11.VIII.2000
Pe la ora 15 și ceva, la Vila Stancu apare președintele Emil Constantinescu. Pantalon și cămașă blugi, încălțat în teniși. Președintele scriitorilor, Laurențiu Ulici, îl însoțește prin curte, apoi ne prezintă pe câțiva, care eram la… îndemână, pe terasă. Peste ceva timp – în clubul vilei. Eu mă așez lângă intrare, președintele: „Veniți aici“. „Aici“ e chiar în dreapta sa. Eu: „Dacă, pe moment, aveți nevoie de o mână dreaptă…“ Prezenți Laurențiu Ulici, Alex și Domnița Ștefănescu, George Arion, Alexandru Condeescu, Marius Tupan, Ion Țăranu, Gabriela Adameșteanu, soția lui Bujor Nedelcovici. Intră și Ion Drăgănoiu, care ajunge unul din protagoniști, în răspăr ușor cu președintele-oaspete. În pahare se pune whisky. Constantinescu: „O duceți bine. Nu știu dacă eu voi putea să vă primesc la fel“. Ulici: „Noi suntem bine dotați. Mai decât președinția“. Apoi Constantinescu prinde a povesti cum, până la venirea sa la Cotroceni, capii (Năstase, Văcăroiu etc.) obișnuiau să improvizeze diferite mese, vânători, chiolhanuri. Cică el, Emil C., a curmat dezmățul. Apoi spune că ne va invita la un ceai la reședința de la Neptun, ce se află la câteva sute de metri de vila scriitorilor. La un moment dat, Drăgănoiu constată malițios: „Am impresia că tot ceea ce am obținut după decembrie 1989 a fost suta de metri de plajă ruptă din plaja lui Ceaușescu; acolo, unde facem nudism.“ Drăgănoiu povestește că, pe vremuri, la gardul ce înconjoară plaja nomenclaturiștilor se posta Adrian Păunescu. Stătea acolo, până apărea cineva care-l cunoștea, Gogu Rădulescu, să zicem, pe atunci deja cam bătrân. Poetul îl saluta respectuos și tov. Gogu îl chema, îl trecea dincolo de gard, ducându-l în casa celor mari. „Poate că chiar la Ceaușescu, cine știe.“ Apoi către oaspete: „Dacă m-ați vedea pe mine stând la gard, m-ați invita dincolo?“ Constantinescu caută formula de a evita directitudinea prea familiară. Domnița și Alex oarecum revoltați că Drăgănoiu monopolizează discuția. Ion ia fundul de sticlă al whisky-ului ce mai rămăsese neturnat. Prima întrebare o pusese însă Alex: „Domnule președinte, în situația în care ne aflăm, domnia voastră, care cunoașteți mai multe, ne-ați putea da un motiv de optimism oricât de mic?“ Președintele intră într-o explicație (dar după destule clipe de prolog-tăcere) mai de durată. Decizia de a nu mai candida (a luat-o de unul singur: „I-am spus doar lui Isărescu, la doi consilieri și soției. Ultimele fraze mi le-am scris chiar cu 3-4 minute înainte de-a apărea la televiziune.“). Ce are de gând să facă „după“, că foarte curând i se încheie mandatul? Va scrie 4 cărți. Memorialistică? Așa ceva. Astfel că multe lucruri le va dezvălui în acele volume. Când a venit la Cotroceni: „Eu m-am prezentat ca la serviciu, cum eram obișnuit. Întreb: Ce destinație au aceste aparate de telefon? Mi se dă o listă cu numele persoanelor cu care se întreține legătura. Păi, să fi știut dumneavoastră ce persoane erau acolo! Unele din cele mai corupte!“ Constatând dezastrul în care se află țara – sistemul bancar, la pământ, în trezoreria statului doar 600 de dolari! Falimentari, ce mai! Occidentul cunoștea acest lucru. „Iată, acum, după ce am întors toate datoriile, avem 3 miliarde 200 de milioane de dolari rezervă.“ Etc. Nu a vrut să pună justiția pe urmele PDSR-iștilor. Viața politică avea nevoie de acest partid, de o relativă opoziție. În caz contrar, dacă era lichidat, se putea ajunge la lucruri grave, imprevizibile. Etc. (explică, explică, explică…) Despre Tucă: „Lider de opinie cu, abia, liceul terminat.“ Drăgănoiu: „Am impresia că a făcut și trei ani de politehnică.“ Unicul ziarist cu care nu vrea să se întâlnească, să-i dea mâna, e Cristoiu. „Mi-a batjocorit fiica. Cică ea, în veceu, cu Marin… Să nu fi fost președintele țării, îi dam două palme lui Cristoiu.“ Despre cazul Jimbolia. Încrederea pe care a obținut-o în fața liderilor occidentali – Kohl, Chirac, americani. În casa de bani a președinției păstrează chiar un bilet de garanție a(l) francezului. Ce va face, după ce pleacă de la Cotroceni? Va avea un cuvânt de spus, o influență greu de neglijat. Ca expert, va fi trimis în diverse puncte unde se tratează, negociază, se iau decizii, se… În anumite momente, ne cere să păstrăm confidențialitatea. Pentru că nu suntem ca la o întâlnire cu ziariștii. De altfel, și aceștia, uneori, când i-a rugat să nu mediatizeze anumite informații, au fost corecți. Ulici: „Aici sunt scriitori, nu ziariști. Poate că doar unu, Coroiu, de la Adevărul…“ Coroiu: „Nu sunt aici ca ziarist“. Iar Constantinescu își amintește că „Adevărul“ nu l-a dat la rubrica fairplay, când el o merita cu adevărat, după cele pe care le-a spus și cum le-a spus în America. „Ba a dat“, zice Coroiu. Constantinescu: „Da, dar nu la cea principală.“ Laurențiu Ulici își povestește păsul de candidat în Senat pentru Brăila. Când s-a convins că Em. Constantinescu merită încredere. Cum au stat ei așa, luându-se de mâini, salutând audiența. PDSR-iștii aveau tălăngi, fluiere, echipă de zgomot, ce mai! Fără a se repeta „plat“, Constantinescu revine la decizia sa, la susținerea lui Isărescu, la cele 4 cărți pe care le va scrie, la cunoașterea sa a populației de rând: „Când făceam geologie, în ieșirile mele pe teren am cunoscut ciobani, oameni ai câmpului, navetiști etc. Îi cunosc bine.“ Dacă ar fi rămas în cursa prezidențială? „Câștigam! Fără dubii“. Un sondaj special îl desemna câștigător cu 75 de procente. Are susținere foarte mare printre tineri. Vreo 200 de mii de tineri, în toată țara, pot urca în orice clipă în mașini și să pornească etc. „Doar să apăs pe buton și…“ Drăgănoiu: „Și chiar aveți un buton cu care?…“ Em. C.: „Butonul conștiinței lor, aveam în vedere.“ Ce a mai spus președintele? Cele două mari dezamăgiri ale sale: numirea în post de prim-ministru a lui Ciorbea (la început, respectuos, mai apoi – imprevizibil, indolent. „Ca să cunoști omul, dă-i un post înalt…“) și a lui Radu Vasile: („Ce prim-ministru e ăsta? Se duce la un înalt for internațional și stă, așa, într-o rână… M-am întrebat… Zic eu, într-adevăr, e puțin cam ciudat, dar…“). Cazurile de atitudine față de situația din Kosovo. „Știm poziția românilor… Mi-am asumat riscul… Bulgarul se frământă, zice, hai tu mai întâi, pe urmă aderăm și noi… Havel o cam scaldă în două ape… Eu știam că, până la urmă, nu vor avea de ales, vor adera și ei… Dar decizia de a escorta avioanele rusești? Am luat-o de unul singur, presupunând și primejdia care se poate declanșa… Din neatenție, vreun avion român să fi acostat aparatul rusesc… Ăștia ar fi ripostat…“ Cică, un președinte trebuie să ia o decizie în 3-4 secunde. E de unul singur. Își asumă enorma responsabilitate. Rezerva lui Em. Constantinescu de a recunoaște și meritul Anei Blandiana în propulsarea lui pe înalta orbită a… orbitoarei politici. De câteva ori a… ne-accentuat numele poetei. După care nu că aluzia, ci afirmația directă a lui Constantinescu că Octavian Paler ar fi (fost) plătit cu dolari grei pentru emisiunile sale antiprezidențiale… Dar, astăzi, Paler e într-o situație dificilă: a suferit un infarct și are nevoie de operație pe cord în Occident. Drăgănoiu zice că Paler s-o fi dus la Băcanu să-i ceară susținere financiară, acesta însă spunându-i că, vedeți, domnule Paler, „România liberă“ e o societate pe acțiuni și eu nu am cum scoate bani pentru așa ceva etc. Întrebarea mea (Drăgănoiu): „Dacă se zice că Paler a luat zeci de mii de dolari pentru atacurile contra președintelui, unde sunt banii aceștia, de ce nu-i folosește pentru operație?“ Mda, cam logoreic-superficial discursul. Fără pondere și gravitate de șef al unui stat ce se vrea important. Zic eu. Părere împărtășită și de alți colegi, cu care am fost prezenți la întâlnire. În fine, suntem invitați pentru duminică, la ora 17.00, la un ceai, la vila președinției de la Neptun.
13.VIII.2000
Astăzi, vom merge la Vila președintelui? Constantinescu e un om blând, factură de intelectual și, în legătură cu el, nu e cazul să-l citez pe Sainte Beuve care spunea că între artiști și politicieni există „o ură de rasă“ (!). Apare pescarul Drăgănoiu. „Le-am pus carne de jițăl (rostește accentuat regionalist), dar n-au tras. A încerca unul, dar l-a speriat, se vede, vreun val.“ Apoi, până le ora 3 pm a jucat cu familia Chițimia 66. Așa și nu au găsit o cheie – dintr-un pumn de chei! – potrivită pentru ușa de la club. Noul angajat, student la Filologie, la Constanța, e la vilă de abia 3 zile. „Cu cine să te cerți?“, întreabă, înțelegător, Drăgănoiu. „Soțul Silviei Chițimia este, zice el, cuman de-al meu. Silvia e pe jumătate, jumătatea cealaltă e din slavi. Astfel, 2,5 cumani, aseară am fondat PCR-ul: Partidul Cumanilor din România“. În zare, ancorată, o corabie. „E petrolier de 120 de mii de tone? Sau două?… Să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat acum mulți ani, mie și lui Nae Prelipceanu. Eu eram la „România liberă“, el – la Cluj, la „Tribuna“. Aflu eu că se lansează la apă petrolierul Independența. Îi telefonez lui Nae: Nu te-a interesat? Cum să nu! Ajungem la Constanța, de unde ne-am ales doar cu câteva poze frumoase. Obținem, cu greu, aprobarea de la căpetenia portului. Ne ducem spre petrolier. Acolo – nimeni, nici tu căpitan, nici tu adjunct, nici… Pe scurt, absolut nimeni. Încă nu știam că, de fapt, petrolierul deja fusese lansat în prezența Ei (a Elenei C.). Noi încolo, noi încoace, fără vreun rezultat reportericesc. Într-un târziu, se apropie de noi un bărbat, un inginer ceva. Îi spunem intențiile, doleanțele… El, cu ușoară ironie: «Sunteți naivi sau vă prefaceți?» Vorba e că petrolierul Independența fusese lansat la apă… gol pe dinăuntru, numai carcasa! Nici tu motor, nici tu sistem, nimic. Doar carcasa. «Abia în primăvară, zice inginerul (eram în septembrie) sosește utilajul din străinătate.» Apoi discutăm cu Adameșteanu, Coroiu și Drăgănoiu unde ne adunăm pentru a merge la vila „Nufărul“, să onorăm invitația dlui președinte Constantinescu. Drăgănoiu: „E rău de tot cu el, dacă a ajuns să vină aici, să curteze niște necunoscuți.“