Acum cam multe decenii, pe când abia apăruse de vreo trei-patru ani, poate șase, la Bacău, revista „Ateneu“, mai precis în 1971 toamna, dacă nu mă înșel, echipa tânără (atunci) a ateneilor s-a luptat să organizeze un festival în onoarea patronului Bacăului, unul George Bacovia. Știți, ăla cu „De-atâtea nopți aud plouând,/ Aud materia plângând… / Sunt singur, și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre.// Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val – /Tresar prin somn și mi se pare/ Că n-am tras barca de la mal…“. Ce-au făcut, ce n-au făcut, Radu Cârneci, redactorul șef al noii reviste, împreună cu: George Bălăiță, Ovidiu Genaru (azi Ovidiu Nonagenaru…), Mihail Sabin (da, un poet și un om minunat, ca și ceilalți de altfel, care a părăsit această/acea lume la 40 de ani), Sergiu Adam, Constantin Călin, Horia Gane, George Genoiu și Calistrat Costin și probabil alții, pe care i-am uitat, au reușit să convingă „conducerea de partid și de stat/ județ“ să accepte și să susțină un asemenea festival. Ba mai mult, nu doar să-l sărbătorească pe marele poet al Bacăului, și al tuturor, ci să și accepte să se dezvelească o admirabilă statuie a poetului, acolo unde, sper, mai e și-acum, concepută de un mare sculptor român, Constantin Popovici. (Pe-atunci mai trăia văduva lui George Vasiliu-Bacovia, care, asemenea multor băcăuani contemporani, s-a revoltat spunând că „ăsta nu e George“. Păi nu, dnă Agatha Grigorescu-Bacovia, nu era George, cum nici pipa aia de la Bruxelles, pictată de Magritte, nu e o pipă: el o spune. Poeta Agatha Grigorescu-Bacovia prefera un mic bust dintr-un părculeț, lucrat probabil după o fotografie a poetului, dar care, nici acel bust, nu era George, chiar dacă dna credea că e.)
Lista scriitorilor invitați în 1971, toamna, era bogată în nume semnificative ale epocii, cărora li se alăturau și sumedenie de poeți în formare, afirmare și, poate, deformare. Să adaug și ceva neconform cu morala socialistă și poate nici cu aceea democrată: dacă treceai de statuia lui Bacovia, cu a cărui imensă labă de bronz am dat mâna de câteva ori și mai târziu, dincolo de nu-ș’ ce clădire administrativă, de partid și de stat, în drum spre restaurantul „Moldoveanca“, unde, după miezul nopții, se deschidea pentru festivaliști o altă crâșmă, puteai vedea în vitrina unei cofetării, al cărei nume îmi scăpa și-atunci, necum acum, o serie de creații dulci care, cică, îl onorau pe poet: de pildă tortul „Plumb“ sau prăjiturile „Scântei galbene“ ori „Comedii în fond“ și altele. Timpul nu se mai întoarce și nici mentalitatea naiv-creativă a unora și altora, iar acum visez degeaba la o prăjitură mai mititică și mai semnificativă, intitulată „Lacustră“ (v. versurile de mai sus). Tot orașul era ocupat de o invazie, cam kitsch, dar bine intenționată, a lui Bacovia, care, el însuși, nu evita ceea ce sub pana altora putea părea kitsch, dar sub a lui devenea artă pură. Strada mare, cea pe care erau tórturile Plumb și Comedii în fond etc., etc. (văd și acum vitrina aia), era traversată de mari semnalări ale festivalului, cu numele poetului, cu stegulețe și bannere, totul exact invers decât atmosfera tristă a poeziei sale, iar grupul Ateneu era tânăr și entuziast și vesel și… altele. Nu pot să uit că partidul s-a supărat pe un actor tânăr, cred că Sorin Postelnicu, pentru recitalul susținut cu această ocazie, în care au detectat cine știe ce sunete periculoase. Căci viața poeziei și a teatrului era sub aripa cenzurii.
N-am râvnit la multe prăjituri în viața mea, dar când mă gândesc – nu, nu la mâțele ce înnebuneau jucându-se cu motoceii de la Humuleștii secolului XIX – la tortul Plumb sau la prăjitura Comedii în fond, îmi pare rău că n-am gustat din ele. Că „Moldoveanca“ era la o zvârlitură de băț, cu ușile (brațele?) deschise până la ore târzii din noapte.
Și, ca s-o dau pe un ton villonesc, unde-s toți acei oameni, scriitori și cititori care, forțați probabil de o cenzură severă și de învățământul politic îndobitocitor, se strângeau unii în alții, într-o solidaritate invizibilă, dar atât de rezistentă încât cum li s-au deschis zările („Canarul“ de Phoenix, 1968), au dat fuga în toate părțile și din solidaritatea aceea a rămas doar statuia comandorului George Bacovia de Constantin Popovici?!
Și continuu, din punctul unde m-am oprit, tot din ediția Constantin Călin: „Un gol istoric se întinde,/Pe-aceleași vremuri mă găsesc…/ Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbușesc.// De-atâtea nopți aud plouând,/ Tot tresărind, tot așteptând…/ Sunt singur, și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre…“.
Alt secol, alt mileniu, același poet…