O lucrare de anvergură prin conținut și forma exemplară a prezentării grafice este cea dedicată de dr. arh. Gabriela Petrescu arhitecților români din familia Socolescu și contribuției lor, pe durata unui secol, la edificarea unor clădiri memorabile, intrate în patrimoniul arhitectural românesc. În anul 2014, autoarea a finalizat o teză de doctorat cu această temă și ulterior a extins cercetările ei, care au avut o amploare deosebită, avînd în vedere că se ocupă de opera a cinci arhitecți din patru generații.
Originile familiei Socolescu sînt de găsit, după cum arată cercetătoarea, în secolul XVII, unde este atestată existența paharnicului Socol, căsătorit cu o fiică a lui Mihai Viteazul, recunoscută de acesta, deși era din afara căsătoriei domnitorului. Primul urmaș al paharnicului care devine arhitect, cu studii la Viena, a fost Nicolae G. Socolescu (1820-1872), stabilit la Ploiești, orașul de care se leagă activitatea Socoleștilor. Dintre cei patru fii ai săi, primul și ultimul devin arhitecți: Toma N. Socolescu (1848-1897) și Ion N. Socolescu (1856-1924). Dintre cei cinci copii ai lui Toma N. Socolescu, Toma T. Socolescu (1883-1960) urmează tradiția familiei ca și, mai tîrziu, fiul său Toma Gheorghe Barbu Socolescu (1909-1977). Aici „dinastia“ arhitecților se întrerupe, după 1948 vremurile nemaifiind atît de propice arhitecturii. Funcționalismul domină construcțiile. Nepoata lui T. G. B. Socolescu, autoarea unei prefețe a monografiei despre înaintașii săi, este coregrafă.
Așa cum în general se știe, Toma T. Socolescu a fost cel mai de seamă arhitect din familie, situație favorizată de activitatea lui care s-a manifestat în perioada de modernizare a României dintre cele două războaie mondiale, deși a avut lucrări remarcabile și înainte de Marele Război, cînd avea mai puțin de 30 de ani. Unchiul său Ion N. Socolescu – școlit la Paris, coleg cu Ion Mincu, Alexandru Săvulescu, Toma Dobrescu ș. a. – a avut însă o activitate mai diversă, fiind și constructor. I se datorează, ca antreprenor, execuția Palatului CEC din București, în 1895-1900, proiectat de Pierre Gottereau. A fost și fondator al Analelor Arhitecturii și ale Artelor. Mai multe clădiri ale sale pot fi văzute, din păcate într-o stare destul de precară și în București, în zona Carol – Piața Rosetti.
Gabriela Petrescu evidențiază în monografia sa faptul că arhitecții români erau puțini înainte de 1900, cei din familia Socolescu fiind niște excepții. Fiecare dintre membrii familiei Socolescu a pledat pentru o arhitectură națională, integrînd în proiectele lor elemente tradiționale. De asemenea, autoarea arată diversitatea tipologică a proiectelor abordate de acești arhitecți și în special de Toma T. Socolescu a cărui vastă operă cuprinde clădiri publice și private. Într-o epocă de avînt economic și edilitar, el a realizat construcții de mare importanță: Halele Centrale din Ploiești, Palatul Culturii din același oraș, împreună cu Ernest Doneaud, Catedrala Sf. Ioan.
Cartea Gabrielei Petrescu este de fapt (și) un album de dimensiuni mari, care permite publicarea unui material ilustrativ bogat și relevant, cu fotografii de epoc, dar și contemporane, fără a lipsi nici planurile construcțiilor. Apar și destule detalii decorative care evidențiază arta arhitecților și faptul că realizările lor constituie și astăzi repere în cadrul unor localități. Unele au beneficiat din fericire de restaurări îngrijite. De aceea putem admira încă unele clădiri precum Casa cu Lei sau Casa cu Ceas din Câmpina, proiectate de Toma T. Socolescu, combinații reușite de stil tradițional și Art Déco, ansamblul central din Ploiești, operă a aceluiași arhitect, dar și altele.
Activitatea arhitecților din familia Socolescu se întinde simbolic pe durata unui secol de modernizare și europenizare a României de la Valahia la Principatele Unite, Regatul României și apoi România Mare. Ea a fost favorizată și de zona dinamică și bogată a Văii Prahovei și vecinătățile ei, cu exploatarea tot mai intensă a petrolului, dar și de edificarea unor stațiuni care ofereau spațiul și mijloacele materiale necesare construirii unor clădiri opulente. Sinaia, dar și Cîmpina sau Vălenii de Munte necesitau proiecte nu doar pentru vile private, ci și pentru construcții publice adecvate noilor condiții de locuire și persoanelor care le populau. Volumul Gabrielei Petrescu are meritul de a cuprinde o documentare foarte atentă și reconstituirea apoi a întregului context istoric și socio-economic care a potențat activitatea unor artiști foarte activi, întemeiați pe cunoștințe solide și avînd scînteia inspirației apare drept absolut necesară pentru a ridica materia constructivă în zona spiritului.
Monografia dedicată arhitecților Socolescu este o reușită. Iubitorii de istorie, arhitectură, artă o vor aprecia, desigur, așa cum merită.