Prafuri paralele? Praful de pe tobă, presupun că se se știe, a ajuns o expresie egală cumva cu celebrii cai de la bicicletă. Amândouă aceste expresii marcau o pierdere materială. Tobele, după cum știe toată lumea, se bat mai ales în momente de importanță istorică pentru cei care ar trebui să le asculte. Sigur, avem tobe diferite, toba de tinichea a lui Günther Grass, care nu e, totuși, decât o carte. Decât? Tobele obișnuite sunt din tinichea, iar cele ca să zic așa simfonice au membranele dintr-un poliester numit mylar. Dar nu despre ele este vorba aici. Cândva, pe la începutul Corului de copii Radio, prin anii ’60-’70, dacă îmi aduc bine aminte, se lansase un cântecel care începea cam așa: „Nicușor are o tobă,/ Bum bum bum!/ Și o ține după sobă,/ Bum, bum, bum! / Toată ziua, vrei nu vrei,/ Bate-n tinicheaua ei…“ Aceste versuri au atras atenția cenzurii, căci Nicușor tocmai începuse să bată toba toată ziua despre marea fericire pe care ne-o aduseseră comuniștii și cum o să ajungem nu știu – și acum nici nu mai am pe cine să întreb – unde. Pentru norocoșii care n-au prins decât post-comunismul, Nicușor, credeau vigilenții de partid și de stat, ar fi fost chiar Nicolae Ceaușescu. Ce tobă, domnilor! Dar Corul de copii al Radiodifuziunii Române n-a prea apucat să cânte veselul cântecel, că i s-a și pus pumnul de partid și de stat în gură. Azi coriștii de-atunci – ca și soliștii deveniți celebri – sunt demult pensionari, iar „Nicușor“, dacă Ceaușescu o fi fost ăla, nu mai e. Dar toba în care el bătea „toată ziua, vrei-nu vrei“ a trezit din somn generații întregi de aplaudaci din Sala Palatului, până la ultimul act, din noiembrie 1989, când s-a ținut, triumfal (sic!), ultimul Congres al Partidului Comunist Român. Sigur, „Nicușor“ mai era numit când Nea Nicu, când Nea Caisă, parcă, dar numai în intimitatea cetățenilor speriați de tobe, căci tobele celor interesați să audă ce spun dușmanii poporului se făceau că tac. Așa, ca să audă mai bine.
Un posesor de bibliotecă personală (da, au mai rămas câțiva!) îmi mărturisea odată că, periodic, șterge praful de pe cărțile sale, deși nu erau chiar ca-n Epigonii: „Iar Negruzzi șterge praful de pe cronice bătrâne“ și nici el chiar Negruzzi. Cândva, pe când aveam și eu mai puține cărți pe rafturi, le mai scoteam ca să le desprăfuiesc. Nici celui de mai sus și nici mie nu ne dăduse prin cap că, poate, cine știe, praful de pe cărțile noastre o fi tocmai cel pe care-l ridicau bătăile de pe tobele politice ale vremii. Pe cărți se așterne praful dacă nu le mai scoți de-acolo de unde sunt, de pe rafturi, să mai vezi ce mai spun, ce mai gândesc. Pentru că, nu vă supărați că insist, cărțile spun una azi și alta au spus ieri, ca să nu mai vorbesc de vreun mâine care, pentru multe nici nu va mai fi. Mult timp după ce România a fost închisă într-o baracă mizeră din lagărul socialist, cărțile care încercau să spună adevărul despre istorie, despre oameni, ba chiar despre clasele sociale, desigur altceva decât cele acceptate dacă nu comandate de partid, au stat pitite prin locuri mai greu de descoperit de ochii vigilenților de partid și de stat, și, normal, s-a depus pe ele, ba chiar a intrat în ele praful. De pe tobe sau de sub șenilele tancurilor sovietice care ajutau partidul să-și facă programul, prefăcând în praf și pulbere ceea ce călcau. Iar praful și pulberea astfel create unde să se depună? Pe cărți.
Culmea e că praful de pe tobele de partid și de stat, moscovite sau locale, nu-l stârneau cei care ar fi fost, ei, tobă de carte. Dimpotrivă.
Nu știu cum miroase praful de pe tobă, căci el își luase zborul înainte de vreo cercetare a acestor instrumente de percuție pe care se presupunea că, totuși, cândva, se va fi așezat. Un praf fără noroc, nu ca praful de pe cărți, așezat tot mai temeinic prin bibliotecile publice și prin altele, unde cărțile sunt lăsate să se odihnească. Concluzia: praful de pe tobe e foarte-foarte obosit, dacă va mai fi existând, în timp ce praful de pe cărți e într-o eternă odihnă. Ca să vă convingeți, încercați să oferiți cuiva, neutru din punct de vedere intelectual, mai multe cărți dintr-o fostă bibliotecă. Greu veți găsi amatori pentru cărți.
Dar despre tobe putem, oare, spune același lucru? Întrebare fără răspuns, căci tobele nu rămân după ce stăpânul și cel care bătea în ele se prăpădește, pentru că tot timpul apar alte tobe, care acoperă repede-repede ecoul celor dinainte, păstrat numai de cărți, cele pe care se depune un praf din ce în ce mai gros. Și, cel puțin aparent, ireversibil. Iar cei care bat tobele – v. mai sus! – nu prea sunt deloc tobă de carte.
Prafuri paralele? Dar ce diferență de buchet și destin!