Zoe Bengescu, n. Rosetti (1852-1913), despre care unii contemporani considerau că a fost cea mai iubită și mai influentă doamnă de onoare a reginei Elisabeta, era, deopotrivă, cumnata lui Titu Maiorescu (însurat, a doua oară, cu sora ei Ana). În fondurile B.N.R. s-au păstrat două scrisori inedite, din 1899 și 1901, adresate lui Maiorescu, în care „Juca“ sau „Zoghi“ (după cum i se spunea printre apropiați) îi transmitea acestuia mesaje din partea reginei, consultându-l în legătură cu probleme de traducere. Deși familiare (dovadă adresările: „Tutti“ și „Netty“ pentru Titu și Ana Maiorescu, precum și unele detalii private), scrisorile transmiteau rugăminți oficiale, fapt sugerat de antetul lor tipărit cu majuscule: „Maison de S. M. La Reine“. Rolul de perpetuă mesageră al doamnei de onoare e, de altfel, minunat înfățișat în Amintirile fiicei ei, Zoe Cămărășescu, care descrie „sacul de atlas negru brodat cu flori, căptușit cu mătase de culoarea florilor, în care punea – Doamne! Ce nu punea! Întâi lornieta de baga, de care nu se putea despărți fiindcă era mioapă, apoi petițiile, cererile de audiență, corespondența, porte-cartes-ul, iar la întoarcere, sendvișuri, bomboane, fructe și prăjituri, pe care nu le mânca la ceai ca să ni le aducă nouă“. În Jurnalul maiorescian e deseori pomenită, însă rolul lui Maiorescu de sfătuitor al reginei, așa cum reiese el din aceste scurte scrisori, e mai puțin cunoscut.
Ambele misive (Ms. 24228 și ms. 24229) sunt scrise pe carton alb, cu grosimea de 1 mm. Prima, de 11,2 x 18 cm, formulată doar pe verso cu cerneală neagră și datată de Maiorescu cu cerneală violet, a fost pliată la mijloc și s-a rupt în două. Cea de a doua, de 11,2 x 9 cm, scrisă cu cerneală violet pe verso și recto, a fost adnotată de critic cu cerneală neagră. Ambele au fost donate de către Zoe Cămărășescu, după cum dovedește plicul alb (de 14,7 x 10 cm) în care s-au păstrat, pe care aceasta a scris cu creionul: „Scrisoare către nenea Tutti Maiorescu (traducere Macedonsky etc.)“.
Prima misivă, scrisă în română, evident în grabă, cu o ortografie nu întru totul corectă, nu fusese datată de Zoe Bengescu, însă Maiorescu a adăugat data, „15 / Mai 1899“. În ea, regina Elisabeta îi cerea criticului, prin doamna sa de onoare, să o ajute la reluarea unei traduceri mai vechi din Simion Florea Marian, spunându-i unde ar putea găsi cartea cu pricina (pe care nu o mai avea) și ce dicționar considera util. Titlul cărții căutate era redat inexact, fiind mai degrabă o descriere din memorie a conținutului: „Legendele și Ballade [sic!] a păsărilor și Florilor – îmi pare“, dându-i astfel lui Maiorescu bătaie de cap cu identificarea ei. Căci s-a păstrat și răspunsul acestuia, descoperit de G.T. Kirileanu în 1940, între foile unei cărți cumpărate de la un anticar: Poesii poporale adunate și întocmite de Simeon Fl. Marian, tom. I, Cernăuți, 1873. Kirileanu dăduse, probabil, chiar de exemplarul trimis de critic Zoei Bengescu. Ajunsă ulterior la Muzeul Literaturii din Iași (inv. nr. 8015), această scrisoare de trei pagini a fost editată de Liviu Papuc în „Convorbiri literare“ (nr. 5 / 2006), iar apoi în volumul său Societari junimiști în documente (2008).
Neputând ști ce culegere de Simion Florea Marian căuta regina, Maiorescu se grăbea să îi trimită cele două volume ale Poesiilor poporale, precizând că mai există și un volum de Doine și hore pe care el nu-l mai avea și care era epuizat „de vreo 20 de ani“. Enumera apoi alte cărți de folcloristică datorate culegătorului bucovinean: „am și eu vreo 4: Nunta la Români, Nașterea, Înmormântarea, unde sunt intercalate multe poezii populare.“ Ajungea în cele din urmă și la ceea ce – vom vedea – căuta de fapt Carmen Sylva: „Tot așa sunt 2 volume ale lui, intitulate: Ornitologia poporană română, în care e vorba de păsări în credința și literatura poporului. Eu am dat exemplarul meu gimnaziului din Giurgiu.“ La acest gimnaziu înființat în 1869, care din 1890 fusese denumit, chiar după tatăl criticului, „Ion Maiorescu“, preda un fost junimist efemer, interesat și de folclor: Nicolae Droc Barcian; de unde, probabil, și mijlocirea donației.
Dată fiind situația, Titu Maiorescu propunea următoarea soluție: „M.S. Regina să trimită să le ceară de la Academia Română, care le-a editat. Și în biblioteca M.S. Regelui trebuie să se afle toate publicările Academiei, și printre ele sunt aceste ale lui Marian.“ De fapt, Ornitologia poporană română, apărută în 1883 la Cernăuți, la Tipografia lui R. Eckhardt, nu fusese editată de Academie, dar celelalte volume menționate, da. Întrebării cu privire la un „dicționar român“, criticul îi răspunde, pe bună dreptate: „Cum «român»? Român-german? Sau român-francez? Dacă e vorba de român-german și german-român, cele mai bune sunt tot cele 2 vol. ale lui Lazăr Șăineanu, dar cam mici. Dacă român-francez, e relativ bun al lui Frédéric Damé. De vânzare la Socec.“ Dicționarul româno-german și germano-român al lui Șăineanu (de altfel, vechi colaborator al „Convorbirilor literare“ și fost elev al lui Maiorescu), apăruse la Socec în 1887-1889, iar Nouvel dictionnaire roumain-français al lui Damé (și el apropiat de conservatori, în acea perioadă) la Imprimeria Statului, în patru volume, în 1893-1895. După aceste indicații bibliografice, Maiorescu încheia cu un soi de reproș galant: „Sărut mâna, care mi-a scris în pripă, Tutti.“
Datarea vagă a acestei scrisori maioresciene („Sâmbătă, 7 ½ ore“), despre care Kirileanu presupusese doar că „trebuie să fie după 1892“, poate fi acum lămurită grație datei de pe biletul Zoei Bengescu, „15 mai 1899“ (stil nou), care cădea într-o luni: cel mai probabil e vorba de sâmbăta următoare, 8 / 20 mai 1899, pentru care jurnalul maiorescian consemnează doar temperatura. În săptămâna respectivă, Maiorescu fusese ocupat cu multe vizite electorale și cu examene la Universitate, din cauza cărora probabil că nu apucase să răspundă mai repede.
Lămurirea textului căutat o dă o scrisoare mult mai târzie a reginei Elisabeta, adresată lui Moses Gaster la Londra, pe 28 iunie 1916. Suverana începea prin a-i mulțumi acestuia pentru Rumanian bird and beasts stories (1915), antologia sa de traduceri ale unor legende românești despre animale, pe care o dedicase reginei, și din care o parte fuseseră preluate de la Simion Florea Marian. „Iubite domnule Gaster! Am pus cu adevărată încântare să mi se citească minunata dumneavoastră carte, și vă trimit aici dovada cât de mult trebuia să mă intereseze, fiindcă am nutrit eu însămi cândva planul de a scrie așa ceva și făcusem deja începutul. Din acesta vă trimit singurul lucru care era deja gata acum vreo douăzeci și cinci de ani! O să vă amuze cum am tratat aceeași temă, doar că dumneavoastră ați dus la capăt marea lucrare, în timp ce eu am fost întreruptă și nu am mai reluat-o niciodată, așa cum se întâmplă când ești tulburat interior! Bucuria pe care mi-a făcut-o scumpa dumneavoastră carte e de nedescris și am citit fiecare basm cu un interes care sporea mereu, găsindu-le astfel mai frumoase decât cele mai celebre fabule, chiar decât Pañcatantra! Fabulele nu au însemnat niciodată ceva pentru mine, fiindcă mi se părea că în ele lumea animalelor era distorsionată și că nu avem dreptul să împovărăm animalele cu sentimentele noastre. Încă de copil nu puteam să-l sufăr pe La Fontaine, îmi erau prea dragi animalele! În aceste legende însă ele vin cu totul altfel iar aceste lucruri sunt atât de incredibil de originale cum nici nu pot să spun! E frumos că v-ați dedicat imensului efort al acestei lucrări și că ați deschis lumii o bucățică de poezie populară și de înțelepciune populară pe care aceasta încă nu o bănuia“ (trad. mea., A-S T-H).
Aflată în arhiva University College London și, într-o copie făcută de destinatar, la Manchester University Library, scrisoarea, bătută la mașină în limba germană și având în final câteva rânduri olografe ale reginei (care suferea de ochi, descriindu-i de altfel lui Moses Gaster în restul celor trei pagini situația văzului ei), a fost semnalată de Virgiliu Florea în Suceava. Anuarul Compexului Muzeal Bucovina (2007-2008-2009). Alături de ea se găsesc la Londra trei legende etiologice traduse de regină din Ornitologia poporană română a lui Simion Florea Marian: despre vrabie, cuc și privighetoare. Pe două dintre ele, Carmen Sylva le tradusese chiar în versuri. Intenționase să continue astfel seria ei, Aus Carmen Sylva’s Königreich (Din regatul lui Carmen Sylva), cu un volum de legende populare despre plante, păsări și animale. Însă doar legenda despre vrabie a apărut, într-un album în amintirea poetului dialectal german Fritz Reuter, ca un omagiu legat de o povestire în versuri a acestuia, în care apărea drept personaj „Jochen Spatz“ (vrăbioiul Jochen). Tulburarea despre care regina îi scria lui Moses Gaster se referă, desigur, la trimiterea ei în exil, din 1891 în 1894, în urma „afacerii Văcărescu“ (sprijinise relația principelui moștenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu, domnișoara ei de onoare, împotriva voinței regelui și a guvernului). Fiindcă la 22 octombrie 1893, în timp ce se afla în exil la reședința mamei ei, Segenhaus (lângă Neuwied), regina i-a scris regelui Carol I, rugându-l să-i trimită culegerea de legende despre păsări a lui Marian și precizând că printre manuscrisele ei s-ar afla unul subțire, legat în negru, în care începuse traducerea în versuri. (Scrisoarea, aflată la Arhivele Naționale, a fost editată de Silvia Irina Zimmermann.) Însă perioada exilului fusese marcată și de boală (forme psihosomatice de paralizie), nefiind propice acestei traduceri. După întoarcere, Carmen Sylva a încercat să reia proiectul, sperând să scoată din legende (pe care le considera redate mai degrabă științific în Ornitologie) niște basme adevărate, dar fără a mai duce acest plan la bun sfârșit.
Cea de-a doua cartolină trimisă de Zoe Bengescu e adresată Anei Maiorescu și scrisă în franceză, limba în care surorile Rosetti fuseseră educate. De remarcat, de altfel, multilingvismul acestei corespondențe, cu scrisori în română, franceză și germană, oglindă a unei societăți poliglote. De data aceasta, misiunea încredințată criticului nu mai e pur bibliografică: regina îi cerea să evalueze traducerea lui Alexandru Macedonski din Faust, spre a vedea dacă merită sprijin. Era vorba de prima scenă din primul act al piesei lui Johann Wolfgang Goethe, în care doctorul Faust deplânge limitele științei omenești și vanitatea studiului, conjurând apoi spiritul pământului. Traducerea fusese publicată de Macedonski în revista sa „Forța morală“, la 2 decembrie 1901. În plus, Zoe Bengescu mai adaugă pentru sora ei câteva informații private: nu apucase să treacă pe la ei fiindcă venise la ea, probabil cu ocazia sărbătorilor, fiica ei „Mimi“, Maria, căsătorită din iunie 1901 cu Nicolae Racottă, împreună cu care locuia atunci la moșia Ștorobăneasa, în Teleorman. Despre oboselile Zoei Bengescu, interpretate ca destrămare a puterilor prin multele griji, povestește și Zoe Cămărășescu, în Amintiri: „Atâta i-au măcinat bietul trup, până nu a mai avut putere, și atunci a murit în patru zile de pneumonie, la șaizeci de ani, zicând că se simte atât de obosită!“
Titu Maiorescu notează sub scrisoare data primirii („23 decembrie 1901“), rezumând și răspunsul negativ trimis a doua zi. Acesta nu s-a păstrat, dar argumentația pare să se fi concentrat pe chestiuni de prozodie: alexandrinii rimați de care pomenește nu se numărau nicidecum printre tipurile de vers folosite de Goethe (fiind, de altfel, respinși încă din iluminismul german, ca semn al influenței franceze). Episodul e pomenit și în jurnalul maiorescian, luni, 24 decembrie 1901 / 6 ianuarie 1902: „Regina îmi cere prin Juca părerea asupra unui mic început de traducere din Faust, făcută de Macedonski. Cerșitoriile lui obișnuite la Palat.“ Ulterior, criticul a adăugat: „I-am dat-o în scris, contra.“ Răzbate de aici și o anumită antipatie față de Macedonski, probabil fiindcă fusese (cu excepția unei scurte perioade de apropiere) mai mereu antijunimist; în orice caz, dispreț față de încercările acestuia de ascensiune socială. Dincolo de aspectele personale însă, o analiză a traducerii lui Macedonski găsește într-adevăr numeroase inadvertențe, care nu-i vor fi scăpat lui Maiorescu, bun cunoscător al lui Goethe.
E suficient să privim începutul scenei: „Adâncit-am până-n funduri tot ce e filosofie / Medicină, drept, știință, psihici legi, teologie, / Vai, și totul, – dar zadarnic – căci nimic n-am folosit…/ N-am făcut-un pas ‘nainte, – am fost numai un zmintit. / Mi s-a zis pe rând magistru, doctor, culme strălucită, / Și discipoli mă urmară cu voința nimicită, – / Dar în dreapta, dar în stânga, dar în sus ca și în jos / Ei mișcatu-s-au zadarnic… – totu-a fost făr-de folos. / Astăzi, ars e al meu suflet de o rea dezamăgire… / Ce e drept, – mai multă carte știu ca-ntreaga omenire… / Medici, filosofi ori preoți i-am lăsat în-urma mea, / Îndoieli, prejudecată, să mai am nu s-ar putea, / Și-ngrozire, nici de oameni, nici de draci, nici de nimica… / Dar iubirea de-opotrivă părăsitu-m-a cu frica.“ Traducerea nu e în alexandrini (iambi de 6 picioare cu cezură), ci în trohei de opt picioare. Chiar dacă Maiorescu va fi fost neatent la numărul silabelor, cert e că nu avem de-a face cu tipul de vers din original, așa numitul Knittelvers, practicat mai ales de poeții meșteșugari renascentiști, și care e compus din patru silabe accentuate, cu un umăr variabil de silabe neaccentuate. Versurile lui Macedonski au o lungime dublă. În Faust, chestiunile de metrică sunt totdeauna simbolice (fapt explicat de Goethe în autobiografia sa, pe care Maiorescu o citise); așadar, prozodia traducerii nu e o problemă secundară. În plus, monologul lui Faust e un exemplu de intertextualitate, cu trimitere la elogiul scris de un contemporan despre Hans Sachs, cel mai important dintre maeștrii cântăreți din Nürnberg. Tot ce fusese enumerat acolo encomiastic, lui Faust îi apare drept deșertăciune. Fără o cunoaștere a contextului renascentist, Macedonski umple versurile extinse cu alte sensuri. Diluează enumerarea facultăților medievale (Filosofia, Dreptul, Medicina, Teologia) cu generalități: „știință, psihici legi“, sau nu pricepe ierarhia descrescătoare din original („doctori, magiștri, secretari și popi“), înlocuind-o cu „medici, filosofi ori preoți“. Totodată, în germană, elevii lui Faust sunt doar duși de nas, nu cu voința nimicită, iar Faust și-a pierdut bucuria, nicidecum iubirea și frica.
Ce e drept, Macedonski nu știa germana, povestind el însuși că făcuse cunoștință cu opera lui Goethe prin intermediar francez, în casa tatălui său. Se folosise, probabil, de Faust în traducerea lui Gérard de Nerval, unde această scenă e tradusă în proză (de aici, poate, inventivitatea lui Macedonski în materie de metrică), dar, e drept, tocmai de aceea foarte fidel. Și e de presupus că Macedonski avea oricum în vedere o re-creare, nu o traducere fidelă, așa cum au perceput-o și contemporanii mai puțini familiarizați cu originalul. Astfel i s-a părut lui Ștefan Petică, care a descris în 1898, în Capitala, „O seară la Macedonski“, cu atmosferă luxuriantă, plină de crizanteme, tablouri și alte obiecte de artă: „Și frumos, superb în jupiterianismul său, poetul cetește. Glasul are ceva din melodia cu care trebuie să-și fi cetit altă dată Sophocle versurile. E o înălțare ritmică de o armonie luminată și clară ce dă un farmec distinct și nebănuit versului care se înflăcărează și trăiește cu o nouă viață. L-am auzit cetind pe Faust. Puterea de sumbră evocare a celebrei drame a lui Goethe era dată cu un tragism atât de pătrunzător încât d-l Jules Brun, care era de față, a exclamat: «Aceasta nu mai e cetire; aceasta e crearea și încarnarea lui Faust».“
Se adaugă la această discrepanță și faptul că Maiorescu judecase sever în materie de traduceri chiar și când fusese vorba de prieteni. Despre traducerea lui Faust de Vasile Pogor și N. Skelitti îi trimisese prietenului comun, Theodor Rosetti, la 14 aprilie 1862 o scrisoare fulminantă, cerând ca tirajul să fie nimicit iar textul refăcut cu ajutorul lui: „Abia i s-a făcut omului părul măciucă din pricina unor greșeli boacăne, că îi recade ca lațele de oaie pe tâmple la pasaje searbede, lipsite de respirație.“ Criticul se simțea realmente nefericit: „m-am zbuciumat de colo-colo prin cameră, torturat de cea mai profundă durere literară.“ Și, sperând că va putea interveni (ceea ce nu s-a întâmplat), adăuga: „Îi voi trimite [lui Pogor] nenumărate pasaje (strofe gnomice energice).“ Strofele energice par să sugereze o altă prozodie decât cea macedonskiană; de altfel, Maiorescu și traduce ad hoc în această scrisoare descrierea de sine a spiritului pământului (v. 501-519), pe care avea să o traducă și Macedonski, în 1902, printre excerptele publicate, punând de la el un vers în plus.
În 1914, după moartea soției sale, Maiorescu s-a mutat în strada Lustrului 7, la familia Racottă, în fostele încăperi ale Zoei Bengescu, care se stinsese în 1913. Locuind alături de nepoatele sale, se ocupa zilnic de educația lor, citind împreună cu ele și punându-le chiar să traducă. Zoe Cămărășescu își amintește că, dându-i să traducă din Carlyle, era deosebit de atent la precizia echivalențelor, corectând-o când strecura în text interpretări absente din original. Același tip de atitudine care îl făcuse, probabil, să respingă traducerile lui Macedonski din Faust. Mai mult chiar, lecțiile date fetelor Bengescu demonstrează modul în care criticul înțelegea apropierea de opera lui Goethe: „Începuse cu noțiuni de logică, un rezumat al curentelor filosofice din secolul al XVIII-lea; lecturi cu explicații din Memorii, corespondența lui Goethe și, la urmă, Faust. Scenă după scenă, intram în împărăția frumosului, așa cum treceau personajele din povești, poartă după poartă, până la fata de împărat… Explicațiile ne erau date de la început, ca o introducere pentru scena care urma să fie citită.“ Și, citând din rugăciunea Margaretei către Fecioara Maria, memorialista descrie reacția lui Maiorescu: „Glasul îi era înecat de lacrimi. Lăsa cartea jos. Toate plângeam. Era minunat să plângi în comun cu tot grupul care primea cu aceeași emoție lirismul lui Goethe!“ Așadar, cu cât mai mare pregătirea și cunoașterea contextului (care lui Macedonski îi lipsiseră), cu atât mai mare emoția provocată de lectură.
[Antet tipărit:] Maison de S.M. La Reine D[é]c[embr]e 1901
Ma bonne Netty,
Il y a quelques jours déjà depuis que La Reine m’a priée demander à Tutti de vouloir bien regarder un peu cette traduction de „Faust“ par Macedonsky — c’est quelques pages — et à Lui dire si c’est bien fait, et si cela mérite encouragement et dépense! — Mimi est partie hier soir. Je n’ai plus eu une minute p[ou]r passer chez // vous. J’ai la tête à l’envers avec mes fatigues des derniers jours! Ouf! Ouf! je n’en puis plus! —
Baisers de
Zoghi
[Traducere:
Decembrie 1901
Buna mea Netty,
Au trecut deja câteva zile de când Regina m-a rugat să îi cer lui Tutti să binevoiască să se uite un pic la această traducere din „Faust“ de Macedonsky — sunt câteva pagini — și să Îi spună dacă e bine făcută și dacă merită încurajare și cheltuială! — Mimi a plecat ieri seară. N-am mai avut nici un minut să trec pe la // voi. M-au întors pe dos oboselile mele din ultimele zile. Uf! Uf! Nu mai pot! —
Sărutări de la
Zoghi]
[Adnotarea lui Titu Maiorescu:] 23. Dec. 1901
Trimis 24 Dec. 1901 / 6 Jan. 1903 prin Juca Reginei pe trei pagini scrise nemțește părerea mea defavorabilă asupra probei de traducere (în alexandrine rimate) a începutului lui „Faust“ publicată de Macedonski în foaia sa săptămânală „Forța morală“ de la 2. Decem. 1901.