Poeziile Cristinei Hermeziu din volumul său de versuri, intitulat în mod simbolic, între timp îți vezi de viața ta, apărut la Editura Junimea din Iași, sunt ca niște stampe pictate pe suluri subțiri de mătase învelite în pânze țesute de păianjen, conținând pe suprafața lor peisaje pariziene, dar și fulgurații imagistice surprinse într-un moment de grație, precum și de cumpănă existențială.
Deschiderea poeziilor se face într-un mod sincopat, în care ruptura, și mai cu seamă golul iscat între cuvinte, dă naștere la reverberații ce afectează atât conștientul, cât și subconștientul cititorului. Căci fragmentarismul la care apelează Cristina Hermeziu izvorăște din subconștientul său care intră în dialog cu subconștientul nostru, atunci când ne aplecăm asupra poeziilor sale. Acolo, în forul său intim, ar trebui căutăm punctul de fragmentare a realității. Ochii autoarei refuză să surprindă întregul. Surprind doar fisuri din el. Și, chiar atunci când văd peisajul sau lumea în ansamblul ei, intervin simțurile, văzul în special, care funcționează asemenea unui seismograf, înregistrând mișcarea rocilor interioare ale eului. De acolo izvorăsc și premonițiile: „M-am întors// capătul lumii/ e o gară//pentru doi// așa cum între/ vertebrele pianului// cresc crini imperiali//lui miroiu/ i-a venit atlasul/ cu noile constelații/ anna k. (karenina, adică, n.n.)/ negociază cu acarul/ un cerb aleargă de-a lungul trenului/ (cad stele vechi/ pedro ar spune/ că ninge viscolit). Imaginea traverselor, a macilor răsăriți printre linii, dar și a crinilor par și în alte poeme. Fiecare din ele, prin golurile pe care le lasă în urmă, conține o poveste de iubire. Rămâne la latitudinea noastră dacă o dezvoltăm sau o lăsăm închisă între paranteze.
Și fiindcă suntem în sezonul iernii, ce-i drept cam primăvăratice, iată cum arată un superb peisaj hibernal în viziunea Cristinei Hermziu: „pe lume e iarnă/ trupul e copt// trupul e copt/ pe un pod de gheață// liiiins// de râul subteran/șșșșșșșșșșșșt.“
Surprinde în această scurtă poezie sintagma „trupul copt“, probabil chiar trupul care contemplă peisajul. Surprinde și râul subteran ce se strecoară pe sub pod. Uimește și tăcerea pe care o stârnește contemplația: „șșșșșșșșșșșt“. Degetul poetei e pus simbolic pe buze nevăzute, pentru a nu tulbura liniștea misterioasă din împrejurimi.
Dar iată și un alt foarte scurt poem, scris în aceeași manieră, dar cu linii ceva mai îngroșate, care te îndeamnă la introspecție: „hârtia kraft nu trage apa/ iar apele styxului/ se știe sunt uleioase// am scris între pliuri/ cele mai frumoase măscări/ de neșoptit)“.
Dacă primul poem citat are delicatețea unei stampe japoneze, cu pete de culoare ce se scurg pe pânză, al doilea poem seamănă mai degrabă cu un graffiti mâzgălit pe un zid de beton igrasios. Dar, în fond, în apele Styxului nu trebuie să așteptăm să găsim altceva decât astfel de mesaje pe care sufletele în drumul lor spre tărâmul celălalt le lasă în urma lor. Uneori, astfel de mesaje le poți găsi și sub podurile Senei, inclusiv sub podul Mirabeau, cântat de Apollinaire, podul unde și-au găsit sfârșitul, aruncându-se în apele Senei, mari poeți avangardiști, Ilarie Voronca, Paul Celan și Gherasim Luca. Chiar și lui Emil Cioran, apologetul sinuciderilor, podul Mirabeau i-a făcut deseori cu ochiul. Cioran a trecut deseori pe lângă el, a privit apele Senei, urmându-și netulburat drumul spre lucarna sa pariziană. Totuși, ceva din disperarea lui persistă în inima Parisului, unde ba sunt demonstrații violente, ba ia foc Catedrala Notre-Dame sau vreun alt edificiu. Parisul lui Macron are un aer mai mult revoluționar decât avangardist, deși și avangarda e încă în floare acolo, drept dovadă putem aduce volumul de versuri al Cristinei Hermeziu, precum și cartea ei de proză Nikel, „un montaj de epifanii“, văzută ca un „puzzle de secvențe și replici suspendate“, cum îl caracterizează O. Nimigean, apărută anul trecut la Editura Cartier din Chișinău.
Găsim în paginile volumului de versuri al Cristinei Hermeziu și câteva fragmente, pe care, dacă le-am pune la un loc, am reconstitui autoportretul său:„(m-am strâns în mine/ în metroul 6/ ticsit de americani/ frumoși și guralivi)// am probat o rochie/ pe chei la denfert// toți hulubii/ cu ochii de rubin// au coborât din văzduh// de parcă cineva a scăpat/ un pumn de grăunțe/ între traverse.“ O vedem ghemuită în sine, înconjurată de turiștii americani, foarte tineri și foarte gălăgioși atunci când vin în Europa, apoi îmbrăcând o rochie pe chei, și apoi năpădită de păsări care acoperă palmele, umerii și creștetul ei. Desigur, în textul Cristinei Hermeziu nu apare această secvență. Ea a apărut însă în mintea mea. În fond, eu n-am făcut altceva decât să pun la loc o piesă dintr-un puzzle alcătuit din imagini, dar și din goluri de comunicare. Imaginea această se cerea reconstituită, fiindcă ea reprezintă un punct de echilibru, o cheie de boltă a modului său poetic, dar și discret, de a popula peisajul existențial.
Aceeași tehnică de expunere o întâlnim și într-o altă poezie a Cristinei Hermziu, care are o dinamică aparte, peisajul parizian fiind surprins din goana mașinii: „la al treilea sens giratoriu/ păpădiile sunt deja cărunte (ca niște veste galbene/ ajunse la maturitate)//ne-am înțepenit//între două viraje.“ Nimic deosebit în această deschidere, decât faptul că păpădiile din coșulețul ei s-au veștejit din pricina stresului provocat de trafic (păpădiile fiind unele din cele mai sensibile flori). Ceea ce urmează ghicim. Sunt reacții obișnuite atunci când se produce un blocaj pe străzi. Intervine nerăbdarea, nervozitatea. În acest sens, parizienii nu sunt cu nimic mai breji decât frații lor de pe malurile Dâmboviței. Se aruncă cuvinte grele, cu dublu înțeles, încărcate de venin parizian. Cuvintele sunt însoțite de gesturi pe măsură: „cuvinte grele/ascultă de gravitația/ de pe lună/(16% din cât ar cântări pe pământ)“.
Cum descifrăm textul aici? Se rostesc cuvinte grele, care se mențin mult timp suspendate în aer, ca niște baloane de săpun, din pricina gravitație ușoare, dar până la urmă baloanele se sparg, și atunci apare o secvență de iubire din trecut, iar coșmarul dispare, făcând ca „în retrovizor câmpul încrețit“ să se transforme într-o leneșă eșarfă“, purtată, probabil, de umbra Isadorei, iubită, printre alții, și de Esenin, ce bântuie pe străzi. Apare și îndemnul: „aruncă/aruncă/ aruncă/ ce e de prisos“ din goana automobilului și „hrănește bestia (bestia din tine ,n.n.) cu melancolii.“ Alături de autoportretul de pe chei, și acest autoportret, surprins din fuga mașinii, e memorabil.
Putem completa seria autoportretelor autoarei proiectându-și imaginea în peisajul autumnal surprins tot pe malurile Senei: „era o toamnă de-a dreptul nerușinată/ soarele se mărunțise pe trotuare/ cu un bancomat care scuipă întruna/ monezi de doi euro nou-nouțe/ aerul avea gust de fum/ și foșnetul de rochie fără nimic/ pe dedesubt.“ În jur stau copacii ca niște clovni îmbrăcați în beculețe multicolore, în ramurile lor se așază păsări, și asta deoarece „circula zvonul că toate țările/ migratoare/ fuseră rase de pe hărțile lumii“, dar pe Cristina Hermeziu n-o interesează zvonurile nici țările migratoare transformate în păsări ce poposesc pe malurile Senei. „Era toamnă, ultima toamnă/ mon amour/ nu mă interesau zvonurile/ mie îmi ajungea/ butaforia aceasta de lux“, scăldată, probabil de amintirea rochiei probate pe străzi.
Firele care ne călăuzesc prin labirintul poeziilor Cristinei Hermeziu sunt dinadins înnodate, sau rupte, tocmai pentru ca să putem percepe mai bine starea de agitație a ființelor și lucrurilor ce umplu lirica sa. Ele funcționează după un anumit puzzle interior, ce necesită mai întâi intuit și apoi descifrat și reconstituit, în funcție de cauza sau evenimentul care a declanșat psihoza. De fapt, nu e vorba de psihoză, ci doar de tensiunea care, acumulându-se la nivelul subliminal, ne transmite indirect această stare. Versurile capătă ceva din configurația grafică a unor vitrine sau parbrize lovite de niște pietre sau de aripile dure ale unor păsări electrizate căzute din cer.
Și concluzia desprinsă din aceste precepte ce invadează din ce în ce mai mult spațiul intim, pusă intenționat într-o paranteză, e una extrem de percutantă: „tot ce e omenesc/ e incorect politic“.
Cartea plină de fulgurații imagistice a Cristinei Hermziu se citește ca un jurnal intim, scris atât cu cerneală obișnuită, cât și cu cerneală simpatică pe care o poți decripta doar dacă apropii foaia de flacăra pe jumătate stinsă a lumânării.
În acest sens, titlul volumului este semnificativ: dincolo de tot amalgamul de lucruri aflate în derivă în exteriorul, deseori și în interiorul tău, tu continui să-ți vezi de viața ta, ca și cum nimic nu s-ar întâmpla în jur, deși întâmplările pe care le vezi dincolo de geam sunt, de multe ori, nespus de dureroase, cu conotații psihice, dar și sociale: „de la întâi s-au schimbat prețurile/ și unitatea de măsură pentru timp// le monde e 2,60/ iar de la A la B nu e nimic// doar dacă faci zoom înapoi tare de tot/ (vino să vezi ai spus)// între o întâlnire și alta apare un fir de timp“, un fir de timp ce fumegă în zare, umplând cu sens, poate chiar și cu trăiri, spațiul vid dintre literele A și B, de care pomenește poeta. Același sentiment de insatisfacție și de neliniște îl găsim adăpostit și într-o altă poezie scurtă, desprinsă din cotidian: „rufele să nu se vadă din stradă/ religia să nu se vadă/ (zgârietura de pe inimă)// să nu asculți muzică tare/ să-ți placă toți străinii/ să nu pui poezii pe fb.“
Volumul de versuri al Cristinei Hermeziu e unul incitant. Mărturisesc că l-am citit în paralel cu romanul lui Matei Vișniec Un secol în ceață. Imaginea Parisului am găsit-o și într-o parte și în alta. Citind ambele volume, am înțeles, printre altele, motivul pentru care bântuie nu numai umbra lui Ilarei Voronca, a lui Paul Celan, Gherasim Luca și Emil Cioran, dar și umbra din ce în ce mai bine conturată a lui Karl Marx, îmbrăcat într-o manta purpurie.