Deși libertatea de expresie este garantată constituțional, cel puțin dacă nu dintotdeauna aceasta a fost îngrădită prin diferite forme de acțiune de diverse entități instituționale, de la CNA la CCR, de la BOR la UAT, toate, în fond, supuse clasei politice devenite categoria supremă, decizională, în statul român. Nu este numai o stare de fapt, vizibilă doar la noi, ci aceasta, deși ocrotită de Carta Drepturilor Omului, dar și de instituții internaționale consacrate, se face din ce în ce mai vizibilă peste tot.
Cum însă nu vreau să generalizez aici acest fapt, acuzat și scos la iveală de diverse mitinguri din întreaga lume, o să mă refer doar la ultimele acțiuni de acest fel manifestate, virulent chiar, la noi. Faptul că un spectacol de teatru ca Proorocul Ilie de Thadeusz Slobodzianek, pus în scenă la Teatrul Național din București de regizorul Bodond Nagy, cu o bilă roșie de atenționare pe afiș, cum că spectacolul nu este recomandat minorilor sub 18 ani, după premieră a stârnit reacții din partea BOR-ului, cerându-se scoaterea de pe afiș a acestuia și interzicerea lui pe viitor, ilustrează o formă de cenzură, pe care o credeam dispărută. Chiar dacă subiectul acestui spectacol, scris de un dramaturg polonez, ilustrează viața unui sătuc polonez de la granița cu Belarus, deci cu o altă formă a credinței, ortodoxia, și a unui preot care povestește enoriașilor apocalipsa, nu ar fi trebuit să miște atât de vehement Patriarhia Română, încât să ceară retragerea spectacolului din cuprinsul vieții cultural-ortodoxe al României. Amănuntele acestei luări de poziție nu le discutăm acum, nici argumentele aduse în luarea de poziție, ci doar faptul că un act artistic, demn de a fi trecut în fondul cultural viu, se cere a fi amputat. Nu știu dacă este un început de inchiziție culturală la noi, dar, dacă ar fi așa și mai ales dacă ar fi lăsat să se întâmple așa ceva, ar trebui să scoatem din patrimoniul nostru cultural și alte spectacole, puse în scenă de mari regizori, de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Andrei Șerban, chiar și unele realizate de Radu Afrim sau de alți experimentaliști din arealul teatrului românesc contemporan. Și, de aici, ar mai fi un pas, până la intrarea unei astfel de cenzuri în câmpul vast al literaturii române, care, după cincizeci de ani de comunism, a intrat într-o zodie a libertății de exprimare, oferind cititorului o plajă largă de oferte ale lecturii, satisfăcând tot felul de gusturi, de la cele fără perdea până la cele mai temeinic literar scrise. Și atunci la ce am ajunge? Din nou de acolo de unde am plecat acum treizeci și cinci de ani, cu speranța că doar cititorii pot fi cei care vor aplica cenzura asupra unei opere literare, cum la fel și spectatorii asupra unui spectacol, eliminând din mers ceea ce merită a fi tăiat.
Nu am urmărit îndeaproape argumentele Bisericii Ortodoxe, prin organismele ei consacrate, dar am putut constata că după formele de cenzură politică, aplicată de diverse organisme, iar altele aplicate de CNA, care nu mai are rolul de la începu turi, această nouă formă de cenzură, aș numi-o inchizitorială, este o înscriere în marele aparat represiv ce se instaurează în lumea noastră.
Am citit articolul lui Varujan Vosganian despre strategia culturală de la noi, publicat într-un număr recent al „României literare“, ca răspuns sau atitudine la propunerea de reformare a noilor strategii culturale în viziunea Guvernului României, prin ministerul de resort. Președintele Uniunii Scriitorilor din România atrage atenția asupra unor aspecte importante care nu au intrat în atenția noilor strategi culturali, ceea ce seamănă, într-un fel, și cu reformele din vastul program al României educate, prin care școlile, elevii și profesorii nu urmau să fie consultați, ci doar obligați să aplice bazaconiile impuse prin acel program. La fel și aici, în domeniul culturii, nimic despre perspectiva culturii scrise, ci doar niște module preluate parcă de la inteligența artificială, care, isteață fiind, nu are nimic comun cu realitatea. Aduc aici în discuție și aceste aspecte, care, trecute cu vederea de către cei cărora li se pregătesc astfel de strategii și reforme, nu sunt supuse unor discuții publice, unor consultări cu cei care sunt implicați în mod direct în cultura vie a țării, ci sunt aduse în pagină de lege, de inși care sunt total în afara vieții culturale, transformând o reformă, să-i zic, într-o formă de cenzură. Or, cenzura, când vine să scoată din joc un element al vieții culturale, nu poate fi decât o expresie a unei autocrații sau a unui totalitarism, forme ce aparțin dictaturilor, care, pentru a controla totul, trebuie să limiteze formele de exprimare și mai ales să le aducă la nivelul lor de înțelegere.
Ceea ce nu se vede de acolo, din incubatoarele unor astfel de strategii, de unde sunt aruncate săgețile otrăvite spre viitor, este tocmai aplicarea acestor forme de cenzură în viața de zi cu zi a comunităților. Implantarea unor persoane în funcții importante de decizie, în fruntea unor instituții de cultură, doar pe criterii politice sau pe principii ale corupției native, adică pe nepotisme, nu este altceva decât o materializare a unor astfel de strategii care restrâng aria libertății de exprimare, prin interzicerea unor spectacole sau a unor artiști, prin scoaterea din planuri editoriale sau din librării a unor cărți, prin selecția, după propriile gusturi, când e vorba de cheltuirea banului public, doar a unor nume agreate ideologic, oportuniști, care, prin prestațiile lor, duc la slaba calitate a actului artistic, la imaginea publică, falsă, a scriitorului.
Cam în acești parametri se va așeza noua strategie culturală de la noi, reformatoare, cum i se spune, actul artistic, lăsând la vedere doar ceea ce-i place prelatului, politicianului cu mintea îngustă, managerului aflat mereu în conflict de interese, prin nepotisme și promovarea vinovată a clientelei submediocre. Aluatul pe care-l pun acum la dospit aceste noi strategii culturale este unul format din făină de proastă calitate, cu aditivi, cu analfabeți funcționali pe post de elită culturală, eliminând valorile adevărate, incomode și dătătoare de astfel de „șocuri“, cum a fost spectacolul Prooro cul Ilie, împrumutat din altă cultură, din altă formă religioasă, dăunătoare, pasămite, bunului mers. Dacă ar fi ca toți artiștii care au semnat scrisoarea de protest, în număr imens, să se dea deoparte, scena teatrală din România ar rămâne goală, pustie, loc de hârjoană al noilor strategi culturali. Cine oare ar fi de vină? Dacă ar fi să luăm de bună ceea ce a spus Sergiu Celibidache, când s-a aflat în mijlocul artiștilor români, care s-au plâns de situația în care se aflau, am găsi vinovații în spusele lui: „Vinovați de situația în care se află artistul român suntem doar noi, nimeni altcineva.“ Da, așa este, noi suntem vinovați, care prin modul de a vota, am lăsat să ajungă, de la o legislatură la alta, o clasă politică din ce în ce mai incompetentă, care și-au creat o caracudă din care apar alți și alți pretendenți la conducerea țării. Cum să speri la mai bine, dacă și luminata Biserică trece la represalii în spațiul cultural, esențial pentru dimensiunea identitară a poporului român?