Între 4 aprilie și 15 iunie (cu program de vizitare de luni până joi, între orele 9.30 și 16.00, iar vineri, între orele 9.30-14.00) la sediul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din str. Jean-Louis Calderon nr. 66, București poate fi vizitată expoziția Ultima privire:sub gloanțele comunismului. 25 de portrete de condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937-1938). Momentul artistic special dedicat cunoscutei artiste vizuale franceze Madeleine Melot și, totodată, memoriei în adevăr a istoriei comunismului este cotutelat de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și de Institutului Cultural Român.
Lucrările expuse la București în str. Calderon 66, realizate în ulei pe lemn, sunt inspirate din fotografiile descoperite în arhivele de la Moscova de jurnalistul și fotograful polonez Tomasz Kizny și publicate în albumul acestuia, Marea teroare din URSS (1937-1938), apărut în 2013 la Editura Noir sur Blanc. Suita de desene ale artistei franceze a avut mai multe expuneri în Franța, începând cu anul 2019 – Ultima privire: sub gloanțele comunismului este, de asemenea, și un omagiu adus de Madeleine Melot prietenului său franco-polonez Jacques Rossi, supraviețuitor al Gulagului sovietic (după 20 de ani de detenție), precum și tuturor victimelor Marii Terori din URSS.
Această serie de 25 de portrete a fost donată de Madeleine Melot, în decembrie 2024, Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, îmbogățind astfel colecția de artă plastică a Memorialului, care mai cuprinde lucrări de Camilian Demetrescu, Ovidiu Maitec, Peter Jacobi, Christian Paraschiv, Aurel Vlad, Silvia Radu, Mariana Macri, Șerbana Drăgoescu, Victor Cupșa, Mircea Hristescu, Oana Ril. De altfel, după ce va sta mai mult de două luni la București, expoziția Ultima privire: sub gloanțele comunismului. 25 de portrete de condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937-1938) va ajunge la Sighet, la binecunoscutul Memorial.
Madeleine Melot (1936-2025) a absolvit cursurile Școlii Naționale Superioare de Meserii Artizanale Paris și, de asemenea, ale Școlii de Arte Frumoase din Paris. Artista franceză a fost atrasă în mod special de pictura de peisaj, menționează curatorii expoziției românești. „Pentru Madeleine Melot, peisajul nu este doar un decor sau o scenă, ci chiar o prezență efectivă.“, scria profesorul George Pirson, decan onorific al Facultății de Arhitectură, Universitatea Liberă Bruxelles, cu prilejul expoziției retrospective a artistei. La rândul său, într-o declarație făcută la deschiderea uneia dintre numeroasele sale expoziții, în care vorbește despre specificul artei sale, Madeleine Melot spunea: „Tehnica mea este să pregătesc bine lemnul, acoperindu-l cu lipici și ipsos, apoi pensula poate prinde nuanța și mișcarea. De multe ori am dorința de a relua lucrările mele. Ele nu au titlu. Poate că nu sunt terminate.“ Mai multe informații despre Madeleine Melot se pot consulta pe site-ul: https://madeleine-melot-peintre.fr/.
În suita materialelor de interpretare a artei vizuale marca Madeleine Melot și de admirație a acesteia, specialista în filosofie din Franța Marguerite Léna notează: „,Aveți în față 25 de chipuri salvate de gloanțele lui Stalin. Sunt bărbați și femei, inculți și profesori universitari, tineri și bătrâni, comuniști angajați, evrei și preoți ortodocși. Sunt ruși, polonezi, germani, letoni, armeni… Odată fotografiați, au fost executați la câteva ore sau zile după verdict. Din acest punct, grație muncii, talentului și fervorii unei artiste, Madeleine Melot, iată că avem 25 de străfulgerări ale invizibilului în vizibil, 25 de mărturii ale unor existențe ce nu pot fi făcute să dispară. Iată acel adsum ce refuză orice obiectivare, orice simplificare utilitaristă sau naturalistă. Ecce homo. Sistemele totalitare au vrut să șteargă chipurile. Să reducă la tăcere acel Să nu ucizi pe care fiecare dintre acești oameni, expuși fără apărare, îl rostesc tăcut doar printr-o privire. Aici încetează puterea puterii. Aici începe impalpabilul, necondiționatul. Etica. Numai moartea poate încerca să stingă o privire. Cine vrea s-o stingă va trebui așadar să ucidă. Omul violent știe s-o facă. Ecce homo.“ Și tot gânditoarea franceză, într-un text de o eleganță aparte: „Privirea nu poate fi ucisă. Ecce homo. Madeleine Melot a ales aceste chipuri pur și simplu intuitiv, ca răspuns și omagiu adus prietenului său care a supraviețuit Gulagului, Jacques Rossi. Iar diversitatea lor denunță, mai bine ca orice discurs, absolutul arbitrar al violenței staliniste, radicalitatea ei nihilistă: nu-și alegea ca țintă un statut social anume, o naționalitate anume, o credință anume. Țintea omul în sine, indiferent de originea și de convingerile sale. Ecce homo. Când minciuna atinge însăși ființa, când violența atacă sufletele, nu mai e suficient s-o învingi prin forță. Trebuie s-o învingi prin frumusețe. Simplificării ucigașe ce reduce omul la starea sa nudă, Madeleine Melot îi opune afirmația artistică fermă ce-l reapropie pe om de chipul său. Și fiecare din aceste chipuri este frumos. Ecce homo.“. Thierry Wolton, autorul monumentalei trilogii O istorie mondială a comunismului și, de asemenea, bun cunoscător al artei lui Madeleine Melot, scria la rândul său: „Madeleine Melot nu și-a propus să interpreteze, ci să reproducă într-un fel cât mai fidel posibil aceste chipuri stăpânite de spaimă. Tușa ei artistică e purtătoare de omenie, de care acel univers fusese văduvit. Priviți tablourile, scrutați portretele, întipăriți-vă privirile lor și veți avea dintr-odată impresia că vă cheamă în ajutor, că-și strigă disperarea, neputința de a înțelege, fatalitatea, trăite de acești sacrificați prinși în plasele unei politici ucigașe, ale cărei rațiuni și interese nu le puteau înțelege, știind doar că-și vor pierde viața. Există oare o soartă mai crudă decât cea provocată de arbitrar? Mai mult decât performanța artistei, ne provoacă admirație și ne face să-l salutăm chiar demersul ei. Cum să nu-i fim recunoscători că s-a gândit cu de la sine putere să dea mărturie despre aceste crime, cu propriile mijloace, în felul ei? Grație talentului ei, acești bărbați și aceste femei își recapătă viața, îi auzim. Vocile lor îngropate sub ruinele comunismului ajung iarăși până la noi: este eternitatea pe care acești martiri și-au câștigat-o. Îi mulțumesc, și în numele Victimelor, singurele pentru care merită să păstrăm amintirea acestui trecut.“
La vernisajul românesc al expoziției Ultima privire: sub gloanțele comunismului. 25 de portrete de condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937-1938) – din data de 4 aprilie – au luat cuvântul scriitoarea Ana Blandiana, cofondatoare a Memorialului Sighet și a Fundației Academia Civică, istoricul Armand Goșu și președintele ICR, Liviu Jicman. Cei trei au evidențiat contextul istoric al acestei expoziții, structura ei și importanța acesteia pentru o bună memorie a istoriei recente. Nu în ultimul rând, așa cum a formulat mai înainte istoricul de artă Marta Chrzanowska-Foltzer, discursurile de la vernisaj au trimis, direct, la următoarea idee: „Această libertate de care ne bucurăm nu este un dat, gratuit: este o moștenire. Privind această expoziție devenim legatari ai istoriei și, apoi, trebuie să dăm mai departe ce am primit moștenire. Pentru ca omenirea să nu fie din nou obligată să înalțe mâinile către cer spunând: Să nu se mai întâmple niciodată așa ceva!“