, din speța celor împotriva cărora cârtea Cioran, ar fi decis să avem performanțe nemaiauzite doar la capitolul „România drogată“. Se cheltuie sume colosale de la bugetul de stat pentru a finanța bla-blaurile unei găști de indivizi ridicoli ce candidează pentru președinția țării. Oare acești bani n-ar putea fi direcționați, cu folos real — și nu pentru a ne învenina ascultând balivernele prezidențiabililor — pentru un program de eliminare a consumului de droguri?
Avem un talent național unic: cel al voluptății de a pârî. Prietenul meu Mădălin Bunoiu a scris de curând un articol despre spectacolul grotesc al unor timișoreni care se țineau ciopor după Popescu-Piedone, venit să facă ravagii și în orașul de pe Bega. Ei bine, fanii… fanatici se întreceau în a-i sugera șefului ANPC unde să meargă și ce restaurante ori cantine să închidă. Cred că această șleahtă ar putea să joace, în fine, un rol pozitiv. Ea ar trebui asmuțită împotriva celor care, în preajma școlilor, în parcuri, în piețe, în locuri dosnice și chiar în instituții împart nestingheriți moartea albă. Dacă tot nu s-au lecuit de meteahna delațiunii, măcar să facă ceva util societății: să-i denunțe pe dealerii de droguri, și nu să umple dosarele SRI-ului cu mii și mii de pagini de-o perfectă inutilitate.
Dacă civismul a murit la noi odată cu căpătuirea mitingiștilor, dacă instituțiile plătite de stat nu pot sau nu doresc să-și facă treaba, trebuie găsite alternative. Orice om normal îți spune că nu se mai poate continua așa. A sta în continuare cu brațele încrucișate înseamnă a fi complice cu nemernicii care, pentru a se îmbogăți, n-au niciun scrupul să distrugă generații întregi de tineri. Sunt sigur că informațiile privitoare la felul cum intră drogurile în țară, cine le preia, cine le distribuie en gros și cine le răspândește en détail există. Dar de ce nu se acționează împotriva lor cu toată forța? Pragul necesității a fost depășit, acum e etapa obligației. Cine pune piedici? La ce nivel se împotmolesc ordinele — dacă ele au fost date vreodată?
Întrebarea esențială rămâne cea sugerată mai sus: are cineva din cei aflați în funcții de decizie interesul să distrugă, cu cinism și sistematic, viitorul României? Nu toți cei care se droghează mor din cauza supradozei. Dar, cu siguranță, o mare parte din ei își ipotechează viitorul, transformându-se în niște zombi ce vor rătăci disperați pe străzi până la sfârșitul zilelor. O vreme, probabil că vor fi susținuți material de părinți — pentru că singuri nu vor reuși să-și câștige existența. Dar ce se va întâmpla când părinții nu vor mai fi în stare să-i întrețină sau vor muri? Unii dintre ei vor deveni violenți, în încercarea disperată de a-și procura bani pentru droguri. Am văzut astfel de scene, pe viu. Alții vor cădea într-o transă fără capăt, cerșind cu priviri pierdute și dormind de-a valma, alături de alte mii sau zeci de mii de nefericiți, în totală stare de descompunere fizică și morală, pe străzi lăturalnice din marile orașe. Am văzut și astfel de scene cutremurătoare, la Los Angeles, tot pe viu.
Ne aflăm, din multe puncte de vedere, la o răscruce. Fenomenul încă nu e într-atât de răspândit încât să nu poată fi curmat. Dar el va deveni incontrolabil în doar câțiva ani. Deocamdată, dealerii merg cu căciula în mână la politicieni pentru a cere protecție. Dar va sosi momentul când, prin puterea banului, rolurile se vor inversa. Distribuitorii de droguri vor decide cine conduce țara și ce fel de politică trebuie să facă. Astfel de afirmații nu sunt vorbe fără acoperire. Priviți la istoria din ultimele decenii din America de Sud, studiați puțin evenimentele din apropierea noastră, chiar din țări democratice, și veți cădea pe gânduri.
Nu știu dacă în România există deja carteluri ale drogurilor. Oricum, e doar o chestiune de timp până când vor apărea. Am irosit, cu acel amestec de aplomb și nerozie care ne caracterizează, multe prilejuri pentru a face pasul înspre o civilizație cu o adevărat funcțională. Dacă-l vom rata și pe acesta, nu va mai fi un pas, ci un salt bezmetic cu capul în jos, spre fundul prăpastiei.