Cu Mersul lucrurilor, Liviu Ioan Stoiciu ajunge la al 18-lea volum de poezie, fără a lua în calcul antologiile. Astfel, rebelul de la finalul anilor 1970 și începutul anilor 1980, cu o existență socială fragilă și supus represiunii regimului comunist, a reușit nu numai să supraviețuiască. Devotamentul său pentru literatură l-a ajutat să parcurgă deceniile de după prăbușirea comunismului edificând o operă (căci culegerilor de poezie li s-au adăugat romanele, dramaturgia și mai ales prețioasele sale jurnale), în pofida vicisitudinilor generale și personale.
Noul volum este unul compact și structurat strâns, în trei cicluri care comunică între ele: Omul gol (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), Un om ca mine (iarăși și iarăși; chestii personale) și O viață de om (în așteptare, aici și care încotro). După cum se poate observa cu ușurință, culegerea este o meditație în jurul temei condiției umane, pe un itinerar care merge de la idee la ființa concretă a poetului. O meditație, se înțelege, nu în spirit romantic, ci postmodern, adică fracturată, convulsivă, uneori contradictorie, nu o dată antifrastică. Ceva s-a schimbat, în acest volum, în discursul lui Liviu Ioan Stoiciu: ceva greu perceptibil, nu întotdeauna ușor de definit, însă poezia sa făcută din unghiuri ascuțite și linii drepte s-a însuflețit în Mersul lucrurilor. Dialogul cu sine pare, pe alocuri, un dialog deschis, cu spectatori, purtat cu Absolutul: „Și ridici/ din umeri. Puținul tău trăit a/ fost între timp, probabil, ciugulit în întregime de cele/ două lebede negre… Ai// aceleași stări negative, deși încerci să le/ ascunzi și bravezi, faci în continuare experimente pe tine,/ pe fondul unui nou declin: unde vrei/ să ajungi, de fapt? În străfundul agitat al minții. Ridici/ iar din umeri, refuzi în general ideea că trebuie/ să ajungi totuși undeva – unde să dai/ socoteală. Deocamdată ai identificat nivelurile negative/ inferioare…“ Chiar și tăietura arbitrară a versurilor – cândva, percepută ca un protest postmodern față de ideea de constrângere logică – cade bine acum, cadențând o mișcare sufletească pe cale de a se coagula, după întoarceri, ezitări și reveniri, în jurul unor întrebări fundamentale: cele cuprinse în titlurile celor trei cicluri.
Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu este structurată, se știe, ca o rețea de „noduri“ și „odgoane“, în care culegeri ca La fanion (1981), Când memoria va reveni (1985), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele poemului (1997), Craterul Platon (2008) sau Nous (2015) reprezintă piscurile unui promontoriu poetic, altminteri, solid și fără fisuri. În acest peisaj, Mersul lucrurilor se individualizează ca un volum-sumă, în care poetul a sublimat și apoi a cristalizat ce rămâne. Este, ca și precedentul – Luare aminte, 2022 –, un volum al unei senectuți active, lipsite de neajunsuri fiziologice, dar populată compensatoriu cu neliniști și fantasme negre, cu atât mai obsesive, cu cât sunt neverosimile: „Merge înainte pe alei, îl doare mijlocul, admiră florile,/ le ia una câte una și le studiază de departe,/ este pe aici atâta frumusețe care nu folosește nimănui la/ nimic – sau poate se înșală, totul e să/ înțelegi sensul în ceea ce este subtil… Important pentru/ el e că așa se bagă singur în seamă,/ încercând să gândească în profunzime. Simplă iluzie,/ încet-încet i se scurge vlaga în pământ, nu/ e decât pe post de paratrăsnet. Și cum nu are martori să/ demonstreze că a trecut iar pe aici, venit/ dintr-o altă conjunctură electromagnetică… Martori care/ nu te lasă să duci la capăt o idee,/ care te fură din ochi. Și nu te cred: ce ai mai văzut, ce ai/ mai gândit – ai primit bilet spre nicăieri?“. Tensiunea subiacentă este accentuată de un acut (și bacovian, în esența sa, aș adăuga) sentiment al deșertăciunii absolute: „Se întorc din drum ultimii, ei nu visează niciodată, ar/ vrea să fie ridicați în slăvi fiindcă ne-au/ condus până aici, unde se termină orice chin, orice/ întristare. Ei merg numai înainte, nu țin/ cont de nimic, s-au întors să ne mai arate o dată ce pierdem/ pe drum: de ce nu deschideți ochii mai bine?/ Lumânarea pe care o dai în această zi nu se va mai stinge/ niciodată… Are/ fierbințeală. Îi pare rău că și-a risipit viața/ până acum, că n-a făcut nimic deosebit, care să conteze,/ a fost neatentă, a lăsat viața să curgă de la/ sine, de ce să-i deturneze sensul orar?“
Nota impersonală pe care Liviu Ioan Stoiciu o imprimă acestor meditații descentrate (care pot fi foarte bine și spaime expiate prin discurs) este când și când contrapunctată de texte în care persoana I este asumată explicit. În poemul Prăpăstios, de exemplu, din cel de-al doilea ciclu al volumului, autorul își configurează un portret antifrastic, deconstruindu-și pas cu pas personalitatea, într-o mișcare recesivă în care fiecare trăsătură este exhortată: „Eu nu sunt ultimul, să vă acopăr spatele, nu aveți/ încredere, eu sunt ținut cu capul la cutie, scos din rând,/ abandonat pe câmpul de bătălie, exclus/ sau uitat – sunt considerat nebunul micii noastre comunități,/ fiindcă am momente când îmi imaginez că eu/ sunt primul, de ce nu. Și că nu contează. Că-s stări la/ mijloc, literare. Momente de mărire pe/ care le regret, de altfel. Eu nu am voie să fiu decât ce vor/ ceilalți, un nimeni, așa mi-a fost/ pus deoparte, deși nu sunt de acord întotdeauna, și intru în/ conflict urât cu mine… Vedeți cât/ sunt de prăpăstios? Adevărul e că mi-am pierdut calitățile/ cu care m-am născut, încetul cu încetul, și că nu/ mai sunt decât un închipuit.“ Din această destructurare fără rest decurge, cu toată persoana I a discursului, impresia de lirism obiectiv, care e de altfel nota întregului volum. Stoiciu privește „în sus“ atunci când se acumulează întrebările, însă pentru răspunsuri discursul pornește „în jos“, către simulacrele Ideilor platoniciene aflate, cum spunea Noica, dincoace de Lume. Paradoxul acestei sciziuni este admirabil figurat într-un poem din ultimul ciclu, în care raportul viață-moarte este, pur și simplu, răsturnat, fără urmă de emfază, deși procedeul ascunde o întreagă metafizică: „Dacă murim, avem o compoziție mai fină. Că multe/ îngăduie Dumnezeu. După ce murim,/ acolo, unde-om fi, suntem botezați, educați, îndrăgostiți,/ părinți – apoi, la bătrânețe, ne/ naștem, de fapt, nu invers. N-ai nimic/ altceva de declarat? Acesta e ultimul meu cuvânt.“
Chiar și jocul este grav în Mersul lucrurilor, ceea ce individualizează, cum spuneam, culegerea în ansamblul operei lui Liviu Ioan Stoiciu. Asaltat de neliniști și de fantasme, de îndoieli și de speranțe, poetul se refugiază în spatele unei stări de buimăceală, în care lumea se străvede ca printr-un geam aburit: „Puteai să nu te deranjezi/ atât și tot aia era, puteai să citești,/ ce ai vrut să-ți demonstrezi, totuși, mergând? Nu știu. Ce:/ tânjesc – nu mă lăsa! E un joc al minții/ la mijloc? M-am gândit, la prima cumpănă, să scriu din mers nouă porunci:/ 1. Să nu fii invidios pe alții care știu ce./ 2. Să nu crezi în vise, că nu-s ceea ce par a fi./ 3. Să nu te sinucizi dacă nu mai poți și nu te mai suporți./ 4. Să nu te înstrăinezi de tine însuți. Să/ nu te sălbăticești./ 5. Să nu te resemnezi în vremuri de primejdie, de boli sau/ necazuri. Lasă zilele negre să treacă./ 6. Să nu-ți ridici statuie, privindu-te în oglindă, fiindcă/ nu ești tu acela./ 7. Să păstrezi legătura cu morții, să nu rupi lanțul./ 8. Să nu te smintești, văzând destinul/ altora mai bun, mai norocos, nu-i căuta dedesubturile./ 9. Să fii tu însuți. «Să fii ceea ce ești»./ Fiecare are crucea lui de dus, un mesaj. Crucea ta/ e cea mai importantă.// Recitești ce ai scris, descumpănit, ștergi, spui cu voce tare:/ «Îți mulțumesc, Doamne, că nu este adevărat»“.
Nu toți poeții optzeciști s-au clasicizat în același fel. Unii au făcut-o trecând la proză, alții, trecând în uitare, iar în fine o a treia categorie s-a reinventat după 1989. Liviu Ioan Stoiciu își continuă, cu modulări firești ale diferitelor etape de creație, parcursul inaugurat cu La fanion. Prin Mersul lucrurilor demonstrează nu numai că este un poet de cursă lungă, ci și că poate să pună totul sub semnul întrebării și al deconstrucției, rămânând, în nucleul dur al personalității creatoare, același.