Pielea era subțire și transparentă. Se vedea pe sub ea cum curgea sângele, prin micile tunele verzui, se simțeau bătăile inimii, rapide, disperate, ca și cum cineva ar fi lovit dinăuntru cu pumnii în mușchiul micuț. Umflături în jurul ochilor, al gleznelor, pielea acoperită de pete cenușiu-albăstrui, știa ce însemnau toate astea. Copilul venise prea repede pe lume, cu firul subțire al vieții și al morții înfășurat în jurul gâtului, era în continuare la mijloc de drum, când deschizând ochii mari spre lumea din jur, când întorcându-i în sus, înapoi, spre drumul pe care venise. Se străduiseră ore în șir să-l întoarcă în pântecul mamei și să-l scoată la lumină, ea și una dintre moașele de la Domnița Bălașa. Imediat ce văzuse lumina zilei și se auzise cel dintâi strigăt, femeia se apucase să-l șteargă de sânge și de stratul alb care-l acoperea de parcă ar fi fost cufundat într-o găleată cu iaurt rânced. Vernix caseosa, i-a amintit femeii, care îl și înfășase într-o bucată de cârpă curată. Aceasta o privea cu un amestec de neîncredere și respect, era mai tânără decât ea, dar nu îi ieșea din cuvânt, fie și pentru că amândouă își așteptau la sfârșit de lună cei câțiva taleri din aceeași Cutie a Milosteniei din care erau plătiți doctorii, gerahii și moașele. La primul copil adus pe lume alături de ea, făcuse ce știa dintotdeauna: o pusese pe gravidă să alerge prin încăpere, ca trupul copilului să alunece mai ușor, îi apăsase burta, apoi, odată copilul născut, îi împunsese craniul micuț cu degetele, ca să dispară umflăturile care-l deformau. De fiecare dată ea intervenise liniștită, dar fără să accepte vreo împotrivire. Rămăsese tot timpul lângă femeia întinsă care abia mai respira, urmărindu-i privirea cu disperare, apoi, când venise vremea, o ajutase să împingă copilul afară, îl ștersese, înfășase și apoi îl pusese în brațele mamei, care o privea în continuare pierdută.
Atunci lucrurile stăteau însă altfel, și asta schimbase felul cum se desfășura de obicei nașterea. Femeii îi murise bărbatul de ciumă, iar ea fusese scoasă cu forța de epistat și neferi din casă și dusă la spitalul din Dudești, unde, pentru că totuși nu dădea încă niciun semn de boală, fusese instalată într-una din căsuțele construite special pentru cei care se aflaseră o vreme în preajma bolii. Dacă ar fi fost după moașă, nu s-ar fi atins niciodată de trupul femeii, care, după judecata ei, căpătase paloarea celor atinși de boală. Dar ea scrisese cu mâna ei o scrisoare și o trimisese arhiiatrosului, cerând să fie însoțită de o moașă la spitalul de ciumați. Pornise spre câmpul Dudeștilor înainte ca răspunsul doctorului să ajungă, luând-o cu ea pe moașa cea mai experimentată, sub cuvânt că așa poruncise arhiiatrosul. Copilul era mic, dar inima îi bătea puternic și, deși știa că ăsta putea fi un semn înșelător, nu-și pierduse speranța că avea să trăiască. Ce o neliniștea era respirația mamei, abruptă, șuierătoare, fierbințeala ei pe care nu știa dacă s-o pună pe seama bolii care începea să-și arate semnele, sau a nașterii înainte de vreme, care îi obosise corpul peste măsură. Ceruse să se aducă o fiertură întremătoare și moașa se chinuise să-i împingă vasul între buze, dar lichidul mai mult se scurgea pe pielea palidă a gâtului. Între timp, ea își lipise copilul de piept, îi asculta bătăile inimii și-i îngâna un cântec vechi de leagăn în italiană, pe care-l știa din copilărie. Îi privise vreme îndelungată degetele de la mâini și tălpile micuțe, erau transparente ca la făpturile care trăiau în ape, ca și cum, stând atâta vreme în lichidul din corpul mamei, pielea se decolorase, dezvăluind ce se afla pe dinăuntru. În timp ce strângea copilul lângă ea, știa că cel mai probabil avea să facă asta doar pentru câteva ore, cât avea să dureze timpul lui pe această lume înfricoșătoare, care pentru alții se sfârșea chiar atunci, în odăile învecinate ale spitalului. Ca să nu privească într-acolo, unde stăpânea moartea de atâta vreme, se uita spre câmpia deschisă dincolo de fereastră, câmpia nesfârșită, aurie ca într-un vis. Cât vedeai cu ochii, un șes galben ca o ceară scursă, cu tufe mici, țepoase, îngălbenite și ele, câte un copac scund, cu coroana rotundă înfrântă de căldura uleioasă care îi apăsa crengile. Totul se scurgea, se apleca, renunțase să se mai ridice. Noi n-o să renunțăm, i-a zis micii făpturi străvezii, în italiana în care vorbea de câte ori i se părea că româna nu poate cuprinde tot ce voia să spună. Chiar dacă erau cuvinte simple, tot cele italienești reușeau să spună mai bine ce simțea. Mai devreme, pe când se lupta cu corpul aproape inert al femeii, cu indiferența și frica moașei, cu propria ei frică, cu vaietele celor aduși cu forța la spital, cu gândul că n-ar fi trebuit să fie aici, că cine știe ce răspunsese arhiiatrosul, care se dovedise de o prudență vecină cu lașitatea de când izbucnise boala, mai devreme auzise vocea tatălui ei. Era ca întotdeauna, liniștită și plină de nuanțe, ca o apă curgătoare care nu se rostogolea niciodată la fel. Îl iubise mult, cel mai mult din toată familia, când era mică îl imita în toate, se ascundea în biroul lui plin de cărți și obiecte care i se păreau încărcate de mister, artefactele unei lumi interzise, invizibile, care depășea cu mult limitele lumii în care trăia ea și chiar pe ale imaginației ei. Avea, ca niciunul dintre copiii lui, ochii albaștri și un zâmbet plin de ironie în privire, ca și cum s-ar fi adresat tuturor cu un soi de îngăduință, care nu-l făcea mai puțin sigur pe el. Un medico, unul dintre doctorii Veneției, nu cel principal, pentru că asta i-ar fi răpit din timpul petrecut cu bolnavii, din cercetarea semnelor bolii.
Multă vreme după ce murise îl regăsea în fiecare bolnav care-i trecea prin mâini, iar fiecare moarte nu era decât moartea lui, iar și iar, un chin veșnic prin care trecuse chiar și atunci când ținea la piept copilul pe care mama nu-l putea îmbrățișa. Abia după ce murise el, își dăduse seama cum era de fapt lumea din jur, ca și cum până atunci totul fusese învăluit într-o mătase moale, de culoarea trandafirului veșted, cea mai liniștitoare culoare din lume. După ce el nu mai fusese, totul se ascuțise, devenise potrivnic și se încărcase de o amenințare nevăzută, care însă ieșea la suprafață când te-ai fi așteptat mai puțin. Și se mai întâmplaseră câteva lucruri. Descoperise că omul când moare devine repede trecut, un trecut din ce în ce mai îndepărtat, până nu mai trăiește decât în mintea celor care l-au cunoscut. Locul în care a trăit se umple întâi de o ceață, ca și cum ceva din cel dispărut încă stăruie în casa și grădina lui, apoi lucrurile care i-au aparținut devin încet ale nimănui, se golesc de prezența lui, parcă mor și ele, dacă nu sunt date altcuiva. La câteva luni după moartea lui Luigi Basani, îi împărțise hainele și încălțările, dăruise obiectele care-l înconjurau de obicei, păstrând doar câteva, care să-i amintească de el. Pelerine, umbrele, ochelari ajunseseră la oameni care aveau nevoie de ele, chiar dacă uneori, recunoscându-le pe stradă, uita cine era posesorul de drept și se cutremura. Ceva din el încă trăia în ele, ca și cum noul proprietar ar fi avut o umbră lipită de el, care-l urmărea pretutindeni. În spațiul neclar dintre viață și moarte, unde se regăsea deseori, din cauza meseriei neobișnuite pe care și-o alesese, întâlnea mereu acest amestec, care începuse să i se pară tot mai obișnuit. După moartea doctorului, obiectele se umpluseră de o liniște nefirească, o tăcere adâncă coborâse în ele, ca și cum de atunci nu ar mai fi aparținut lumii din jur, ci alteia, care, deși apropiată, se încăpățâna să rămână nevăzută. p Privea pe fereastră și se lupta cu aceeași întrebare, dacă sufletul copilului avea să se stingă odată cu asfințitul care făcuse din soarele de vară o picătură de sânge strălucitor, ce se tot prelinsese de-a lungul cerului până spre linia curbată a orizontului. La ora asta, locul era de obicei de o frumusețe aproape insuportabilă, s-a gândit, deși amintea, prin culorile violente, sălbatice, de o pictură naivă, cum erau cele vândute pe la târguri. Din când în când, simțea ochii de un albastru tulbure oprindu-se asupra ei, știa că ei nu vedeau nimic deocamdată, de fapt, ea era cea care vedea ceva în ei. Nu era prima dată când făcea asta, privise de multe ori în adâncul ochilor nou-născuților, era ca o apă a începuturilor, opacă, încărcată, plină de o viață secretă. Într-un fel pe care nu și-l putea explica, nici ca doctor, nici ca femeie și mamă, regăsea acolo răspunsuri și adevăruri pe care degeaba le căuta în lume, doar că ele pluteau în necunoscut și erau în același timp parte din el, rămânând de nedescifrat. De câte ori se năștea un copil avea impresia că se apropia de un mister atât de puternic, că dezlegarea lui ar fi schimbat lumea pentru totdeauna. Și totuși asta nu se întâmpla niciodată.
Deși presupunea, aproape întotdeauna, aceleași mișcări și acțiuni, fiecare naștere era diferită, fiecare prim strigăt avea altă tonalitate, fiecare copil se comporta altfel odată ajuns pe lume. Și ea se simțea diferit, odată ce copilul ajungea teafăr în brațele mamei. Era mereu un risc, mereu o luptă, iar ultima fusese una dintre cele mai grele.
De câteva ori, copilul din brațele ei păruse să renunțe, respirația îi devenea ușoară, ca un fâlfâit de pasăre, gata oricând să se piardă în înserare. Dar pe urmă plămânii micuți se strângeau și trăgeau cu putere aer, ca și cum ar fi aparținut altcuiva, nu unei fetițe care, înfășurată în cârpa de bumbac, cântărea cât un pui de animal mic. Când reușise să o smulgă din corpul contractat al mamei, îi privise cu o strângere de inimă sexul, era, așa cum știuse tot timpul, femeiesc. Cu atât mai puține șanse, s-a gândit. Știa aproape întotdeauna, înainte de a se naște copilul, de ce sex va fi, și nici acum nu se înșelase. Copilul se mișca puțin, ca și cum ar fi știut că restul vieții ei depindea de păstrarea puterilor, atât de firave, dar, și Marieta o știa din experiență, mereu neașteptate. Viața se manifesta diferit în corpurile oamenilor, uneori le părăsea pe cele mai puternice, alteori se încăpățâna să rămână acolo unde totul părea deja pierdut. Numai Dumnezeu știa cum se făceau alegerile acestea, dacă nu cumva era chiar el prezent acolo, în corpurile chinuite de boală. Totuși, la un moment dat fetița se mișcase, și acum una dintre tălpi lucea în lumina scăzută a câmpiei ca un obiect ciudat, făcut din sidef și porfir. Aruncând o privire spre patul mamei, care dormea respirând mai liniștit, a așezat copilul pe pervazul ferestrei și a scos o cutiuță plină cu o unsoare albă, pe care a început să o întindă pe membrele mici. În încăpere se răspândise un miros dulceag și proaspăt, în același timp, de rășină, lemn și trandafir alb, era ca într-o grădină proaspăt udată de ploaie, dar o grădină plină de plante aromatice. Copilul părea adormit, încorda uneori pumnii mici, inima îi bătea în continuare cu repeziciune.
Dacă moașa sau altcineva dintre doctori sau gerahi s-ar fi aflat în încăpere, ar fi recunoscut mirosul care îmblânzea miasma grea a bolii de prin încăperile spitalului. Dacă ar fi știut mirosul florii de portocal, al iasomiei bătute, al crinului venețian, la ele s-ar fi gândit. Dar necunoscându-le, li se părea că adierea era stârnită de aripile unei păsări, în zbor pe deasupra unei grădini de trandafiri albi. Un miros de dincolo, pe care oricât te-ai fi străduit nu-l puteai numi. Înainte să se obișnuiască cu mireasma care începuse să însemne nădejdea vindecării, se opreau să o adulmece oriunde o întâlneau, ca și cum asta i-ar fi ferit de primejdia contaminării. Și poate că așa și era.
mirosul venea de la micile tufe care creșteau pe mai multe rânduri în spatele casei din mahalaua Spătarului, unde locuia Venețiana. Porecla și-o căpătase repede, desco perise că așa era obiceiul bucureștenilor, să dea nume noi, pe care le socoteau mai potrivite, celor abia veniți în oraș. Nu era niciun fel de răutate în asta, așa cum crezuse la început, ci un mod de a-l așeza pe fiecare în categoria potrivită, ca să știe, la nevoie, de unde să-l ia. Noul ei nume spunea tot: de unde vine, că este femeie, că e singura sosită aici din fosta Republică. Mai spunea și altele, altfel de lucruri, că era o străină, și în străini nu puteai avea încredere până la capăt, mai ales că unul se afla chiar atunci pe tron, că aducea cu ea ceva din strălucirea și depravarea unui loc despre care se vorbea în toată Europa, și chiar și aici, la marginile ei. Ceea ce nu spunea era că, acolo de unde venea, era o medica. Se născuse, de altfel, într-o familie cunoscută de doctori care deținea un leac secret împotriva ciumei. De la buona donna la medica drumul fusese mai scurt decât s-ar fi întâmplat, probabil, cu alte femei, grație secretului doctorului. Iar aici, în capitala valahă, era singura medica, deși servise și ca buona donna în spitalul ciumaților, când doctorii dispăruseră din oraș, odată cu izbucnirea bolii. Doar rareori se mai gândea la fosta Republică, la strălucirea și melancolia ei. Nu era un loc atât de diferit de cel în care se afla, ruina și paragina erau și aici la temelia lumii. La casa familiei, de lângă podul Rialto, se gândea însă, și mai ales la cabinetul doctorului Luigi Basani, acolo unde-și făcuse ucenicia.
Acel secretto al familiei Basani fusese vândut Republicii Venețiene, atât de bine își dovedise eficiența, și ducații primiți fuseseră suficienți ca două generații să-și facă un rost în lume. Printre ingredientele cele mai importante se aflau o anume smartella, o plantă pe care Bucureștiul o cunoștea prea puțin. Dar și apa de bocolosa, care avea puterea să alunge durerile și să adoarmă bolnavul. Multe astfel de secrete se vânduseră de-a lungul anilor, în piețe, la colțurile străzilor, pe la capetele podurilor, naivilor care căutau un leac miraculos. Dar niciunul nu avusese puterea vindecătoare a leacului familiei Basani.
În grădina din spatele casei, înconjurată de un gard de nuiele din care trecătorii tot rupeau, pentru foc sau ca să se apere de câinii din mahala, tufele de mirt se înșirau tot mai înalte de la an la an, cu frunzele mici și lucioase, care nu se îngălbeneau niciodată. Când înfloreau, mirosul lor îi amețea pe trecători, acoperind duhoarea gunoaielor nearse, aruncate pe la colțurilor caselor, și mirosul de apă stătută care bântuia această parte din oraș. Din flori și din fructele mici, albastre, Marieta făcea alifia care îndepărta umflăturile de pe corpurile bolnavilor, în timp ce de băut le dădea o supă groasă, hrănitoare, care-i ajuta să se lupte cu febra. Într-una din odăile joase, cu ferestre ce dădeau spre grădină, își făcuse un mic laborator, cu vase de sticlă groasă, bătând în toate culorile, în care prepara alifia secretă. Cândva, demult, Colegiul Sanitar al Veneției se ocupase de descoperirile familiei Basani, le sprijinise încercările de a găsi un leac pentru boala care nu înceta niciodată, izbucnea din nou, cu și mai multă violență, când oamenii credeau că au scăpat în sfârșit de blestemul ei. Împreună cu tatăl ei, încă de când nu era decât un copil, Marieta învăța despre puterile vindecătoare ale plantelor, le căutau împreună în vechi tratate de botanică, care de altfel și rămăsese în continuare pasiunea ei. Grădina era un adevărat ierbarium, în care plante aromatice și medicinale erau așezate în ordine strictă, în funcție de cât de umed trebuia să fie pământul sau de momentul zilei când soarele ajungea la ele. Dimineața, înainte să își înceapă treburile zilnice, se oprea în grădină și desena o altă plantă, aflată în momentul înfloririi sau când începeau să apară fructele. După o vreme, oamenii încetaseră să mai distrugă gardul grădinii, se opreau și trăgeau în piept aerul parfumat și binefăcător, căutând-o tot mai des pe Venețiană pentru leacuri sau numai sfaturi.
Aici, în noua țară în care o adusese soarta, nu încercase să vândă leacul secret, îl împărțise fără să pretindă vreo sumă de bani. Câtă vreme era plătită aproape la fel de bine ca acei medici care acum se făcuseră nevăzuți din oraș, se considera mulțumită. Dar mai erau și alte motive, la care prefera să nu se gândească, mai ales atunci când ținea lipit de corpul ei corpul de pește transparent al fetiței. Erau trei feluri în care Marieta intervenea, atunci când avea de-a face cu un nou focar al bolii: curățenia din jurul bolnavului, leacul pe care acesta trebuia să-l înghită, care curăța sângele și întrema corpul și alifia vindecătoare, care făcea umflăturile să dispară. Nu întotdeauna, dar, față de alte tra ta mente propuse de doctorii bucureșteni, părea cu adevărat miraculos (…).
Ce ciudat fusese să stea în odaia joasă, care mirosea a lemn proaspăt tăiat, cu două ființe întoarse fiecare spre o altă lume decât cea în care se mișca ea, privind la șirul cadavrelor care se îndreptau spre carele cioclilor, de unde aveau să sfârșească sub un strat de var și de pământ: copilul, spre lumea dinainte, acolo unde exista un răspuns pentru toate întrebările, femeia, către lumea de după, ale cărei umbre păreau să o înconjoare deja. Moașa dispăruse demult, profitând de absența și nemișcarea ei. Probabil adormise pentru scurt timp, căci văzuse ca aievea cotloanele întortocheate ale casei venețiene, simțise mirosul etern de umezeală, apă sărată care avansează dincolo de tencuială, spre miezul zidurilor groase de piatră, auzise susurul apei care nu o părăsea niciodată în nopțile copilăriei. De data asta, apa ieșise din canal și umpluse coridoarele casei, curtea înconjurată de zid și mica grădină de plante a familiei. Când se trezise, partea de jos a fustei era umedă, ca și cum ar fi traversat cu adevărat culoarele mărginite de draperii groase, cu încăperi care i se păreau nenumărate, uriașe, cu tavane atât de înalte că trebuia să fie ridicată pe brațe ca să le poată vedea. Se uitase imediat la copil, care părea să doarmă liniștit, poate prea liniștit. Soarele începuse să se ridice deasupra liniei tremurate a câmpiei, făcând-o să pară și mai îndepărtată, și mai nesigură. Totul era exact așa pe lume, s-a gândit, neclar, sfârșindu-se într-o margine care de fapt nu exista, era creația minții noastre înspăimântate. A auzit dinspre patul mamei un suspin și o chemare, și întorcându-se a descoperit că femeia se ridicase în capul oaselor. S-a întors și i-a așezat copilul în brațe, acesta a început să plângă, dar, dând de căldura trupului de care fusese lipit, a tăcut și și-a continuat somnul liniștit.