Declin
În fiecare an declinul începe
sub reflectoarele solare ale zilelor de septembrie.
Ierburi legate cu noduri pe marginea potecilor.
În prăvălie vinde cuie şi gaz o sperietoare.
Acele zile cu muşte verzi ce înţeapă şi bâzâie
speriate de scârţâitul apatic al orelor.
Pe dealuri, spinările vitelor mari
oglindesc, la ceasul amiezilor, stelele.
Tu însuţi, Doamne, în acele zile,
ne pari, în întregime, un ecou :
eşti propriul Tău ecou îndepărtându-se,
îndepărtându-se, îngândurat, de noi.
Şi îngerii, îngerii, îngerii
unii cu o sfeclă, alţii cu un lemn, în mână,
în timp ce stau de strajă pe la porţi,
în nopţile de sâmbătă spre vineri.
În zare: turle și cupole trândăvind în aer.
O jivină privind cum se leagănă pipirigul.
Alaltăieri, în casa unui prieten, la un pahar de vin,
a început să-mi curgă nisip dintr-un deget.
Niște lupi apocrifi
Ăsta nu-i chipul meu – am strigat. Ăsta nu-i sângele meu!
Se făcea că mă aflam, după o lungă vreme, prin livada
de pruni unde-mi duceam, cândva, zi de zi, copilăria
la păscut. Și, deasupra livezii (cum partea văzută a
invizibilului),
un nor alburiu – încherbat, în mod sigur, din fumurile
nopților precedente (de la focurile pentru lupi ale
ciobanilor).
Era înspre seară – o lentă înserare de vară – și dădusem,
printre frăguțe și albăstrele, de urmele anilor mei,
pribegii,
în număr de aproape treizeci și nouă. O lentă înserare de
vară
și, doar pentru o singură clipă, am zărit-o, pe mama:
cobora
pe o scară albastră din cer. În depărtare, pâlpâiau,
fantasmatice,
focurile. În depărtare, urletele lupilor se dărâmau peste
dealuri.
Ăsta nu-i chipul meu – am strigat. Ăsta nu-i sângele meu!
Și, iarăși, am zărit-o pe mama – și tot pentru o singură
clipă:
secera buruieni în lungul unui gard. Gardul: înalt.
Buruienile:
înalte. „Ăsta nu-i chipul tău!“ s-a răstit și mama,
lac de sudoare, la mine. Apoi, s-a lăsat, dintr-odată,
întunericul.
Ademenitoare, flutura, peste dealuri, basmaua purpurie a
lunii.
În depărtare,
treizeci și nouă de lupi – niște lupi apocrifi – se sfâșiau
între ei!
Alergare
Alerg într-o caleașcă trasă de câteva umbre de șobolani.
Vizitiul – un simplu motan – cu pocnete de bici
împroașcă…
Și, îndepărtându-ne…(hârtoape și ostilele zig-zag-uri…),
Caleașca aduce tot mai mult cu o droașcă.
Niște magistrați, la fiecare vamă, amenințători,
Cu măști și caschete – de bicicliști – vopsite în negru.
Încă puțin și vom intra în ținuturile unui alt an
Și care ne așteaptă, bucuros de oaspeți – și integru.
Să fie, cumva, ultimul an al meu? – mă întreb.
Motanul pufnește, râde și înjură.
Înainte și în urmă: ceață. O fumăraie austeră!
Obosiți, telegarii au spumă și sânge la gură.
Elegie
Ce mai faceți, bunii mei prieteni,
și de ce nu mai vorbim – și acum – despre virtuțile morții?
Spuneați că, la apropierea ei, o să ne simțim asemenea
păsărilor,
către ziuă, când sunt trezite de mirosul de fier ruginit al
zorilor.
Eram tineri și iubeam caii: mai ales armăsarii cu aripi
și la fel de negri ca smoala,
înhămați la trăsurile lui Zeus. Spuneați că fiecare mort are
în buzunarul său un bilet dus-întors
și chiar și întunecatul șarpe era tânăr: cel care se uită,
de mai multă vreme, la mine, de parcă – atât de larg –
imaginarul
cerc al orizontului ar fi un laț în jurul gâtului meu.
O, bunii mei prieteni, din ce în ce mai puțini, mai triști
și mai neadevărați: sunt dimineți când nu am curajul să
mă trezesc,
după cum în unele nopți mi-e teamă să mai adorm –
prefer să stau la masa de scris și să beau
până când mă fac mic-mic lângă pahar. Lângă piciorul lui
de cocoș
– unul dintre cocoșii lui Petru! –,
lângă vinul tot mai tulbure din el. Eram tineri
ca niște cai pe un câmp de albăstrele și de alior,
puteam să zburăm unul cu aripile celuilalt, iubeam
soarele –
și iată ce s-a ales din această iubire: se întâmplă să mă
sperii de el,
uneori, cum ochiul copilului de chipul pictat al unui
diavol.
Meduze și delfine
Uneori, izbutesc să dau înapoi,
La fel ca pe un ceas, realitatea, în vis.
Totul devine, așadar, reversibil,
Cum anacronica bentiță a mașinii de scris.
Și munții sunt, ca într-o magie, atunci,
Niște adâncuri marine întoarse pe dos.
Au cine – mă întreb – le-a măritat cu brazii
Și de ce li s-a promis un destin mai frumos ?
Abstracte cântece de sirene și vitrege valuri:
Sfidând structuri și măreții alpine:
Unde chițcăia, sub talpa ursului totemic, vreascul,
Ochiul zărește insigne (insigne acvatice!) și delfine.
Iată-mă strâns cu genunchii la frunte,
În pântecul mamei, cum într-o sferă de sticlă,
Și unde strig, în timp ce mă fac tot mai mic:
,,Nu mai mi-e frică – strig – nu mai mi-e frică“!…
El
…Și ce ar putea – spuneți-mi! – să le explice
pietrelor din ce în ce mai mici
un poet? Sau unui pendul cu doi păuni morți
în locul greutăților antagonice ale sale?
Terorizat, cum de un bețiv, de invizibilul său dublu,
poetul trăiește încredințat
că oamenii sunt, de fapt, niște flori – exotice – de interior
așteptând să fie mutate din partea fără ferestre a naturii,
în cealaltă.
Nu-i bine deloc de el: vorbește despre felurite
lucruri, singur. Despre cuiele în care sunt bătuți norii.
Despre câini (unii trăiesc din ce găsesc,
alții – din ce li se dă) sau despre albăstrelele închiriate,
pe întreaga durata verii,
de fluturii din naivele desene ale copiilor.
Îl doare, de fiecare dată, iarba, în timp ce verdele ei
este smuls de roțile dințate ale ochilor noștri.
Îl dor, sărmanul de el,
chiar și lacrimile vacante ale policandrelor.
Între limbile șarpelui
– cel din imaginația lui – cântă și luminează femeia!
Strigarea noastră
În zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi
și în zadar vom striga ,,Doamne „, căci strigătul nostru
nu va fi auzit. Vom vedea moartea ținându-se după noi,
după fiecare dintre noi, cum praful după câinele bătrân,
dar va fi prea târziu.
În zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi
și în zadar vom striga ‚,Doamne“, căci strigătul nostru
nu va fi auzit. Ne vom uita înapoi
și vom vedea cum vine pe urmele noastre moartea.
Ne vom uita într-o parte și vom vedea-o alături de noi.
Nu ne lăsa, Doamne, vom striga înspre Domnul
și strigarea noastră va fi stearpă. Mai ușor va trece cămila
prin urechile acului
decât strigarea noastră prin gaura de cheie a milei
dumnezeiești.
O tristă strigare în pustiu. O tristă strigare
auzită doar de fiarele – întărâtate – din inimile noastre.
Va veni – vai nouă – moartea și nu ne va găsi pregătiți.
Ne vom uita înapoi: și ea pe urmele noastre.
Ne vom uita într-o parte și vom vedea-o alături de noi :
o Gorgonă cu cercei de argint,
o târfă al cărei halat se desface în față, mereu.