Cea mai bună zi, cea mai proastă zi

Flavia ADAM

Renașterea

Există, în memoria fiecărui om, secvențe mai mult sau mai puțin plăcute, momente fabuloase și momente pe care, la nivel individual, am prefera, dacă ar fi posibil, să nu le fi trăit. Dincolo de toate însă, se află însuși miracolul existențial, faptul că am avut oportunitatea de a experimenta bucuriile și provocările vieții, de a cădea și a ne ridica, de a deveni mai puternici și mai încrezători, de a vedea situațiile delicate și din alte perspective, așa încât clipele de cumpănă să nu fie obstacole în calea ascensiunii, ci doar puncte de popas, prilejuri de introspecție, de reinventare, de regăsire de sine și de identificare a unor noi resurse și resorturi motivaționale, care să ne sprijine în procesul de vindecare și de evoluție. Fac parte din categoria oamenilor care cred cu tărie în micile bucurii ale vieții, în lucrurile aparent neînsemnate, banale, dar care au capacitatea de a aduce frumusețe, lumină și echilibru. De câte ori mi se întâmplă să mă întristez sau să mă simt descurajată, există o forță mai înțeleaptă decât mine, capabilă să îmi arate o altă față a lucrurilor: zilele nu sunt bune sau rele, ci sunt rezultatul propriei percepții pozitive sau negative, cu privire la acestea, sunt cum alegem noi să le vedem. De cele mai multe ori, nu putem schimba lucrurile, dar ne putem schimba perspectiva, așa încât să ne axăm pe soluții, nu pe probleme. Ne putem compătimi sau putem găsi rezolvări, pentru ca echilibrul să fie restabilit. Analizând retrospectiv, consider că am, pentru fiecare zi trăită, motive de recunoștință, cu toate că, în anumite momente, nu am avut certitudinea că sunt suficient de încrezătoare pentru a trece cu bine prin situațiile dificile. Dacă ar fi să aleg cea mai rea zi din viața mea, aș spune că a fost ziua în care a murit bunica maternă, pentru că, atunci, mi-am pierdut credința. Nu eram pregătită să trec prin acea pierdere, simțeam nevoia să trag pe cineva la răspundere pentru toată sfâșierea, așa că am ales să mă războiesc cu Dumnezeu, să Îi cer socoteală pentru iadul prin care treceam. După aproximativ șase luni în care nici măcar nu realizasem cât de mult mă schimbasem, fiul meu cel mic m-a întrebat: „Mami, când voi muri, și după mine vei plânge la fel?“ Aceea a fost cea mai bună zi a vieții mele, renașterea mea, momentul în care Divinitatea a ales să mă scuture, pentru a îmi arăta că, alegând să sufăr, am uitat cu totul să mă bucur și să fiu recunoscătoare pentru darul cel mai de preț: copiii mei.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Flavia ADAM Renașterea Există, în memoria fiecărui om, secvențe mai mult sau mai puțin plăcute, momente fabuloase și momente pe care, la nivel individual, am prefera, dacă ar fi posibil, să nu le fi trăit. Dincolo de toate însă, se află însuși miracolul existențial, faptul că am avut oportunitatea de a experimenta bucuriile și provocările vieții, de a cădea și a ne ridica, de a deveni mai puternici și mai încrezători, de a vedea situațiile delicate și din alte perspective, așa încât clipele de cumpănă să nu fie obstacole în calea ascensiunii, ci doar puncte de popas, prilejuri de introspecție, de reinventare, de regăsire de sine și de identificare a unor noi resurse și resorturi motivaționale, care să ne sprijine în procesul de vindecare și de evoluție. Fac parte din categoria oamenilor care cred cu tărie în micile bucurii ale vieții, în lucrurile aparent neînsemnate, banale, dar care au capacitatea de a aduce frumusețe, lumină și echilibru. De câte ori mi se întâmplă să mă întristez sau să mă simt descurajată, există o forță mai înțeleaptă decât mine, capabilă să îmi arate o altă față a lucrurilor: zilele nu sunt bune sau rele, ci sunt rezultatul propriei percepții pozitive sau negative, cu privire la acestea, sunt cum alegem noi să le vedem. De cele mai multe ori, nu putem schimba lucrurile, dar ne putem schimba perspectiva, așa încât să ne axăm pe soluții, nu pe probleme. Ne putem compătimi sau putem găsi rezolvări, pentru ca echilibrul să fie restabilit. Analizând retrospectiv, consider că am, pentru fiecare zi trăită, motive de recunoștință, cu toate că, în anumite momente, nu am avut certitudinea că sunt suficient de încrezătoare pentru a trece cu bine prin situațiile dificile. Dacă ar fi să aleg cea mai rea zi din viața mea, aș spune că a fost ziua în care a murit bunica maternă, pentru că, atunci, mi-am pierdut credința. Nu eram pregătită să trec prin acea pierdere, simțeam nevoia să trag pe cineva la răspundere pentru toată sfâșierea, așa că am ales să mă războiesc cu Dumnezeu, să Îi cer socoteală pentru iadul prin care treceam. După aproximativ șase luni în care nici măcar nu realizasem cât de mult mă schimbasem, fiul meu cel mic m-a întrebat: „Mami, când voi muri, și după mine vei plânge la fel?“ Aceea a fost cea mai bună zi a vieții mele, renașterea mea, momentul în care Divinitatea a ales să mă scuture, pentru a îmi arăta că, alegând să sufăr, am uitat cu totul să mă bucur și să fiu recunoscătoare pentru darul cel mai de preț: copiii mei. Adrian ALUI GHEORGHE Dă inima ta și fugi! Ar putea exista un răspuns abrupt: cea mai fericită zi a fost ziua nașterii, iar cea mai proastă zi nu a sosit încă! Este și un poem al lui César Vallejo care spune aproximativ acest lucru. Cea mai tristă zi nu a sosit încă, dar ne pîndește de după colț. Din Michel Houellebecq, din Lumea ca supermarket, am reținut o exemplificare a unei situații, care poate fi comună în vremurile consumismului victorios la orașe și sate. Spune personajul lui Houellebecq, aproximativ: „O zi fericită a fost aceea în care am putut să îmi ajut un prieten: i-am oferit un rinichi, ca să-l salvez. A fost o operație tare complicată, dar am reușit. L-am îmbrățișat după operație, i-am simțit lacrima fierbinte pe obrazul meu. O zi nefericită a fost atunci cînd prietenul căruia i-am dat un rinichi, m-a trădat în cel mai josnic mod, a trecut de partea unor indivizi care au pus la cale toate calomniile ca să mă atace, să mă discrediteze. Poate că i-aș fi găsit o scuză, vreo slăbiciune de moment, dar cînd am reușit să-l privesc în ochi pe fostul prieten, care purta rinichiul meu și poate și o parte din inima mea, am văzut cum zîmbetul lui s-a transformat în rînjet.“ Dacă nu-ți poți reprima slăbiciunea de moment, dă inima ta și fugi!, mi-am notat atunci în jurnal. Din Albert Camus am reținut că ziua cea mai bună a fost cea „în care am acceptat absurdul și am decis să urc muntele oricum“ (din Mitul lui Sisif), iar cea mai proastă zi a fost cea „(…) în care am văzut clar cît de nepăsător e universul față de om“. (Carnete). Uneori o zi se reduce la o clipă, o zi este prea mult pentru biata inimă ca să reziste la fericire. Cum, la fel, este prea mult, pentru aceeași inimă, să reziste o zi întreagă la nefericire, la tragedie. Dragostea este tema predilectă a zilelor fericite, pentru fiecare. Așa cum pierderea capacității de a iubi, neglijarea iubirii, însingurarea în raport cu iubirea sunt baza nefericirii umane. Am experimentat în scrierile mele fericirea omului care a pornit să măsoare cu pasul universul, avînd ca revers nefericirea de a conștientiza că nu va ajunge vreodată la un capăt. Într-un top aleatoriu al zilelor fericite pot să trec oricare zi în care am scris un text viu, în care cuvintele au ascultat de mine; ziua în care inima și-a găsit partea lipsă, care o făcea să se zbată ca un pește pe uscat; ziua revoluției române, din decembrie 1989; ziua în care am putut să citesc un poem din zîmbetul copilului; ziua în care, privind o floare, am avut sentimentul clar că Dumnezeu este complicele meu în transcendent. Iar cea mai proastă zi? A fost aceea în care, probabil, nu am avut puterea să dau inima mea și să fug. Dă inima ta și fugi!

Ar putea exista un răspuns abrupt: cea mai fericită zi a fost ziua nașterii, iar cea mai proastă zi nu a sosit încă! Este și un poem al lui César Vallejo care spune aproximativ acest lucru. Cea mai tristă zi nu a sosit încă, dar ne pîndește de după colț. Din Michel Houellebecq, din Lumea ca supermarket, am reținut o exemplificare a unei situații, care poate fi comună în vremurile consumismului victorios la orașe și sate. Spune personajul lui Houellebecq, aproximativ: „O zi fericită a fost aceea în care am putut să îmi ajut un prieten: i-am oferit un rinichi, ca să-l salvez. A fost o operație tare complicată, dar am reușit. L-am îmbrățișat după operație, i-am simțit lacrima fierbinte pe obrazul meu. O zi nefericită a fost atunci cînd prietenul căruia i-am dat un rinichi, m-a trădat în cel mai josnic mod, a trecut de partea unor indivizi care au pus la cale toate calomniile ca să mă atace, să mă discrediteze. Poate că i-aș fi găsit o scuză, vreo slăbiciune de moment, dar cînd am reușit să-l privesc în ochi pe fostul prieten, care purta rinichiul meu și poate și o parte din inima mea, am văzut cum zîmbetul lui s-a transformat în rînjet.“ Dacă nu-ți poți reprima slăbiciunea de moment, dă inima ta și fugi!, mi-am notat atunci în jurnal. Din Albert Camus am reținut că ziua cea mai bună a fost cea „în care am acceptat absurdul și am decis să urc muntele oricum“ (din Mitul lui Sisif), iar cea mai proastă zi a fost cea „(…) în care am văzut clar cît de nepăsător e universul față de om“. (Carnete). Uneori o zi se reduce la o clipă, o zi este prea mult pentru biata inimă ca să reziste la fericire. Cum, la fel, este prea mult, pentru aceeași inimă, să reziste o zi întreagă la nefericire, la tragedie. Dragostea este tema predilectă a zilelor fericite, pentru fiecare. Așa cum pierderea capacității de a iubi, neglijarea iubirii, însingurarea în raport cu iubirea sunt baza nefericirii umane. Am experimentat în scrierile mele fericirea omului care a pornit să măsoare cu pasul universul, avînd ca revers nefericirea de a conștientiza că nu va ajunge vreodată la un capăt. Într-un top aleatoriu al zilelor fericite pot să trec oricare zi în care am scris un text viu, în care cuvintele au ascultat de mine; ziua în care inima și-a găsit partea lipsă, care o făcea să se zbată ca un pește pe uscat; ziua revoluției române, din decembrie 1989; ziua în care am putut să citesc un poem din zîmbetul copilului; ziua în care, privind o floare, am avut sentimentul clar că Dumnezeu este complicele meu în transcendent. Iar cea mai proastă zi? A fost aceea în care, probabil, nu am avut puterea să dau inima mea și să fug.

 

Paul ARETZU

Pe clapele timpului: zile albe, zile negre

Sunt un om bătrân. Bătrânețea este, în principal, o vârstă a așteptării (puțin răscolitoare). De-a lungul vieții mele, lumea s-a schimbat enorm. Poate am devenit anacronic, poate am devenit cronic, încerc să mă adaptez. Bătrânii sunt plini cu amintiri, sunt rezultatul acestora. Îmi place să mă revăd copil. Nu-mi văd chipul, nici corpul, aflate în continuă, imperceptibilă transformare. Când eram copil, niciodată nu mă gândeam la cum voi fi la bătrânețe. Nici acum nu-mi văd bătrânețea. Psihic, nu mă simt bătrân. Doar timpul care trece din ce în ce mai repede mă îngrijorează. Timpul (dual) este și dulce și amar. El are măsuri diferite pentru fiecare vârstă, chiar pentru fiecare zi. Sunt multe momentele faste și nefaste pe care le-am trăit de-a lungul existenței. Ziua bună se cunoaște de dimineață, spune un proverb. Dar și ziua rea. Când mă trezesc și mă uit pe fereastră și mă minunez de prospețimea zilei, de renașterea întregii naturi, îmi zic: Ce zi minunată, să ne bucurăm, să o trăim cu recunoștință! Când vremea este urâtă, când plouă sau este frig, îmi zic: Ce minunată zi bacoviană, care ne face să sperăm în zile bune, care ne face să medităm asupra existenței! Cred că una dintre cele mai bune zile ale mele, în sensul de cea mai utilă, este cea în care am mers la școală și am învățat să scriu și să citesc, depășind stadiul de analfabet. De asemenea, zile binecuvântate sunt cele în care mi s-au născut copiii. Poate că ziua cea mai bună va fi cea de mâine („încă un an, o zi, un ceas“, L. Blaga). În afara zilelor în care au plecat în altă lume părinții mei, rudele apropiate, prietenii, cea mai rea zi a fost moartea fratelui meu, dispărut prematur. Pentru a nuanța atmosfera, am să pomenesc două întâmplări importante din copilărie. Pe la patru ani, la grădiniță, la serbarea de sfârșit de an, în prezența tuturor părinților, urma să cântăm și să recităm. Eram toți copiii urcați pe scenă, într-un grup compact. Interpretam împreună cântece și, între acestea, ieșeam pe rând în față și spuneam poeziile învățate. Trebuia să recit Moș Gerilă (în vremea aceea era o eclipsă de Moș Crăciun). Plin de emoție, am început să turui poezia încă din grup și pe traseul până în locul din fața publicului. Când am ajuns acolo, terminasem deja poezia, am făcut o reverență și m-am întors cât mai repede. Am avut cel mai mare succes dintre toți copiii. De atunci, fratele mamei, care era medic, mi-a dat numele de Gerì (și mult timp și mulți mi s-au adresat astfel). Îmi amintesc de acest moment ca de un botez. Pe la vreo nouă ani, am aruncat la întâmplare cu o piatră într-un lăstăriș, unde erau multe vrăbii. A căzut una dintre ele. Când am ajuns la ea, era moartă. Am încercat să o înviez, în zadar.

Mi s-a părut că am făcut o mare greșeală, omorând o ființă inocentă. Și azi am în minte această vină.

Întâmplările mici pot lăsa o mai puternică impresie asupra noastră decât unele proeminente.

 

Brîndușa ARMANCA

Snoopy

Tentația de a folosi evenimentele cruciale din viață – căsătorie, nașterea copiilor, moartea celor dragi etc. – pentru a defini cea mai bună sau cea mai nefastă zi este firească. Acele zile sunt pietrele de hotar care ne definesc existența. Totuși, fiindcă nu e încă timpul memoriilor, aș alege zile bune sau rele după alte criterii: cum reușești printre zile gri să-ți faci o zi pastelată sau cum depășești tristețea unui moment cotidian. Se întâmplă ca în același pachet temporal să intre o zi proastă și o zi bună, ca o consecință neașteptată.

Cei care au animale de companie știu că pisicuța și câinele îți devin membri de familie. Viața lor e mai scurtă, de aceea s-a inventat un fel de echivalare a anilor umani de viață cu anii de viață ai câinelui: 7 ani câinești ar corespunde unui an omenesc.

Și uite așa ajunsese cățelul nostru Snoopy pe la 84 de ani (fiindcă primul an se socotește unu la unu), un moșneguț care se ținea greu pe picioare. Coloana era grav afectată, vulnerabilitate tipică la câinii din rasa Shih Tzu. Îl purtam pe la doctori, i-am făcut RMN care costa cât unul pentru om, dar toate acestea ne-au confirmat că, dacă nu se mai ridică, atunci se va stinge. Ceea ce rupe șirul acestor zile îngrijorate este întâmplarea că în curte a apărut o pisicuță complet neagră, pui, probabil sub un an, foarte speriată și sălbatică. Nu te puteai apropia de ea. Singura ființă cu care se juca era cățelul nostru, care devenea dintr-o dată mai vioi. După un timp, Snoopy a început să o împingă pe pisicuță în casă, parcă cerând să o primim: o împingea de coadă, deși pisica era prea speriată ca să încerce un mediu nou. Până la urmă, cățelul nu s-a lăsat și a forțat-o să intre, iar pe noi ne-a convins să o primim: i-am cumpărat litieră cu nisip, bol de mâncare și am botezat-o Mina Pisulina. Și numele are povestea lui, dar asta e pentru altă dată. Asta a fost ziua bună, cu un nou membru de familie, adus musai de cățelul care a infirmat tradiționala inimiciție dintre câine și pisică. Ziua următoare a fost însă una din cele mai triste: Snoopy s-a lăsat pe burtă, cele patru lăbuțe i s-au muiat, a refuzat să mănânce și să bea apă. Am știut că acesta e sfârșitul, fusesem avertizați. Am înțeles că, înainte de a ne părăsi, Snoopy ne-a lăsat pisicuța moștenire, să nu rămânem singuri și triști.

 

Mircea BÂRSILĂ

O noapte irepetabilă

Bunul Dumnezeu mi-a oferit multe, multe zile minunate, în lungul „clipei“ ce mi s-a dat… Zile ce țin de curgerea vieții în matca normalității. Aleg, totuși, o amintire care nu aparține de bucuriile firești, pe care nu o voi uita niciodată și pe care o socotesc a fi fost, în portativul vieții mele literare, o răsplată miraculoasă. O răsplată – aș zice – cu asupra de măsură, de care am avut parte într-un vis… Se făcea că eram cu niște copii (elevi de gimnaziu) în parcul cu iarbă verde ce se întindea în fața unei pensiuni-restaurant. Și, la un moment dat, l-am văzut apropiindu-se, pe o alee, pe însuși Mihai Eminescu: un Eminescu tânăr, la 28 – 29 de ani, de o vitalitate debordantă, îmbrăcat într-un costum nou-nouț, cu cravată, o cravată albastră… Am dat mâna cu el și chiar am încercat să-l îmbrățișez cu o mare și sinceră evlavie, apoi l-am invitat, precipitat, la un vin… „Mă grăbesc, nu am timp“, mi-a răspuns Măria Sa Mihai Eminescu. „Aici, au vin și la ulcică“ – am insistat eu, uimit de „divina surpriză“ și, totodată, de maxima concretețe a apariției Sale (era mai real decât orice prezență umană, în obișnuitul regim diurn!). „Nu, nu, mă grăbesc“… Și, cum mergeam în lungul acelei alei, l-am rugat să-mi spună care a fost ultimul lui vis (în sensul de bază al cuvântului). A schițat un zâmbet enigmatic (despre care cei care l-au cunoscut spuneau că-l avea tot timpul pe buze) și s-a îndepărtat ținând în mâna dreaptă o clasică geantă maronie plină cu „acte“? Cu manuscrise? Din pricina acelei genți – pe care trebuia să o ducă undeva – am ratat neasemuita bucurie de a sta cu Mihai Eminescu la o „ulcică cu vin“!…

La puțin timp după minunatul vis, am izbutit să dezleg înțelesul versului „Cobori în jos, Luceafăr blând“, vers în care sintagma „Cobori în jos“ a fost interpretată drept „licență poetică“, ignorându-se expresia descensus ad inferos folosită, în antichitate, în literatură pe tema coborârii (descensus), în carne și oase, a unui erou, în lumea de jos a umbrelor din Infern („infernus“ = adjectiv cu valoare substantivală însemnând „de jos“, „inferior“….). Expresia „descensus ad inferos“ apărea doar în contexte care implicau o semnificativă schimbare de nivel a lumii, a existenței…, cum ar fi fost și coborârea Luceafărului din lumea celestă (cerească) în lumea „de jos“: cea a pământenei Cătălina!

De zile nefericite, rele, urâte… nu am dus lipsă. Numai că, în baza unui program existențial personal, le țin încuiate într-o anexă a memoriei. Acele zile mă ajută – de mai multă vreme – să trăiesc încredințat că fericirea este o „chestie“ a cărei măsură nu o putem avea în timpul vieții.

 

Adrian BODNARU

A retrăi fără a fi trăit

Dacă fiece zi are o poveste, să înceapă ea cu „a fost o dată ca nici o dată“? Să fie istorie, și nu basm?

Aș spune că nu, fiindcă țin la „odată“ din copilărie și mai mult decât la orice număr al calendarului. Și cum aș putea altfel decât copil să mă prezint la reuniunea zilelor mele imaginare, iraționale, de unde sufletul unei zile să se lase furat ca o meserie? Meseria de a retrăi fără a fi trăit anterior – cea mai frumoasă ocupație de pe Pământ.

În mulțimea zilelor din copilărie era de-ajuns să-mi las gol locul din banca grădiniței și a primelor clase ca fereastra sau colțul camerei de acasă ori frunzele salcâmilor sau blana unui câine scăpat din lanț să-mi devină lume. Una în care lumina își potrivea ceasul după trenuri de noapte întârziate și lungi, cu locomotivele prea departe ca să le văd, dar nu destul ca să nu le-aud.

De acolo, doar „Cotele apelor Dunării“, într-o franceză pe care încă o înțelegea motorul Daciei albe a părinților mei, m-au adus înapoi, în ziua de zi cu zi. Trecuseră vreo patru ore de vis, în care-mi încăpuse, cred, ziua cea mai bună. O frumusețe pe care asceza mea o luase de la zero, de unde începea, pentru mine, șirul zilelor naturale.

Dar nu numai ca yogin mi-am parcurs la fără frecvență prima parte a educației școlare. Ci și din adâncul lumesc al ființei mele: cu cei mari la bufet, uneori în față cu o cincime de pahar de vin, sau pedalând pe bicicletă cu un rest de Carpați în colțul gurii. ABBA era încă în plină glorie și, firește, în poveștile ceferiștilor despre Rapid. „The Day Before…“ avea să apară peste câțiva ani, dar tristețea îmi fredona deja jumătatea de titlul pregătindu-mă, poate, pentru griul serilor și dimineților de apoimâine.

Pe lângă prematurul sentimental, eram însă și un copil furios. Ca-n ziua în care, șlefuind o bucată de tei cu o scândură învelită în șmirghel, m-am rănit la un deget. Atât de rău, încât am dat de pământ cu unealta improvizată. Iar la picioarele mele, fără să știu, se așezase unul din puii cățelei noastre.

A fost cea mai proastă, mai urâtă zi a mea. Și s-a întins până în noapte, când, nevăzut, neauzit de nimeni, m-am ridicat din pat și am mers în șopronul unde dormeau cățeii. Au urmat zile naturale, întregi, raționale, reale, dar și o mulțime de zile imaginare și iraționale când picam pe nepusă masă în curtea rudelor cărora le dădusem cățelul – câine în toată firea, cu vremea. Să văd dacă nu cumva i se pot citi în ochi semne de boală – de nebunie, de moarte. Iar happy-end-ul n-a avut nicio putere asupra mea până la capătul zilelor lui multe și bune.

 

Hanna BOTA

Dincolo de stelele căzătoare

Eram adolescentă. Trecuse ziua, era întuneric deja, stăteam întinsă pe iarba umedă de la roua care căzuse din belșug. Era o noapte de august, în jurul datei de 13, căci știam că atunci se observă Pleiadele cel mai bine, se văd cu ochiul liber cele mai multe stele și, de câte ori puteam, ieșeam cu prietenii în natură, departe de orașul cu lumini care tulbură privirea. Puzderia de stele lumina Calea Lactee, cele căzătoare – multe – desenau dâre în trecere scurtă și uimitoare, lăsându-mi în suflet un straniu sentiment de traseu neîmplinit. Iar dincolo de liniile de lumină dispărând rapid, imensitatea bolții în nemișcare, în stranietatea unei existențe atât de îndepărtate și totuși atât de aproape, părea la o mână distanță: ne spunea că și noi facem parte din acest joc cosmic, ființe pe o planetă vie care se privește ca-ntr-o oglindă. M-a cuprins un extaz inexplicabil, un tremur ușor îmi străbătea corpul prelung și abia conștient de sine, simțeam că fac parte dintr-un întreg măreț, ceva mult deasupra înțelegerii logicii umane, experimentam o trezire a conștiinței de sine în tandem cu existența universului. Starea nu avea nimic de a face cu sentimentul religios, cu o formă de divinitate personalizată sau cu dogme, era mult mai adâncă, era dincolo de cuvânt, mult mai „primitivă“, mai ancestrală. Ca un răspuns al „Întregului“ regăsit în conștiința mea de ființă care privește și înțelege (pentru că s-a petrecut fără cuvinte, orice descriere este doar o palidă redare a stării). În seara aceea mi-am șoptit abia perceptibil: „Să nu uiți, Hanna, să nu uiți clipa asta de unire.“ Și n-am uitat. Din timp în timp stările se repetau în diferite contexte, fără însă să le pot chema, controla, ca niște revelații despre care nu se poate vorbi. Am mai avut multe, nenumărate zile uluitoare, mi-am mai dorit de multe ori să țin minte trăiri ca să nu se piardă, știind că ele mă compun. Mult mai târziu am înțeles mai bine ce ar fi fost acea stare inițială/ ce sunt, de ce și cum vin ele.

Așa că nu momente legate de profesie, de reușite, de întâmplări concrete au fost cele mai adânci momente de „bine absolut“, cum nici cele rele nu au fost legate de așa ceva. Astea reprezintă „doar evenimente, fapte“, pe când părțile care afectează lăuntrul adânc al ființei sunt mai penetrante și mai tainice. În contrast, o zi foarte dureroasă a fost când am aflat că mama mea va muri de foame, la propriu, pentru că operația, deși reușită chirurgical, n-a rezolvat problema de fond: ea nu va mai putea să se hrănească, organismul ei nu mai accepta nici măcar apa. Ea, care toată viața și-a exprimat iubirea necondiționată, cu multă trudă și fără lamentare, ca să-și știe copiii sătui, acum va muri de foame. Și s-a împuținat până s-a topit sub ochii noștri, în brațele noastre. Dar chiar și în zilele acelea amare am avut câteva momente de adâncă „unire cu iubirea“, cu lumina din ființa ei, cu lumina din noi/ dintre noi, copiii ei. Și știu că binele și răul, dincolo de evenimente care pot fi împărțite ca atare, sunt fețele unui Întreg care ne compune.

 

Andrei CORNEA

Dies illa

Ziua, dintre toate, cea mai bună n-ar putea fi decît aceea care deschide brusc porțile nopții și lasă să treacă în lume și în lumină toate visele; e cea care poartă, strînse în miezul ei, pasiunile bune pe care urmează să le cunoști și atunci, și peste luni, și peste ani; din ea înfloresc creșterea și joaca, fiorul cunoașterii și al iubirii, saltul în necunoscut și bucuria întoarcerii, seriozitatea și rîsul adesea strîns îngemănate; ea te face stăpînul lumii, fiindcă îți dăruiește toată înțelepciunea și toate neroziile vieții; odată cu ea, ai fost dat în pază demonului cel bun în chip de animal de companie, care te ajută să-ți vezi ursita în culori agreabile.

Ziua, dintre toate, cea mai rea este aceea care te aruncă în ochiul uraganului, după ce a deschis poarta ca să iasă toate coșmarele nopții. Ea e vestitoarea durerii, bolii, anunțătoarea tuturor spaimelor: profețește teama, ura, resentimentul, îngrijorarea; înainte de a apune, ești deja aruncat pe țărmul neprietenos al vieții, un naufragiat gol, mizerabil, înfricoșat, în van strigîndu-și indignarea. Ai ajuns supus zeului cel rău, care te amăgește ducîndu-te pe cărări fără ieșire, înainte de a te strivi.

Cea mai bună zi: începi să trăiești.

Cea mai rea zi: începi să mori.

Aceeași.

 

Nichita DANILOV

Ești băiat mare!

De multe ori când închid ochii, Acolo am avut parte de clipe fericite, dar și de clipe de disperare, în care am văzut infernul.

De multe ori când închid ochii, undeva în fundal îmi apare imaginea luminoasă a casei unde mi-am petrecut copilăria. Acolo am avut parte de clipe fericite, dar și de clipe în care am cunoscut pentru prima dată disperarea.

Una din aceste scene mi-a rămas adânc întipărită în memorie.

Era spre primăvară. Stăteam la cuptor, cu biberonul în gură, cioplind o bucată de lemn sau bătând darabana într-o tigaie goală. Priveam pe geam și vedeam cum țurțurii se topesc sub streașină. Vedeam și șura. Vedeam și câinele roșcat – un câine mic și rău, Șarik – ce se zbătea în lanț. Vedeam și chipul triunghiular al mamei, încadrat într-un batic roșu, cu picățele albe, aplecat peste albia de rufe.

La un moment dat, pe ușă a intrat tata, aducând miros de zăpadă în cămăruța care ne servea și de bucătărie și de sufragerie. După ce și-a dat jos cojocul, aruncându-l pe un scaun, s-a apropiat de cuptor. Era destul de bine dispus. În ochi, îi sclipea un zâmbet vesel. Văzându-mă că cioplesc cu cuțitul o bucată de lemn, mi-a spus:

Ei, tinere, dar văd, să nu-ți fie de deochi, că te-ai mai înălțat. Mâine poimâine o să-ți crească și mustățile. Ce mai tura-vura, acum te-ai făcut flăcău…

Eram în culmea bucuriei. Fără să-mi dau seama, mi-am pipăit creștetul, să văd dacă într-adevăr crescusem sau ba. Cu siguranță crescusem, altfel de ce m-ar fi lăudat tata?!

Prin urmare, vezi și singur că ai crescut…

Am făcut semn din cap că da. De vorbit vorbeam, dar nu prea bine.

Slavă Domnului că ai crescut, continuă tata. Acum ne vei ajuta să tăiem lemne, să mergem în pădure, să aducem apă din fântână și să țesălăm caii… Vrei?

Am sărit în sus de bucurie: sigur că da.

Bine, spuse tata, așa o să facem. Mă bucur că ai să ne ajuți… Dar uite, avem, totuși, o problemă. Tu ai ajuns aproape flăcău. Mâine, ai să vezi, o să-ți crească și tuleiele și ai să te duci la fete. Dar cum ai să apari în fața fetelor cu biberonul în gură? Ești băiat mare, a sosit timpul să te lepezi de el!

Am rămas uimit. Tata avea dreptate. Cum aveam să apar în fața fetelor cu biberonul în gură?

Dar cum, cum trebuia să procedez ca să scap de el?! Oare ar fi trebuit să-l arunc în soba încinsă?!

Nici chiar așa, spuse tata. Uite, eu am să te ajut. O să ți-l tai cu foarfeca, vrei?

Și, zicând aceasta, tata scotoci prin boarfele aruncate peste mașina de cusut Singer, la care lucra câteodată seara, nu prea mult, căci cusutul îl plictisea, și, scoțând de acolo un foarfece uriaș, se apropie de cuptor.

Hai, ce mai aștepți, dă biberonul încoace? Nu cumva te-ai răzgândit?

Am stat în cumpănă și m-am gândit. Aproape mă podidea plânsul. Dar tata nu s-a lăsat, a venit mai aproape de mine și mi-a cerut să scot biberonul din gură și să i-l dau.

Cu inima îndoită, i l-am înmânat.

Între timp mama îl ruga să mă lase în pace. Dar, odată pornit, tata își ducea de obicei gândul până la capăt. Așa a făcut și acum.

Mai întâi tata mi-a dat biberonul înapoi. Și faptul acesta m-a făcut să mă rușinez.

Îmbățoșându-mă, i l-am înapoiat cu inima strânsă.

Atunci, privindu-mă în ochi, tata mi-a spus:

Ajută-mă, te rog. Singur nu mă descurc. Nu pot să țin biberonul și să-l tai. Ține biberonul strâns în pumn. Așa, făcu el. Acum e bine.

A desfăcut apoi foarfeca și, când lamele ei mari au atins biberonul meu gălbui, m-a întrebat încă o dată, pe un ton glumeț:

Să-l tai sau să nu-l tai? Ai timp să te răzgândești.

Am făcut semn să-l taie. Și tata l-a tăiat.

Când mi-am văzut biberonul tăiat în două, întâi am râs, apoi am izbucnit în hohote de plâns. Nu m-am oprit decât când se făcu seara.

Aceasta e întâmplarea în care am trăit, deopotrivă, și bucuria, și despărțirea de un lucru de care mă legasem atât de mult.

A fost o lecție crudă, dar plină de învățăminte pe care mi-a dat-o tata.

El a tăiat cordonul ombilical și, totodată, nodul gordian care, într-un fel sau altul, mă ținea legat de pântecul matern.

Mi-a dat de înțeles – dar asta am realizat-o mult mai târziu – că trebuie să iau singur viața în piept și să învăț să renunț, cu bărbăție, la lucrurile și obiceiurile care mă țin în loc.

 

Gellu DORIAN

Una caldă, una rece

Ce-a mai bună zi din viața mea, deși am trăit-o, nu am cum să o povestesc: a fost prima zi a vieții mele. Mi-a povestit-o mama, o femeie simplă, dusă în mare grabă, cu o salvare improvizată, de la Coșula unde locuia la Botoșani, la maternitate. Mai născuse înaintea mea încă doi copii. Medicul care a asistat-o, când m-a văzut în brațele mamei, așa cum era obiceiul pe atunci, mi-a pus în brațele mele fragede, ieșite din păturica în care eram învelit, o cărticică și un creion, spunându-i mamei că voi fi scriitor. Mama nu prea știa ce înseamnă asta, dar știa că scriitorii, așa cum apucase să învețe la școală de la învățătorul ei, Domnul Negureanu (am povestit despre anii mei primi de școală în romanul meu Să lupți împotriva morții) sunt oameni importanți. Și cred că acea zi s-a prelungit în toate celelalte zile ale mele, până în ziua când am scris prima poezie. Și de acolo a început totul, încercând să așez în fiecare scriere a mea fericirea acelei zile de pe chipul mamei mele cu mine în brațe, în viziunea medicului al cărui nume nu l-am știut niciodată. Asta nu mai are nicio importanță atâta timp cât de când mă știu scriind nu am trăit nicio zi atât de bogată de semnificații cum a fost acea primă zi. Mulți, foarte mulți, nu medici, nu alți oameni care pot privi în ochii tăi viitorul, ci inși pe care i-am ajutat au tot încercat, într-un fel sau altul, să-mi ia acel creion din mână. Dar n-au reușit, pentru că el este ascuns în mâna mea, care la rândul ei este inima mea în care stă pitită și vie inima mamei din acea zi, cea mai fericită a vieții mele. Acea zi a imprimat în voința mea datoria, atunci când scriu ceva, de a nu-l dezamăgi pe acel om care, poate doar pentru a o abate pe mama de la alte gânduri, i-a spus ce voi deveni, om răsfrânt în toți cei care îmi citesc cărțile. Nu pot alege altă zi, deși acum în mintea mea se îngrămădesc alte și alte zile, cu zecile, cu sutele, cu miile poate, care ar putea fi cele mai bune zile ale vieții mele. Așa cum, negreșit, se îngrămădesc în mintea mea alte zile, cele mai rele, mult mai multe, din care încerc să aleg una acum și nu mă pot opri la una din ele. Dacă printre zilele bune ar fi și cele în care mi-am ales cei mai buni prieteni cu care am bucuria să mă văd din când în când, ca o dovadă a vieții trăite curat, printre cele rele ar fi și zilele când unii prieteni m-au dezamăgit.

Aș fi vrut să aleg ziua mea bună dintre cele în care am avut satisfacții legate de scrisul meu, de debut, de publicarea primei cărți etc., dar imediat peste ele vin zilele rele legate tot de lumea literară în care trăiesc în fiecare zi cu regretul că aceasta nu este cea mai bună lume, așa cum mi-am închipuit când am ales să fac parte din ea. Printre zilele mele bune sunt și acelea legate de bucuria de-a fi putut crea satisfacții celor care și-au legat viața de scris: premii, editări de carte, proiecte literare de reală consistență etc. Imediat însă, peste ele vin și zilele rele. Dar imediat îmi zic: fiecare cu ale lui, încât satisfacția că am făcut ceva pentru un semen nu poate fi decât consistența unei zile bune cu adevărat. Și am trăit din plin astfel de zile, așa cum trăiesc acum valul zilelor rele, mereu într-un reflux, ca apele care iau cu ele spre adâncuri toate gunoaiele lumii.

 

Horia GÂRBEA

Marile speranțe

Nu m-am gîndit pînă acum la cea mai fericită/nefericită zi din viața mea. Au fost mai multe, de fiecare parte. Poate nu integral fericite sau complet negre, dar au avut, măcar parțial, o lumină specială sau un întuneric gros. Toate se situează departe de mine în timp. În tinerețe, omul e mai dispus la entuziasm și la luare în tragic. Am crezut pe rînd că ziua cea mai bună/ fericită a fost una, iar alta a înlocuit-o ulterior în clasament. Le-aș putea enumera: ziua absolvirii facultății (în 1986), a tipăririi primului număr din prima revistă la care am fost patron (1990), a lansării primei cărți (1993), a primei premiere la Bulandra (1993), a susținerii tezei de doctorat (1999), a primului premiu al Uniunii Scriitorilor (2000). Mai recent, al lansării primului volum din seria traducerilor lui Shakespeare la care am contribuit (2010). În zilele căsătoriei și a nașterii fiului meu, mai degrabă m-am simțit neliniștit și responsabil decît fericit. Totuși dacă ar fi să aleg o singură zi, ea ar fi aceea de 22 decembrie 1989. O zi în care am simțit că totul s-a schimbat și totul a devenit posibil. Îmi amintesc oră cu oră zilele de 21 și 22 decembrie 1989, tensiunea așteptării momentului care a venit în sfîrșit în dimineața de 22. La polul opus, cea mai neagră zi, de fapt seară, a fost cea de 20 mai 1990, cînd s-au anunțat rezultatele alegerilor, primele libere și – mi s-a părut atunci – libere degeaba. Părea un coșmar: nu știam ce să facem cu libertatea și zilele Pieței Universității nu treziseră, de fapt, pe nimeni, ba contribuiseră la rezultatul catastrofal din 20 mai. A mai fost și ziua de 14 iunie 1990, cînd chiar am crezut că roata s-a învîrtit înapoi cu 180 de grade și că visul a durat doar șase luni. Atunci, pe 20 mai și 14 iunie 1990, mulți dintre cunoscuții mei au decis să plece dintr-o țară care părea că nu mai oferă nicio speranță. Unii au și plecat. Acele zile au trecut demult, dar nu pot să le uit. O cantitate imensă de speranță se adună mereu pentru a fi apoi risipită. Ne rămîn micile bucurii individuale și zilele banale și liniștite, frumoase tocmai pentru că sînt banale.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Desfătare și doliu

Îmi vine în minte un fragment din prozo-poemul Strigătul, o mărturisire poetică zguduitoare a lui Cristian Popescu: „Singura zi frumoasă din viaţa mea a fost atunci când eram îndrăcit şi am intrat cu mulţimea mea de draci într-o biserică. (Ei, dracii, erau speriaţi şi mulţumiţi «Hai, mă, îşi ziceau, uite că spurcăm şi pe-aici, râmăm pe la icoane şi grohăim la altar.»). Dar s-a-ndurat Dumnezeu şi m-a aşezat în genunchi şi m-a zguduit şi-am plâns şi-am strigat cuvintele rugăciunii. A fost singura zi din viaţa mea.“ Ziua în care îl (re)găsești pe Dumnezeu este o zi minunată, singulară ca orice epifanie.

Nu știu care ar fi cea mai bună zi din viața mea, poate o zi în care am fost îndrăgostită de oameni, de cărți, de locuri, fiindcă dragostea înseamnă vibrație, viață. Poate o zi de vară, în care lumina mi-a mângâiat obrajii de fetiță, pe malul Oltețului, întrucât, în ciuda umbrelor, copilăria este vata de zahăr în care mă refugiez ca-ntr-un cocon protector. Mai degrabă, aș vrea să-mi imaginez mirificul paradis: o zi în care n-am nicio grijă, stau pe o terasă însorită și privesc nesfârșitul mării, undeva în Italia. Luxe, calme et volupté. Desfătare, deopotrivă senzorială și sufletească, într-o splendoare caldă și moale ca bumbacul. Se potrivește cu natura mea meditativă și melancolică. Nu sunt omul marilor bătălii și al strălucitelor victorii sau al zilelor glorioase. O zi departe de lume e mai tonică, pentru mine, decât orice beatitudine publică. Vanitatea reprezintă o boală grea, mai ales în rândul scriitorilor și al politicienilor, însă etimologia latină a cuvântului trimite la esența ei: deșertăciunea. Să nu credeți că îndemn la trândăveală. Doar la un moment de reflecție. Când eram mai tânără, mă atrăgeau energetiștii, entuziaștii și ardenții. Mi se părea că ei mișcă lucrurile, că sunt motorul progresului. Și chiar sunt, în destule cazuri. Dar tot ei sunt și declanșatorii conflictelor, victimele fanatismului, prizonierii ideilor unice, sursa războaielor. Astăzi, îmi plac mai mult scepticii și esteții, analiticii și contemplativii. Poate că ei nu schimbă lumea la modul revoluționar, însă nici nu o scot din țâțâni.

Cele mai rele zile sunt cu banderolă de doliu: acelea în care am pierdut ființe dragi. Trădări, dezamăgiri, eșecuri sunt irelevante față de problema morții. Cu puțin umor negru, aș putea spune că cea mai proastă zi este ziua nașterii mele. Dar despre „neajunsul de a te fi născut“ a scris deja „scepticul de serviciu“ al veacului trecut.

 

Gheorghe GLODEANU

O zi mai lungă decât anul

Cum am dus o viață destul de echilibrată, îmi vine destul de greu să numesc cea mai bună și cea mai proastă zi a existenței mele. Desigur, ca orice om, am avut și numeroase momente bune în viață. Cu toate acestea, nu e greu de constatat faptul că fericirea ține puțin. Ea este efemeră, ca și frumusețea. În schimb, mult mai intensă și mai persistentă este durerea. Suferința este cea care te marchează cu adevărat și, din păcate, nu pentru o singură zi. Există experiențe-limită care își pun amprenta asupra omului pentru tot restul vieții. Pentru mine, o asemenea încercare teribilă a fost boala, momentul când am fost diagnosticat cu cancer la colon. Totul a venit pe nepregătite, iar șocul a fost teribil. Adevărat, aveam antecedente suficiente în familie. Bunica mea a murit de cancer la numai 34 de ani, iar mama, la 57. Totuși, până nu o pățești, nu prea te gândești la așa ceva. Ai impresia că ție nu ți se poate întâmpla. Spre deosebire de alte boli cu care se poate trăi, diagnosticul de cancer sună ca o condamnare la moarte. Ca ceva iremediabil și foarte apropiat. Mai rău este că această zi neagră s-a prelungit timp de un an. Am fost trimis urgent la Cluj pentru o operație dură. Nu am avut răgazul să mă dezmeticesc și poate că a fost mai bine așa. E greu să îmi aduc aminte de experiența spitalului, de zilele dificile în care nu puteam coborî din pat și încercam să gestionez cele trei-patru tuburi care ieșeau din mine. Nu mi-am revenit bine și a urmat experiența groaznică a chimioterapiei. Care îți dă tot organismul peste cap. Nu îmi simțeam organele și, în aceste condiții, mă miram cum de îmi mai bate inima. În cele câteva ore de luciditate pe zi, am încercat să supraviețuiesc citind. Și trebuie să spun că am simțit din plin rolul terapeutic al literaturii. Cum tocmai lucram la o carte despre mituri, am renunțat la doctele studii teoretice pe care nu mai eram capabil să le urmăresc, pentru a mă întoarce la marea mea pasiune, literatura fantastică. După mulți ani, i-am recitit pe marii scriitori francezi din secolul al XIX-lea, iar plonjarea în imaginar m-a ajutat să evadez din suferință, să uit de durerea cotidiană. Am parcurs operele unor autori extraordinari, precum Jacques Cazotte (Diavolul îndrăgostit), Charles Nodier (Smarra, Trilby), Honoré de Balzac (Pielea de sagri, Elixirul de viață lungă, Séraphita), Charles Rabou (Procurorul), Prosper Mérimée (Venus din Ille, Lokis), Gérard de Nerval (Mâna fermecată, Aurélia), Villiers de l’Isle-Adam (Véra, Secretul eșafodului), Théophile Gautier (Moarta îndrăgostită), Guy de Maupassant (Horla). Asemenea lui M. Blecher, am încercat să convertesc suferința în carte. Așa s-a născut un jurnal de sanatoriu intitulat Exerciții de supraviețuire și studiul Între real și imaginar. Incursiuni în proza fantastică franceză din secolul al XIX-lea. Între timp, au trecut aproape șapte ani. Am supraviețuit, dar nu m-a părăsit niciodată senzația că boala poate recidiva oricând.

 

Vasile IGNA

Salve memoria!

Memoria e capricioasă și nu dă socoteală nimănui. Și nici nu scoate la iveală momentele/zilele cu calificativele gata puse, lăsându-te pe tine să alegi. Ceea ce, desigur, nu te îndrepățește să-i ignori fluxurile și refluxurile, făcându-te că nu-ți pasă. Paradoxal este doar faptul că, destinată genetic doar să „țină minte“, memoria își permite, din când în când, să și ierarhizeze, uneori cu deplină corectitudine, alteori după criterii nu mai de ea știute. Si atunci te întrebi dacă nu cumva ea e cea care are dreptate luând drept bun ceva care a avut consecințe nefaste și drept rău ceva care s-a dovedit, în timp, fast, dacă nu de-a dreptul regenerator. Jurnalele și memoriile sunt dovada scrisă că faptele noastre (cele rele și cele bune) sunt asumate, dar mai arată și că nu există lapsusuri involuntare. Megalomania, fantezia necontrolată, teama, oportunismul sunt generatoare de nesinceritate și vinovate de minciună.

Sincer fiind, nu sunt capabil să aleg, dintre toate zilele trăite până acum, pe cea mai „bună“ și pe cea mai „proastă“. Am trăit numeroase momente (ore, zile, săptămâni, luni) extraordinare, după cum am trăit și destule momente triste, uneori de-a dreptul sfâșietoare. Dar nici unele și nici altele nu se reduceau la o singură zi, nu erau bucurii de o clipă și nici supărări de moment. Bucurie adevărată e cea făcută să dureze, după cum tristețea, dezamăgirea, sunt revelatoare doar atunci când lasă urme de neșters.

Durabilă și salvatoare, deci „cea mai bună“, a fost, de pildă, ziua în care tatăl meu s-a întors din detenția de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu urmări asiguratoare de echilibru și stabilitate asupra destinului întregii familii. Se poate substitui această zi altor zile foarte fericite precum: prima dragoste împărtășită, căsătoria, nașterea fiicei noastre? Ori a căderii dictaturii comuniste? Sau unda de fericire m-a cuprins la publicarea primei cărți, pentru ca, mai apoi, să se transforme rapid în ceea ce simt și azi: sfială, îngrijorare, nemulțumire?

La antipod, cum spuneți dumneavoastră, de asemenea nu am avut o zi care să cuprindă toate relele pe care le-am străbătut spre a merita calificativul de cea mai rea. Cum, slavă Domnului, nu am avut accidente grave, ori boli incurabile (din celelalte nu am dus lipsă!), ar rămâne să le strâng pe toate într-un singur ghem și aș înfășura în el toate morțile din familia restrânsă (bunica, părinții, fiica mea, unul din frați), dar și pe cele din familia largă a prietenilor și confraților, unii „frați!“ cu adevărat, alții măcar veri primari.

E mult, e puțin? Nu știu, dar știu că e adevărat.

 

Nicolae JINGA

Exerciţii de rememorare

Gândul m-a dus mai întâi la Psalmul 33 cu 12: „Cine este omul care doreşte viaţă, / care iubeşte să vadă zile bune?“ Mi-am dat silinţa să adun din memorie numărul zilelor pe care le-aş putea socoti bune şi, dintre acestea, s-o aleg pe cea mai bună, dar n-am reuşit. Simplul exerciţiu de rememorare a parcursului existenţial în sine mi-a împrospătat sentimentul de fragilitate şi precaritate fiinţială. Într-o viziune strict personală, fără implicaţii şi complicaţii de prisos, pot spune că toate zilele pe care le-am trăit până acum au fost bune. Pe cea mai bună ar trebui s-o aleg dintre cele în care mi-am încheiat studiile, mi-a fost publicată prima poezie, am primit harul sacerdotal, mi s-au născut copiii, mi-a fost tipărită prima carte, am primit diferitele premii pentru activitatea literară, am dobândit libertatea de expresie, am avut ocazia să călătoresc în străinătate etc. Dacă atât în ea, cât şi în zilele premergătoare şi în cele imediat următoare, nu ar fi fost atâta vărsare de sânge nevinovat, aş fi înclinat să calific ziua de 22 decembrie ’89 drept cea mai bună dintre cele trăite de mine. Secretul acumulării de zile bune constă, poate, nu atât într-o prudenţă exagerată şi o reţinere încrâncenată a şuvoiului de imbolduri fiinţiale ce stau permanent să irupă, cât în rezonabilitatea năzuinţelor. Ziua cea mai bună încă nu a venit sau, cu vorba lui Ion Creangă atât de îndrăgită de Constantin Noica: „Pesemne c-a şi venit, de vreme ce n-a mai venit.“ Ca bilanţ, numărul zilelor bune e covârşitor de mare în raport cu al celor mai puţin bune, triste şi chiar nefericite. Aici intră toate sentimentele, stările sufleteşti şi întâmplările prin care am trecut ca orice fiinţă omenească. Zile cu adevărat rele au fost cele în care mi-au murit părinţii, fraţii, soţia, socrii, rudeniile, colegii, prietenii din aproape sau din departe. Aşijderea, cele în care am îndurat boli, suferinţe, eşecuri şi umilinţe. N-am ajuns însă, din fericire, ca dreptul Iov, să-mi blestem ziua de naştere. Am avut şi am un acut sentiment al relativităţii tuturor elementelor şi aspectelor existenţei. Totul în viaţă e cu dus şi întors. Mă uluieşte faptul că exist. Mă bucur de „clipa cea repede“, de aer, de lumină, de fulgul de zăpadă şi de firul de iarbă. Biruitoare în toate rămâne iubirea. Din pură perspectivă pământească, ziua cea mai rea nu poate fi decât aceea pe care n-o mai apuci sau nu o mai poţi duce până la capătul înserării depline.

 

KOCSIS Francisko

Ziua cea mai bună…

Despre ziua cea mai proastă a vieții nu pot să-i vorbesc nimănui, este cea mai mare taină cu care voi pleca în altundeva. Nu jena mă împiedică, ci intimitatea, lacătul pus pe două vieți într-un fel care nu trebuie descuiat în fața nimănui. Dacă aș face altfel, aș coborî toate treptele stimei de sine.

Iar dintre celelalte, cele bune, nu știu pe care s-o aleg pentru lauri. Multe zile mi-au marcat profund, definitiv viața, aș putea spune că am fost norocos, că am fost iubit de cineva, că am fost păzit și când lucrurile puteau s-o ia razna, și când puteau să mă omoare de fericire. Dacă ar fi să aleg una, m-aș opri la o zi de întâi noiembrie din anii optzeci. Atunci am cunoscut un moment de cumpănă cum n-am mai avut de trecut niciodată. Cea pe care am ales-o să-mi stea alături – și încă e cu mine – a trecut printr-o operație grea. Și poate a trecut și pragul altui tărâm. Medicul mi-a spus doar atât: să ne rugăm. A fost ziua în care m-am gândit cel mai intens la cel care ne are în grijă. Mi-am pierdut ateismul printr-o revelație. Mi-am recâștigat soția. Am trecut de la abis la extaz. Ziua care putea deveni fatală s-a transformat într-una dintre cele mai memorabile. Dovada că asemenea zile pot să fie vecine de calendar.

 

Adrian LESENCIUC

Speranță și răbdare

Sunt un om răbdător. Cred totodată că ziua cea bună e ziua speranței. Exceptând marile repere ale propriei vieți, rădbarea și speranța mă fac, pe de o parte, să privesc cu multă încredere spre viitor, pe de alta, să nu simt presiunea neîmplinirilor sau amânărilor, adică să trăiesc echilibrat bucuriile zilei. Am învățat o lecție, să accept că timpul nostru uman e prea scurt în raport cu timpul istoric și că așteptările în raport cu ceea ce se măsoară în unitățile de timp ale istoriei nu trebuie neapărat cuprinse în anii vieții noastre. E suficient să mă împlinească parcursul spre bine și speranța în temeinicia demersului. Port în minte, ca răspuns la tema anchetei, pedagogia lui Rudyard Kipling, “If you can keep your head when all about you/ Are losing theirs and blaming it on you;/ If you can trust yourself when all men doubt you,/ But make allowance for their doubting too;/ […]/ And – which is more – you’ll be a Man, my son!“, pe care, în nuanța propriilor speranțe și a răbdării sale, Corneliu Coposu a tălmăcit-o astfel: „Dacă te poți stăpâni când norodul din jur se frământă,/ Brav înfruntând insolentul reproș, cu liniște sfântă,/ Dacă-ți păstrezi, în virtute, credința și-ncaleci sfiala,/ Când se îndoiește de tine mulțimea, și-ți ierți îndoiala…/ Tu, peste toți vei răzbate: OM al puterii depline!“. Mi-aș fi dorit să aflu despre cea mai frumoasă zi a lui Corneliu Coposu, cel care, după ce a ieșit din închisoare, a dat această nuanță poeziei lui Kipling. Sunt aproape convins că cea mai frumoasă zi a sa este ziua cea neînserată.

 

Andra MATEUCĂ

Amintirile nu pot fi înstrăinate niciodată

Au existat în viața mea multe zile bune și frumoase, zile cu griji și tristeți, dar nu cred că aș putea face o clasificare obiectivă. Cu trecerea timpului, am învățat să las fiecărei zile greutatea sa. Cu siguranță că pot considera cele mai frumoase zile ca fiind cele cu realizări, cu succese care m-au purtat pe culmile bucuriei și ale împlinirii. Cred totodată că, dacă aș fi avut un copil, aș fi afirmat cu tărie că ziua în care s-a născut ar fi cea mai frumoasă.

M-am gândit mult la această provocare, am săpat adânc în memorie și am ales o zi în care am simțit un sentiment puternic de bine, de siguranță și căldură. Aveam trei-patru ani și am intrat în camera bunicilor. Era o dimineață luminoasă de primăvară, bunicul stătea pe scaunul lui favorit la masă, citea ziarul și bunica îmi tricota o vestă de lână. M-am așezat pe pat lângă ei și am simțit o căldură imensă când mi-au mângâiat obrajii. Îmi amintesc că m-au întrebat cum sunt și eu le-am spus că sunt fericită. Cred că atunci am stabilit, involuntar, matricea unei zile frumoase. De atunci, invariabil, caut acel sentiment și mă bucur ca un copil de fiecare dată când îl simt. Cumva sentimentul familiar de „acasă“ a câștigat teren în fața ambiției împlinite, bucuriei copleșitoare sau a succesului.

Am retrăit acest sentiment și zilele acestea. Eram cu jumătatea mea mai bună la o cabănuță de lemn, în inima munților. Dimineața era foarte răcoroasă, deschisesem geamurile și de afară se auzea slujba de la mica mănăstire din apropiere, cafeaua și ceaiul erau deja pe foc, iar tihna a pus stăpânire pe mine și s-a instalat, binefăcător, sentimentul de acasă.

La antipod, printre cele mai rele zile sunt cele pline de tristețe când au murit bunicii mei, fiecare în câte o toamnă târzie, zile care au marcat plecarea copilăriei. De asemenea, ziua care mi-a declanșat sentimentul de dezrădăcinare, amenințând sentimentul de acasă, a fost ziua în care mama m-a anunțat că va vinde casa construită de bunici în care am trăit până când am plecat la facultate; casa unde ne adunam din colțurile țării toți membrii familiei, de sărbători, unde serbam zilele de naștere, casa cu hortensii, bujori și tuie la poartă, locul pe care nu-l mai pot numi acum acasă.

După cum spuneam însă, am învățat să las fiecărei zile greutatea ei și să mă bucur de toate ocaziile care îmi recreează sentimentul familiar de tihnă și de bine din copilărie. Mai știu că locul pe care l-am numit acasă va rămâne mereu în amintirile mele care nu pot fi niciodată înstrăinate.

 

Angelo MITCHIEVICI

Cea mai frumoasă zi ar fi…

Nu cred că pot acorda superlative, în general le evit, dar, în cazul de față, există unul: Cea mai urâtă zi a vieții mele a fost cea în care mama mea s-a stins din viață. Dar despre acest subiect nu pot vorbi așa cum nu îmi pot povesti o parte din sentimente, așa cum îmi protejez intimitatea mea și a familiei care nu răzbate în postări pe facebook sau altundeva. Moartea mamei mele este intimul absolut, iar ziua aceea este adânc săpată în mine.

Dar pot alege zile proaste, că nu duc lipsă, și socotesc că o zi proastă este cea în care îți pierzi un prieten, pierzând de fapt acest sentiment al prieteniei, ziua în care devine clar acest lucru, pentru că faptul de a fi fost înșelat este mai puțin grav decât faptul de a te fi înșelat, de a nu fi sesizat că în celălalt este ceva străin, că celălalt este un străin, cu un calificativ politicos, un oportunist. Este o experiență comună însă, cu toate că lasă un gust amar și un sentiment de maculare a ființei, a intimului tău. Astfel că una dintre cele mai proaste zile a anului trecut a fost legată de o astfel de revelare a josniciei aproapelui în acest intim al prieteniei.

Cât despre cea mai frumoasă zi, ea este fiecare zi în care o pot petrece cu copiii mei, în care ne jucăm, eu fiind cel alergat, călărit (la propriu), mototolit, îmbrățișat, ironizat, murdărit (la propriu), alergat, dar și cel care citește povești, care intră în joc, care ascultă cu atenție poveștile copilăriei lor. Frumusețea aceasta nu are superlative, este superlativul, așa cum liniștea pentru mine nu mă duce cu gândul la foșnetul pădurii sau la o mare calmă, ci la acest univers plin de zgomote de tot felul al familiei în care fiecare își strigă bucuria sau supărarea pentru că este totdeauna cineva care să-l asculte.

 

Ștefan MITROI

Călare pe un fulger

O zi de acum fix 50 de ani! Poate că am avut zile mai bune decât cea de atunci, dar inima mea o ține cel mai bine minte pe ea, ziua aceea din urmă cu o jumătate de secol.

Mă întorceam de la Iași, unde dădusem examen la Facultatea de Drept. Se întâmplase să am noroc și să intru. Vorbesc de noroc, pentru că fuseseră 15 candidați pe un loc, și eu mă pregătisem singur pentru examenul de admitere. De fapt, nu chiar singur, ci ajutat de Petrică a lui Buturugă, vărul și vecinul meu, care nu terminase încă școala generală. Stăteam amândoi la umbra dudului din curte, era vară, totul în jur părea să se topească de căldură, și Petrică deschidea la întâmplare cartea de istorie și-mi punea câte o întrebare din lecția pe care o nimerea, apoi verifica dacă am răspuns bine. Pe baza notelor primite de la el, existau mari șanse să devin student. Profesorii din comisia de examinare, parcă într-o înțelegere secretă cu Petrică, mi-au dat note la fel de mari, îndeplinindu-mi în felul acesta visul de a intra la facultate. Mă întorceam, vasăzică, victorios acasă.

Mersesem o noapte întreagă cu trenul de la Iași la București, iar de aici până la Vitănești, cu o mașină de ocazie. Mai aveam șapte kilometri până în satul natal și tocmai se pornise ploaia. Nu trecea nicio mașină pe drum. Îmi venea să mă rog de unul dintre fulgerele ce cădeau din cer cu nemiluita să mă lase să încalec pe el, ca să pot ajunge cât mai repede la ai mei. Deodată, a oprit un tractor lângă mine. Urcă, mi-a spus cel de la volan. Și-n timp ce urcam, s-a oprit ploaia. Și-n timp ce mă apropiam de satul natal, a început să se înnopteze și o lună rotundă a ieșit la suprafața apelor tot mai limpezi ale cerului și s-a ținut după noi până în poarta casei noastre.

Și părinții mei erau tineri pe atunci, și cerul se umpluse de stele, și mie îmi venea să plâng de bucuria părinților mei, care plângeau de-adevăratelea, cu lacrimi abia șoptite, de bucuria mea.

Apoi am ieșit în sat cu fata care-mi plăcea, și până la miezul nopții ne-am plimbat împreună pe ulițele satului, cred că pe toate, călcând direct pe lumina lunii, ce poleise, poate că de dragul izbânzii mele, întregul pământ. E posibil să nu fi pășit pe pământ în noaptea aceea, ci pe aer, dacă nu cumva chiar pe cer. Cum să uite inima mea o astfel de zi?

În ce privește ziua cea mai proastă pe care am trăit-o, sunt cât se poate de sigur că n-a fost numai una, ci mai multe. Dar toate au rămas departe în trecut. Atât de departe, că le-am uitat. Aș fi putut, desigur, să le țin minte. Dar pur și simplu n-am vrut!

 

Ovidiu PECICAN

Penitenciar

Am câteva mostre posibile de „cea mai bună zi din viața mea“ și, probabil, mult mai multe, vai, despre „cea mai rea zi din viața mea“. Să zicem că o aleg, din prima categorie, pe cea mai timpurie. Aveam vreo trei ani, poate ceva mai mult, în ziua când tata a revenit acasă. Îl văzusem o dată și în timpul detenției, când mama m-a luat anume cu ea la penitenciarul din capătul de vest al orașului, și l-am putut zări, ridicat fiind în brațe, sprijinit de ceea ce părea să fie o sobă de teracotă, dincolo de mișcările milițianului în uniformă regulamentară și cu chipiu care prelua sau respingea pachetele pentru deținuți. Deși era în zeghe tărcată și chiar dacă nu îmi putea face semne sau vorbi, ochii noștri s-au întâlnit și am știut că m-a văzut, tot așa cum sunt sigur că și-a dat și el seama că l-am văzut. Nu fusesem instruit în prealabil ce am voie să fac și ce nu, nici nu sunt sigur că mama putea vârî mâna în foc că ne vom vedea, așa că nu am încercat să îngaim nimic, ca paralizat, nici să îi fac vreun semn cu mâna sau să arăt înspre el. Era o sală de așteptare destul de mare, dar cu lume înghesuită în direcția ghișeului, și dacă nu aș fi fost ridicat pe brațe sus bine nici nu cred că l-aș fi putut zări. Era tata, era acolo, îl vedeam în sfârșit și era nemaipomenit, după tăcerea și jalea din casa noastră plină de absența lui.

…Dar acum tata venise acasă. Vocea lui domina casa și mă intimida, între timp îmi devenise un pic străin, mai slăbise, avea ochii strălucitori și peste părul tuns perie purta o șapcă cu cozoroc. Nu îi treceam cu mult peste genunche, mă învârteam cumva prin jurul lui și încercam să îmi găsesc locul pe acolo, prin preajmă, până când m-a luat în brațe și cineva dintre vecinii din curte ne-a făcut o poză în care îl văd pe tata, mult mai tânăr decât mine acum, cu un copil mic și parcă deschis la păr cum eu nu am fost niciodată, stând oarecum neîndemânatec în brațele lui. Tata venise acasă, mama nu mai trebuia să se târască până la fereastră pentru a mă supraveghea cum merg dimineața la grădiniță, chinuindu-se să își depășească paralizia momentană, căreia doctorii îi dibuiseră cauza: șocul nervos al arestării (era – dar nu știam asta pe atunci – ultimul val al arestărilor staliniste).

Mama urma să își revină. Tata urma să își găsească un loc de muncă. Veneau ani în care nu mai făceam foamete, chiar dacă a durat mult până să ieșim cumva la un liman al decenței. Peste alți câțiva ani începeam să descopăr cărțile și să mă scufund în ele, fugind din lumea tristă a periferiei noastre bovarice și insalubre…

 

Irina PETRAȘ

Superlativul relativ

Să spun din nou: pentru a stabili o ierarhie, apelezi la gradele de comparație. În mod ciudat, superlativul absolut e mai relativ, mai democratic decât superlativul relativ. Să spui despre un lucru că e foarte frumos/bun (cu toate variantele la îndemână: extraordinar de, din cale afară de, grozav de, nespus de, inclusiv ciudatul post-pus nevoie mare) nu înseamnă nicidecum că excluzi existența altor lucruri (cam) la fel de frumoase/bune. Deocamdată, îl ai în vedere pe acesta și îi remarci frumusețea/bunătatea accentuată. Superlativul relativ, în schimb, vrea cu orice preț să separe – el stabilește o relație cu ceilalți (din, dintre) doar pentru a o rupe, aruncând în umbră tot ce e în jur. Firește, are șanse infime să fie drept, căci nu e rezultatul unei evaluări serioase, responsabile, ci al uneia pripite și, în subtext, sfidătoare. De aceea stârnește polemici, răbufniri, dezacord. Cel/cea mai însingurează, izolează. Scoate din rândul lumii.

Prin urmare, nu-mi etichetez zilele cu superlative relative. Aleg părțile bune ale fiecărei zile și, de obicei, le tac pe cele rele. Nu le ascund, căci ele lucrează, firește, înăuntrul minții mele și uneori răbufnesc în visele vieții de noapte. Dar nu le dau șansa de a avea o poveste, de a ieși în văzul lumii, la lumina zilei.

Uite amintirea unei zile oximoronice, amestec de bun și rău. Ca toată existența umană. Aveam 10 ani când am fost internată pentru o operaţie de apendicită. În momentul în care mi s-a dat pijamaua de spital şi am fost lăsată singură într-o debara să mă schimb, am trăit violent, ca o străfulgerare, sentimentul că eu sunt ceva foarte diferit de mama şi de tata, că ei pot să-şi vadă de viaţa lor acasă în timp ce eu sunt aici, pe picioarele mele, că nimeni nu-mi va ţine locul, că eu eram Eu. Totdeauna am fost o încăpăţânată şi am ţinut morţiş să fac după capul meu, dar acum îmi căzusem mie însămi, toată, în răspundere. O clipă, am fost copleşită de răul dublu – părăseam într-un fel cuibul, căldura lui ocrotitoare, iar bisturiul chirurgului pe mine mă viza, nu pe ai mei. Am trecut imediat la atac. Mi-am exersat identitatea şi forţa ei pariind că voi face drumul de la sala de operaţii la salon pe jos, nesprijinită, că nu am nevoie de targă ori de asistente. Am câştigat, deşi am căzut pe pat leşinată câteva clipe. Binele era și el dublu: am câştigat nu doar o ladă de struguri Nova de la fetişcana cu care pariasem, ci și conștiința de sine. Plus proba că toate pe lume sunt relative, cu excepția arogantului superlativ relativ.

 

Monica PILLAT

În practică, la I.O.R.

Aş începe cu gândul că cea mai izbutită şi cea mai nefericită zi din viaţa cuiva sunt rezultatele acumulărilor în timp a unor momente propice, care construiesc încetul cu încetul binele, după cum o altă serie de intervale-împrejurări nefaste pot distruge edificiul reuşitei de mai înainte. De aceea, voi începe să evoc întâi amintirea perioadei celei mai proaste, de pe vremea liceului, când, o dată pe săptămână, împreună cu colegii de şcoală, mergeam să facem practică la I.O.R. Uceniceam pe lângă câte un muncitor care ne arăta cum să curăţăm lentilele de smoală, înmuindu-le în benzină. Aveam fiecare de îndeplinit o normă, constând într-un număr fix de lentile, iar mie, chiar din primele ore acolo, mi se făcea rău din cauza mirosului şi mă apuca o sfârşeală vecină cu leşinul.

Văzându-mă cât de greu suportam contactul cu benzina, un lucrător mai vârstnic m-a luat din locul în care rămăsesem, aproape fără suflare, şi m-a dus la masa unde lucra el. Mi-a dat un pahar cu apă, a deschis geamul şi, după ce mi-am revenit, m-a întrebat dacă nu vreau să îmi fie el îndrumător. Avea o voce blândă şi nişte mâini tare muncite, însă era încă plin de putere. Mi-a spus că îl cheamă Coman şi că mă va învăţa cum să curăţ lentilele fără benzină, cu o unealtă specială. Din acea zi, când îmi fusese cel mai rău, el a avut grijă de mine, nu numai ferindu-mă, pe cât se putea, de toxicitatea activităţii de până atunci, ci şi povestindu-mi întâmplări din lecturile lui şi chiar împrumutându-mi cărţi, precum Vânătorul de cerbi de James Fenimore Cooper. De unde până în acea zi mă gândeam cu groază la orele de practică de la I.O.R., am prins treptat să aştept cu drag intrarea în atelier, să mă aşez pe scaunul înalt de lângă domnul Coman şi să încep curăţarea lentilelor. Uneori tăcea, adâncit în grijile lui, dar de cele mai multe ori îmi depăna amintiri din copilărie şi din tinereţe, sau îmi istorisea subiectele unor romane care îl încântaseră. Frecam cu spor sticla, sub vraja vocii lui domoale care, în acel semi-întuneric al încăperii, mi se părea că emana lumină.

De-a lungul celor doi-trei ani de practică, prietenia cu domnul Coman a devenit tot mai caldă, deoarece mi se părea că găsisem în el bunicul pierdut. Ajunseserăm să corespondăm în timpul vacanţelor de vară şi de iarnă, iar după ce mi-am dat bacalaureatul l-am invitat într-o după-amiază acasă şi l-am prezentat părinţilor şi bunicilor mele. Venise frumos îmbrăcat, într-un costum deschis la culoare, şi chipul lui iradia de o duioasă bucurie. Am stat cu toţii la masa din grădină, sub castani. Mai ţin minte şi acum cu câtă armonie se împleteau în aer cele şase glasuri, într-una din cele mai bune înserări din viaţa mea.

 

Vasile SPIRIDON

Nu atât de multe sau de puține

Sigur că în viața mea au fost zile (nu atât de multe pe cât mi-aș fi dorit) pe care le-am considerat a fi cele mai bune și aș enumera câteva: admiterea la doctorat, darea concursului pentru obținerea unui post de asistent universitar la Universitatea din Bacău, venirea deciziei de a fi lector de limba și literatura română la Universitatea din Bordeaux, titularizarea pe un post de profesor la Universitatea de Economie din Bratislava (culme a evoluției mele profesionale) și ajungerea la Paris – visul vieții mele sub ceaușism, care s-a împlinit după 1990, pentru că, până și în timpul desfășurării lucrărilor Congresului al XIV-lea al P.C.R., el mi se părea cu totul de neîmplinit. Dar, pentru a reveni la întrebare, niciun tânăr din ziua de astăzi nu ar putea da un răspuns similar acestuia al meu de acum: cea mai bună zi din viața mea a fost atunci când mi-am văzut numele pe lista candidaților admiși la concursul pentru intrarea la facultate. Ulterior mi-am dat seama că, în lipsa acelei zile, celelalte enumerate mai sus nu ar mai fi fost posibile, dar nu acesta este motivul pentru care o amintesc.

Făcând o comparație ce ține de domeniul irealizabilului, îndrăznesc să cred, cum grano salis, că desemnarea mea drept câștigător al Premiului Nobel ar face mai fericiți pe compatrioții mei decât pe mine însumi, pentru că știm că acesta este marele complex cultural românesc. Nu am în vedere Premiul Nobel pentru Literatură, după cum v-ați aștepta, schițând un surâs ironic îngăduitor la enormitatea spusă de mine, ci Premiul Nobel pentru Pace, pentru că mă consider unul dintre cei mai pașnici oameni din lume. Dacă legile țării mi-ar permite, aș purta mereu cu mine grenade defensive, care – după cum nu știe un tânăr amintit mai sus, pentru că nu a satisfăcut stagiul militar, așa cum am făcut eu – sunt mai periculoase decât cele ofensive. Se înțelege că acea zi binecuvântată a coincis și cu cea mai frumoasă zi din viața mea, deoarece ea a venit după câteva zile foarte mohorâte, care se repetaseră anual, în jurul datei de 25 iulie, atunci când mi-am văzut numele situat cu puțin sub linia candidaților admiși la respectivul concurs. Iar mediile obținute nu erau la îndemâna oricărui aspirant la admiterea din cadrul altor facultăți: cu câteva zecimi deasupra sau dedesubtul notei 8,50. Însă nu m-am consolat niciodată spunând că am reușit fără loc, cum susțineau alții, de ochii lumii.

Au existat în viața mea zile (nu atât de puține pe cât mi-aș fi dorit) pe care le-am considerat a fi cele mai rele și aș evoca doar una, din rațiuni de tabuizare sau de superstiție. Este vorba despre învingerea aiuritoare a selecționatei de fotbal a României cu 6-4 la Bucureşti de către aceea a Iugoslaviei, la data de 13.11.1977 (sumă care dă de trei ori 13). Nu a ținut nimic de aportul meu în desfășurarea acelui halucinant meci, eu fiind doar un simplu spectator care a încercat cu slabele mijloace să se facă util strigând „Hai, România!“, dar neagra zi a rămas până astăzi de neșters în memoria mea. Și totuși, niciuna dintre relele mele zile nu a egalat-o în intensitate pe aceea în care a murit tatăl meu. A mai fost și aceea a morții mamei, survenită la nici trei săptămâni după aceea a tatălui, dar este posibil să mă mai fi obișnuit și eu puțin cu astfel de despărțiri și se întâmpla, oricum, decesul iminent al ei. Dispariția tatălui a survenit pe neașteptate și am realizat atunci că de fapt începeam să devin orfan. Știrea morții a venit pe un fond livresc, pentru că eram pe punctul de a termina un text pentru „România literară“ în care mă refeream la relația dintre tată și fiu în cadrul familiei de cărturari Philippide (acel text a rămas practic fără forma finală dorită de mine, sub presiunea funestului eveniment având timp doar să pun un titlu înainte de a-l expedia la redacție: Tentația insularității). În acea zi de luni a Rusaliilor, începeam să fiu un copil al nimănui, deși împlinisem deja vârsta de 60 de ani. Nu a existat și nu există consolare că alții au rămas orfani mult mai devreme decât mine, și adevărul este că, până la dispariția părinților, nu ne prea gândim la moarte, asigurați fiind, în virtutea niciunui temei, că legile firii urmează o ordine cronologică a plecării noastre de pe această lume.

 

Dan STANCA

Înjură-mă!

Cea mai urâtă zi din viaţa mea e aceea în care nu mă caută nimeni, nu mă sună nimeni, nu bate nimeni la uşă… Celularul aruncă spre mine un paralizant dispreţ. Dreptunghiul întunecat al ecranului de plastic nu mă cruţă şi-mi arată că, de vreme ce el e mort, nici eu nu merit mai mult. Stimabile, nimeni nu te caută fiindcă nu reprezenţi nimic, eşti un zero. Nici măcar o înjurătură cinstită nu meriţi… În asemenea condiţii, ziua trece foarte greu. Dacă se nimereşte să fie şi zi de sărbătoare, apăsarea e cu atât mai greu de suportat. Aşa înţeleg ce au putut trăi cei închişi care, pe lângă toate celelalte mizerii, erau siliţi să înfrunte şi demonul izolării. Săptămâni, poate luni, stai închis într-o celulă şi nu vezi mutră de om. Nu vezi pe nimeni. Ca să te salvezi, ajungi să vorbeşti de unul singur. Cât ai dori atunci palma anchetatorului, înjurătura lui, ceva, orice, care să te scoată din izolare. De aceea spun că cea mai urâtă zi din viaţa mea, dar şi din viaţa oricui, e aceea în care nu poţi în niciun fel comunica. E cunoscut exemplul acelor doi copii care, de aceeaşi vârstă şi beneficiind de acelaşi regim alimentar, au avut parte de un destin contrar. Unul a trăit şi altul s-a prăpădit. De ce? Din acelaşi motiv. Moartea unuia s-a datorat faptului că nimeni nu i-a adresat vreun cuvânt. Copilul a închis ochii ducând dorul unei cât de firave comunicări. Prin contrast, cea mai frumoasă zi e aceea când sunt căutat în permanenţă, iar telefonul zbârnâie neîncetat. Chipurile, am de scris, am de citit, am de studiat, dar bucuria lecturii păleşte în momentul în care cineva, de oriunde ar fi, mă caută. Poate să-mi spună cele mai stupide banalităţi. Cuvintele lui sunt aur pentru sufletul meu. Şi uite aşa îmi aduc aminte de începutul anilor nouăzeci, când redacţiile ziarelor erau într-o fierbere continuă. Bunăoară, la „România liberă“ era o forfotă de neînchipuit. Oamenii nu mai pridideau. Tot timpul sunau telefoanele, redacţia era supraaglomerată, o sumedenie de cetăţeni voiau să spună ce-i doare. Viaţa era la intensitate maximă şi nu era bine că era aşa? Au trecut anii, iar coridoarele aceloraşi redacţii au devenit pustii. Am trăit cu mare mâhnire acele momente. Aveam obiceiul să mă plimb de la un capăt la altul pe câte un coridor şi mi se părea că aud zumzetul minunat de odinioară. Mi se părea că văd oameni care nu mai trăiau, dar, reamintindu-mi-i, puteam să reconstitui o epocă pe care nu mă sfiesc s-o numesc legendară. Poate şi acum prin redacţiile televiziunilor de succes e forfotă şi animaţie, dar cei care se agită sunt mai mult sau mai puţin robotizaţi. Ei îşi fac meseria şi atât. Sunt dezsufleţiţi, ceea ce otrăveşte comunicarea în forma ei curată, noician vorbind, de cuminecătură. Şi iată care-i capcana. Singur, ajungi să cazi chiar şi sub singurătate. Dacă ar suna telefonul, oho, nu mai eşti în stare să răspunzi. Şi, dacă răspunzi, auzi o voce politicoasă şi moartă. Înjură-mă, dobitocule! îţi vine să urli, dar el, presimţindu-ţi parcă dorinţa, îşi ia cu respect rămas bun.

 

Liviu Ioan STOICIU

Atâția ani de zile proaste

Nu reușesc să aleg, într-o viață de om, numai o zi din cele proaste (cu ele încep), să le pun într-o ierarhie. Practic, la mine o zi proastă e și atunci când ridică tonul cineva din senin, când merg la cumpărături, de exemplu – fiindcă eu atrag antipatii numai prin prezență (și îmi reproșez mereu în genul „iar ești antipatic azi“). Am o mare problemă cu atragerea de antipatii, așa, fără o cauză anume, la prima vedere (sigur, și în viața literară; sau mai ales în viața literară). Accidentele, de orice gen, mici sau mari, îmi strică iremediabil zilele (nu numai o zi). Sau bolile, de orice fel, cât durează, îmi fac zile proaste. Sau când în viața literară am necazuri – am zile proaste fiindcă mintea mea e prost construită, selectează, ține minte ce e rău, nu ce e bun. Știți, în fiecare dimineață mă trezesc indispus, amintindu-mi numai de ceea ce m-a supărat ieri, alaltăieri și tot așa… Ce să răspund? Îmi imaginez (fiindcă am uitat) că în 1973, când aveam 23 de ani și lumea se scufundase în mintea mea, ratând tot ce atingeam (cum se spune, inclusiv la masa de scris), am înregistrat culmi ale zilelor proaste-proaste (de nesiguranță și instabilitate) – o dată ce am avut parte de șapte tentative de sinucidere în acel an (și cea mai proastă zi a fost la ultima tentativă de sinucidere prin otrăvire cu Verde de Paris, greu făcută rost, când un prieten poet mi-a aruncat în secret sticla de pepsi în care țineam otrava; el mă adusese în nordul țării, în noiembrie 1973, la Năsăud, în speranța că-mi distrage atenția de la obsesia propriei suprimări; și, de parcă n-aș fi putut să găsesc altă metodă să mă sinucid acolo, să mă arunc în fața trenului sau a unui camion sau să mă arunc de pe un bloc de șapte etaje, m-am hotărât brusc să renunț la gândul sinuciderii, dând vina pe Dumnezeu, că el se opune să mor ca prostul, într-o zi extraordinar de proastă, era clar (nu puteam să dau vina pe diavolul din subconștient, care voia să scape de mine). Dinspre „cea mai bună zi a mea“ – îmi e și mai greu să aleg. Probabil cel mai bun lucru din viață e că n-am îmbătrânit degeaba (apropo de prima mea tinerețe ratată), zilele adăugându-se în plan literar (singurul care a contat toată viața pentru mine), până azi cel puțin, să nu mă deochi, cu plus-valoare morală. O zi bună, ieșită din comun pentru mine, de exemplu, a fost legată de Istoria critică a lui Nicolae Manolescu, când am văzut că sunt prezent în ea „cu fotografie“ (deși eram în război cu el) și am luat seama că a meritat să îndur atâția ani de zile proaste (superioare zilelor bune).

 

Robert ȘERBAN

Una după alta

Bunul Dumnezeu mi-a dat multe zile fericite până acum, iar una dintre ele a fost 22 decembrie, din groaznicul an 1989 al Epocii de Aur. Groaznic? Păi dacă în Severinul natal Alimentarele erau realmente goale – niște spații în care vânzătoarele păzeau rafturi pe care nu mai era absolut nimic (nici măcar creveți vietnamezi), în Craiova, unde eram soldat de aproape trei luni, la robinete nu era nici apă. Rece, fiindcă aia caldă părea o invenție oltenească ce dura trei minute și apărea doar sâmbăta. Dacă uitai să-ți pui într-o sticlă și te apuca setea, nu-ți rămânea decât să iei robinetul de la baie în gură și să – scuzați barbarismul – sugi apa rămasă pe conducte. Dar, de regulă, înaintea ta fusese unul mai însetat. Numai în pușcării se simțea mai dur și mai scârbos comunismul decât în armată. Cum mizeria generală în care se trăia în România crescuse de la an la an, perspectiva unui viitor sinistru, în lipsuri, teroare, întuneric, frig și frică, mi-era puțin estompată de gândul că intrasem la facultate și că, din toamna lui ’90, urma să fiu student la Timișoara. Dar ce studenție aveam într-o țară condusă de un cuplu de dictatori, serviți cu devoțiune de Securitate? Ce viață urma să trăiesc într-o Românie a cărei degradare o simțeam pe propria piele, fără perspective ca lucrurile să se schimbe? În ziua de 22 decembrie 1989 eram în unitatea militară unde făceam armata, plimbând prin curte, alături de colegii de pluton, un lădoi plin cu încărcătoare pentru pistoalele noastre mitralieră (în 17 decembrie ni s-a spus că ne pregătim de război cu Ungaria, care ne invadase prin Banat). Puțin înainte de ora 12, am auzit la difuzorul de lângă infirmerie Dictatorul a fugit, suntem liberi! Țin minte cum, de bucurie, majoritatea am izbucnit în lacrimi, ne-am îmbrățișat și cum, apoi, ne-am întrebat dacă o fi adevărat. Cam peste un ceas, pe porțile unității au intrat, cu flori și sticle de vin, soldații care, de dimineață, fuseseră scoși în oraș ca să îl apere, cu arma în mână, de elementele destabilizatoare. Ne-au confirmat: Ceaușescu a fugit. Eram liberi. Fericirea pe care am simțit-o atunci m-a ținut până azi. Una dintre cele mai cumplite zile trăite a fost 23 decembrie 1989. Alături de colegii mei de pluton, primiserăm misiunea, în 22 decembrie, după-masa, să apărăm sediul din Craiova al Băncii Naționale și Muzeul de artă de vizavi. Banii si cultura, adică. La un moment dat, alarmă: eram atacați de teroriști sau de trupele loiale lui Ceaușescu. Nu voiau tablouri, ci aurul și banii. Deodată, a apărut o șenilată care s-a oprit chiar sub balconul unde mă instalasem, pregătit să apăr averea țării. Dar cum să împușc vehiculul blindat, care și-a rotit turela cu o mitralieră grea chiar spre mine? Unde să mă ascund? Atunci am simțit, pentru prima dată, frica de moarte. Atunci mi-a curs, pentru întâia oară, transpirație rece ca gheata pe șira spinării. Dar Bunul Dumnezeu mi-a dat zile și, după câteva minute, a împins moartea cu șenile pe stradă, la vale.

 

Florin TOMA

Apartheid-ul de vârstă

Există mari șanse ca ideea anchetei dvs. să fi țâșnit atunci când, în codul bunelor maniere ale complexului neuronal, s-a strecurat, de unde-de neunde, apoftegma hâtră, dar periculos de adevărată, emisă de intratabilul pișicher Mark Twain, acela care spunea: „Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și cea în care afli de ce.“ Deci, urmare a originalității mele – rămasă, din păcate, la stadiul de mediocritate strălucită – scorneala răspunsului la această sugestie introspectivă va porni de la exact spusa domnului Twain. Estimp, binaritatea insidioasă a acestuia nu se poate să nu mă ducă cu gândul (tot el, sărăcuțul!) la comparația echilibristică din celebrele versuri ale lui Serge Reggiani, izbutită în La Cinquantaine (vârstă grea de tot!): On arrive à la Cinquantaine, / moitié sage, moitié fou, / Le cul assis entre deux chaises / à tenter d’en joindre les bouts… M-am întâlnit de curând, pe stradă, cu o veche prietenă, văduvă, singură, tristă, dar împăcată. Care, la despărțire, s-a întors către mine, m-a privit și m-a întrebat: „Ești bine?“ Am pus totul pe seama politeții ei elegante, precum și a farmecului strict feminin din așteptarea răspunsului potrivit „Și tu ești bine!“. Ceea ce am și făcut. Dar nu am îndrăznit să dezvolt. Și deci nu i-am înșirat întreaga mea simptomatologie, cum că pe zi ce trece mă micesc, că abia mă adun dimineața din patul unde m-am risipit, că mă simt total dezarticulat, că sora Rheuma s-a oploșit bine pe la articulații (de aceea, nu mai articulez bine!), că picioarele sunt tot mai rare și cu călcătura titubantă, că mâinile tremură voinicește, că toată salba aia splendidă de mușchi s-a lichefiat necuviincios ori că văzul și auzul funcționează cu gogâlțuri. Bref, că viața originară (nu cea prelungită artificial de Big Pharma!), se scurge încet-încet, implacabil de încet. Iar sacul de organe și oase rămâne tot mai singur. Și, în clipa aia, dar și în cea de-acum, îmi vine în minte Boala lui Sorescu: „(…)Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore/ Și-am cheltuit pe ele o groază de ani./ Cred că m-am îmbolnăvit de moarte/ Într-o zi/ Când m-am născut.“ Realitatea, doamnelor și domnilor (de vârsta mea sau nu !), este mai crudă decât orice ciné-vérité: vremurile je-m’en-fichiste și frivoliene s-au stins demult! Zac îngropate sub cripta tonelor de neuroni morți. Sau, cum zice Bernard Pivot în Les mots de ma vie (2011): „(…)Mă simțeam bine în pielea mea. Mă simțeam cuceritor, invulnerabil. Cu viața înainte, chiar și la cincizeci de ani, era încă foarte bine… până pe la șaizeci. Numai că, vedeți dvs., între timp, am început să observ privirea tinerilor, bărbați și femei în puterea vârstei, care nu mă mai considerau de-al lor, nici chiar înrudit sau mărginaș. Citeam în ochii lor că nu mai aveau pic de indulgență față de mine; sigur, erau politicoși, deferenți, condescendenți, dar, pe fond, nemiloși. Necruțători. …Fără să-mi dau seama, intrasem în apartheid-ul de vârstă.“

Sigur, constat că șarmantul și admirabilul filosof al limbii franceze avait raison, prin orice gaură de cheie semantică l-aș privi: indiferent că este o zi bună sau rea, privirile oamenilor tineri trec peste mine cu aceeași scrupuloasă atenție ca și peste un gard, un stâlp, o bancă sau o amoebă. Nu mai sunt de-al lor, nu mai contez în aritmetica emoțională a lumii acesteia (cu cealaltă n-am deschis încă negocieri !). Cert este însă că am intrat în l’apartheid de l’âge. Unde nu e chiar comod.

Până la urmă însă, mă liniștesc, pentru că tuturor oamenilor li se întâmplă să aibă câte o zi mai bună sau mai proastă. Noroc că azi e ziua mea norocoasă: am aflat de ce m-am născut!

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Visele pot fi atinse

În mod straniu, deși în ce privește „cea mai proastă zi“ nu prea am dubii, încercarea de a culege „cea mai bună zi“ nu este atât de simplă. Oricât de mult aș căuta în memorie, în cufărul cu amintiri, în sipetul cu sentimente plăcute, nu mi-e limpede. Așa că vă voi ruga să îmi faceți o concesie: să zicem că „cea mai bună zi“ a mea este ca o stea sau, mai bine, ca o fortificaţie de tip „Vauban“ formată din măcar cinci bastioane care, fiecare în parte, reprezintă „cea mai bună zi“. Toate acestea alcătuiesc cetatea care apără, păzește, „fortifică“ eul, identitatea de sine. Așa că avem „cea mai bună zi“ când mi-am cerut iubita în căsătorie, apoi, egală cu ea, ziua în care fiul meu s-a născut. Următorul bastion aidoma („cea mai bună zi“) este o zi specială din anul 2003, când mi-am lansat foarte emoționat primul volum (și acum cred că un nume pe o carte e mai important chiar decât numele săpat în piatră). Vine apoi o zi siameză când am văzut filmul cu Emil Cioran. E vorba despre Exercițiu de admirație, din 1992, regizat de Constantin Chelba care, împreună cu Gabriel Liiceanu, semnează și scenariul. În film apar, pe lângă Cioran, Liiceanu și Petre Țuțea, dar și Aurel Cioran, fratele lui Emil Cioran. Pelicula aceasta a avut în mine un efect brusc, mi-a „schimbat macazul“ și mi-a deschis, dintr-o dată, o altă perspectivă, un alt fel de a simți viața. De atunci am început să trăiesc într-un fel de obsesie nostalgică a paradisului și să văd (și eu) idei. Cel de-al cincilea bastion:„cea mai bună zi“ este ziua de februarie a anului 1995, când am ajuns pentru prima oară la Veneția. Am fost fără tăgadă fericit și ziua în sine m-a marcat, pentru că a fost un vis văzut cu ochii. Asta m-a convins că până și lucrurile care par imposibile pot fi realizate, că dorințele se pot împlini, că visele pot fi atinse. Atunci am învățat să îndrăznesc. Să zicem că, pe scurt, despre asta este vorba. Cât despre „cea mai proastă zi“, ea este de departe ziua de 27 noiembrie, când mi-a fost confirmat diagnosticul fiului meu, unul care urma să-i influențeze toată viața. Atunci am simțit că mi-a fost frânt avântul, că mă prăbușesc, că o pot lua razna. Nu am luat-o, dar ăsta este un alt subiect, cu oameni și cărți, cu Dumnezeu. Doar că cicatricea nu e definitiv vindecată și, uneori, supurează. Pace!

 

Răzvan VONCU

Fiecare zi e o bucurie

Nu sunt pasionat de clasamente nici măcar în chestiuni personale, dar, ca să respect convenția pe jumătate ludică a anchetei, voi spune că nu am o anume zi pe care să o consider cea mai bună, respectiv, cea mai rea a vieții mele de până acum. Am multe zile bune și, probabil, și câteva rele în inventar.

Cred că – spre a rămâne pe terenul actualității, nu neapărat literare – o zi destul de rea a fost cea în care am realizat că România a ratat revoluția. Că evenimentele din 22 decembrie 1989 s-au derulat exact după „rețeta“ lui Tancredi, nepotul prințului Saliná, din Ghepardul lui Lampedusa: totul s-a schimbat, pentru ca totul să rămână la fel. Sistemul a manevrat jocul, pentru ca discuția despre monarhie vs. republică să nu fie niciodată deschisă, pentru ca partidele istorice să se prăbușească rapid (supraviețuitorul actual înoată de mult în ridicol), pentru ca puterea economică și pârghiile statului să rămână în mâinile nu ale acelorași oameni, ci ale aceluiași cerc, pentru ca țara să rămână la marginea lumii civilizate etc. Ne plângem de neregulile actualelor alegeri, dar e doar o ipocrizie: realitatea e că ultimele alegeri libere au fost cele din 1996. După aceea ni s-a dat de ales exclusiv între foarte rău, rău și (ceva) mai puțin rău. Ceva mai puțin rău care, ajuns la putere, s-a dovedit la fel de rău, dacă nu și mai rău decât falsa alternativă.

În același timp însă, o zi bună a fost aceea în care am realizat că unicul motiv pentru care m-am aflat în stradă în zilele lui decembrie 1989 a fost nevoia de libertate. Și că sunt, că suntem liberi. Mântuirea colectivă, ca națiune, ne-a fost refuzată de către sistemul care ne conduce din 1948 încoace, dar cea individuală ne este la îndemână. Nu ne mai verifică nimeni sertarele mesei de scris, nu ne mai trimite nimeni să ne tundem sau să ne schimbăm ținuta, nu ne mai dictează nimeni ce să citim, ce să ascultăm sau ce să mâncăm. Cei care conduc sunt la fel de ignari, dar măcar nu ne mai obligă nimeni să-i aplaudăm și să defilăm prin fața lor, în timpul nostru liber.

Din comparația între cele două zile, cea mai puțin bună și cea bună, se poate trage concluzia că îmi place viața, că sunt recunoscător Domnului pentru tot (chiar și pentru răul pe care îl îngăduie, tot spre binele nostru) și privesc/ primesc fiecare nouă zi cu bucurie.

 

Varujan VOSGANIAN

Statul român nu se numără printre membrii fun-club-ului meu

Viața mea nu e o simplă cronologie a unei singure ființe, ci e alcătuită din mai multe povești, fiecare având propria cronologie, propriile momente abisale și astrale, ca o frânghie împletită din fire de diferite culori. E pluribus unum, cum spune îndemnul lansat de Antichitate veleităților lumii moderne.

Există, de pildă, multe momente care pentru mine sunt cele mai frumoase, pe firul poveștii lor. Nu pot compara momentul când am devenit tată cu cel al apariției primei cărți, fiecare, cel mai frumos în felul lui, dar greu de comparat între ele. Oricare ar fi concluzia, ea ar fi nedreaptă.

Am să aleg, așadar, cele mai frumoase și cele mai triste momente din biografia mea civică, dadă pot spune așa, importantă și ea pentru o ființă ca mine, care s-a împărțit între spațiul intim și cel public, ca un crosopterigian care a trăit între mare și țărm, fără să se hotărască pentru vreuna dintre ele.

Cele mai frumoase momente, pe acest fir al poveștii, sunt cele în care am sperat că, precum Iacob, chiar cu prețul rănii în coapsă, pot trece de pe un mal pe celălalt, că trăiesc timpul unor desprinderi definitive. Inutil să spun că am păcătuit de fiecare dată prin naivitate, crezând că mă pot elibera de istorie. Dar asta n-a făcut clipele acelea mai puțin spectaculoase.

Primul dintre momentele astrale a fost amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când am ieșit din pușcărie, de la Jilava. În lumea pe care o lăsaserăm în urmă se derulau mulțimile învălmășite, scutierii, tunurile de apă, sunetele seci care, până să-ți dai seama că nu sunt gloanțe reale, răspândeau spaimă, apoi dube și torturi, totul învelit într-o atmosferă tenebroasă, ca de mâzgă smolită, chipuri împietrite sever sau altele strigându-și revolta și disperarea. În schimb, explozia de entuziasm și lumină pe care o vedeam acum, cu oameni înghesuiți în remorcile camioanelor, trăindu-și bucuria cu pumnii ridicați, fluturând steaguri tricolore cu stema republicii socialiste decupată și agitând spre trecători pancarte pe care încropiseră cu vopsea groasă sloganuri din care se vedea limpede că ceea ce până ieri fusese doar șușotit, gândit sau nici măcar închipuit, era acum strigat din rărunchi, toate astea veneau, parcă, dintr-o altă lume. O stare de-a dreptul paradiziacă, eram cu toții inocenți, existau demoni printre noi, dar încă nu ieșiseră la iveală. Am fost și eu în Arcadia. Am văzut o exaltare pe care n-o voi revedea niciodată, pe care nici ei n-o vor mai întâlni vreodată. Nu știu ca în istoria noastră să fi existat o asemenea împrejurare în care toți cei pe care-i întâlneai să fie de aceeași parte și nimeni să nu se simtă singur.

Al doilea moment astral a fost miezul nopții de 17 spre 18 noiembrie 1996. Ion Iliescu apăruse la televizor și-și recunoscuse înfrângerea în al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Ne aflam în sediul PNȚ-cd, Piața Rosetti gemea de lume. Am ieșit în balcon, Emil Constantinescu, Ion Diaconescu, Victor Ciorbea, Mircea Ionescu Quintus și cu mine. Precum campionii curselor de automobilism, am luat o sticlă de șampanie, am scuturat-o, i-am scos dopul și am slobozit spre mulțime stropii care sclipeau în marea aceea de lumânări și felinare aprinse (telefoane mobile, așa cum le știm azi, nu existau). Oamenii, exaltați, au primit picăturile care se prefirau, îmbulzindu-se precum pelerinii în fața busuiocului cu aghiazmă. N-a fost să fie.

Cele mai triste momente ale vieții mele publice au fost 26 octombrie 2006 și 12 februarie 2025. În toamna lui 2006, structurile politice și securistice mai vechi și mai noi s-au năpustit împotriva candidaturii mele pentru prima funcție de comisar european oferită României. Am aflat, în doar câteva ore, că sunt spion ceaușist, extremist, mafiot, iredentist și rasist. Am socotit că, pentru imaginea României, e mai bine să-mi retrag candidatura. Iar în 2015, după ce Senatul a respins cea de-a doua tentativă a DIICOT de a mă cerceta pentru o imaginară subminare a economiei naționale (Justiția a dovedit abia după zece ani că tot dosarul a fost o făcătură), mai toate instituțiile statului, Curtea de Conturi, Agenția Națională de Integritate, Parchetul General s-au întrecut în a-mi înscena tot felul de acuze care mai de care mai elucubrante. Lor li s-au alăturat tot felul de lătrători de ocazie, inclusiv unii membri ai breslei noastre. Cu prilejul acestor adevărate carnagii, întreținute cu hărnicie de presă, am înțeles că statul român nu se numără printre membrii fun-club-ului meu și că există o anumită linie roșie peste care n-am voie să trec, de vreme ce nu există o telecomandă pe numele meu care să mă facă să prind posturile, naționale sau străine, după voia telecomandorului.

Am trăit și bune, și rele. Totuși, zic eu, a meritat.

 

Florina ZAHARIA

Lumina și Întunericul

Lăsasem rănile deschise.

Intrase multă Lumină în mine. Durerea se amesteca aproape arsă cu cantitatea de Lumină care inunda devastarea interioară.

Timpul făcuse o pojghiță de timp infernal. Secunde sau ore? Un timp posibil, un timp al memoriei și al creierului. Cum să gestionezi un astfel de timp? Cum să-l simți dacă nu direct prin răni? Avem mecanisme interioare care să ne arate exact când e prea multă Lumină sau un Întuneric de nesuportat? Sau poate Literatura ne ajută să punem degetul pe ce e prea mult sau prea puțin, prea dureros sau prea frumos?

În realitatea mea interioară cele mai multe endorfine le produce scrisul. Apoi cititul. Apoi iarăși scrisul. Poezia. Zilele fericite sunt atunci când realitatea reușește să adune frumusețea în inimă. Zilele triste sunt atunci când distrugem totul. Pare simplu și curat.

Poezia este ceea ce rămâne după distrugere. (P. Celan)

În fiecare zi trăim un mix de cea mai bună zi sau cea mai proastă zi a noastră.

Lumina și Întunericul din acea zi. Acceptarea și Vinovăția, ambele greu de dus, ambele te lovesc în plex, te vindecă, te bucură sau te obligă. Gesturi existențiale pe care le punctăm zilnic, gesturi cu care construim cea mai frumoasă sau cea mai întunecată zi a noastră.

Sunt zile în care construiesc direct pe răni și momente când nu reușesc acest lucru. E o zi bună sau nu asta? Voi afla vreodată?

Dar dacă am ști ce ne hrănește mai bine și mai frumos, Lumina sau Întunericul, probabil nu ne-ar mai trebui Literatura. Lupta permanentă și cea mai grea din punctul meu de vedere se dă însă cu acea realitate somato-psihică (marginală), străină, uneori anexă care hrănește un Eu capabil sau incapabil să simtă/să conștientizeze prea mult.

Dar acest aspect este deja despre o altă discuție rămânând un obiect de curiozitate, de neliniște sau de reculegere tăcută care, cel mai adesea, rămâne așa: Lumină sau Întuneric.

Dăruiește-mi, Doamne, / Acea bunăvoință fără de margini, / cu care vom privi / cu care vom primi / Lumea! (rugă albă – I.D.)