Muzeul Național al Literaturii Române din București este un loc cunoscut pentru dinamica evenimentelor culturale pe care le produce, promovează și girează. Cu toate că este deschis de ceva timp, abia acum am ajuns să văd spațiul denumit Margareta Sterian – atelier de artist, trei camere unde este expusă donația Mircea Barzuca, legatarul testamentar al artistei. Personalitate importantă a artei românești moderne ea a reușit, în pofida unui parcurs sinuos în apele tulburi ale secolului al XX-lea, să își impună prezența nu doar ca pictor, grafician, artist scenograf dar și ca scriitor și traducător. Această diversitate a profilului ei creator este cu atât mai meritorie cu cât Margareta Sterian a imprimat o notă personală în fiecare dintre domeniile în care a activat. Interesul său pentru multiple forme de exprimare vizuală sau literară mă duce cu gândul la celebra sintagmă horațiană, „ut pictura poesis…“ pentru că, aflate sub același tipar creativ, cea dintâi se exprimă prin linie și culoare, iar cealaltă, prin cuvinte. Trebuie să amintim și importanța ei ca traducătoare, Margareta Sterian fiind cea care a realizat prima „Antologie de poezie americană moderă“ (1947) în România, fapt care îi va produce multe necazuri din partea noii puteri comuniste, proaspăt instaurate, care au acuzat-o de colaborare cu poeții americani antologați.
Cu mult efort și o desăvârșită credință în destinul ei, artista se va impune totuși, după 1965, în peisajul atât de drastic supravegheat din aceea perioadă totalitară, odată cu Expoziția de pictură pe care reușește să o deschidă la București, fiind astfel acceptată/reintegrată în ierarhia din care fusese arbitrar exclusă pentru mai bine de un deceniu. Abia acum creația sa începe să își reia un curs firesc, în pofida constrângerilor ideologice ale epocii. Lucrările sale pot fi expuse, fiind prezente chiar la mai multe expoziții organizate în străinătate, sub atenta supraveghere a Oficiului de expoziții, iar în 1977 primește acordul să realizeze o Expoziție retrospectivă de pictură, grafică și tapiserie la Sala Dalles care, pentru reperele epocii, însemna consacrarea. Aceasta se întâmpla atunci când artista avea deja 81 de ani. Pozitiv era faptul că acest solo show a fost curatoriat de Dan Hăulică, cea mai autorizată voce a criticii românești din epocă, manifestarea fiind urmată și de o amplă monografie apărută la Editura Meridiane sub semnătură Olgăi Bușneag. Tot în acest an este realizat filmul documentar Tinerețea picturii de Mircea Ilieșu și Doru Segal, iar istoricul de artă și omul de televiziune Ruxandra Garofeanu realizează un amplu interviu cu artista. Și tot în 1977 îi apare la Editura Dacia antologia de poezie engleză Eternă bucurie-i frumusețea, iar la Editura Cartea româneacă se tipărește culegerea de proze Din petice colorate. Am putea conchide că anul 1977, când a avut loc tragicul cutremur care a răvășit România, este cel mai important an al existenței sale creatoare.
Parcursul său ulterior a fost unul intens, atât din perspectivă expozițională, cât și aceea a criticii de specialitate artistică cât și literară, fiindu-i organizate mai multe expoziții dintre care trebuie menționată cea de la M.N.A.R. (1993), prezentată de profesorul și criticul literar Nicolae Manolescu, istoricul de artă Radu George Bogdan și muzeografa Dorana Coșoveanu. Cu această ocazie se instituie și Premiul „Margareta Sterian“, care, de atunci, se decernează anual pentru cea mai bună expoziție de patrimoniu. Ulterior, opera sa a fost atent cartografiată în excelentele volume Margareta Sterian – opera pictată (2002), Margareta Sterian – opera grafică (2005), Margareta Sterian – Opera decorativă (2016), realizate de istoricul de artă Mariana Vida. Alături de acestea trebuie menționat și albumul conceput de prof. dr. Cristian-Robert Velescu, Margareta Sterian – Opera profundă (2013), care jalonează cu finețe destinul creator al artistei și scriitoarei.
Traversând o importantă experiență culturală, formată la școala tradițională a unor artiști precum Richard Canisius și Gore Mircescu, intrând, ulterior, în contact cu arta franceză din perioada interbelică la Academia Ranson din Paris, revenită în țară, ea frecventează mediile avangardiste, în special pe Marcel Iancu. Margareta Sterian își găsește însă un drum propriu, bazat pe sistemul de simboluri și reprezentări al lumii circului, a spectacolului străzii, pe motive ce evocă lumea biblică sau arta populară, într-o formulă compozițională apropiată suprarealismului. Imună la obstacolele pe care le-a avut, atât în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza originii sale evreiești, dar și în perioada comunistă, din cauza originii burgheze, artista continuă să lucreze urmărindu-și cu fermitate parcursul.
Convenția imaginarului în opera sa, îi individualizează în chip evident viziunea, prin însăși modul de relevare a realității, care este diferit de automatismele suprarealismului doctrinar. Apropierea sa de suprarealism este un subiect bine edificat de critică, Cristian-Robert Velescu făcând observații pertinente în acest sens, denumind realitatea pe care o relevă universul artistic dar și cel literar al Margaretei Sterian „suprarealism pelicular“. Schițată sumar, matricea în care evoluează universul său, atât de personal, este o vastă dioramă cu personaje și obiecte, care plutesc în tușe largi de culoare ce tind să le dizolve consistența, eterizându-le într-o realitate magică contemporană cu toate timpurile, pentru că, în propria mitologie, realitatea nu este lineară. De aceea, fiecare dintre compozițiile sale conține un accentuat discurs epic de factură lirică, chiar ușor ezoterică, al cărui rol este acela de a-l desăvârși pe cel plastic într-o formulă personală, ușor de identificat. De altfel, urmărindu-i opera, în ansamblu, putem desluși mai clar substanța acestui artist sensibil pentru care existența cotidiană se confundă, chiar și în momentele ei cele mai dramatice, cu cea artistică. Margareta Sterian este protagonistul principal în realitatea propriei existențe, pe care și-o asumă aproape eroic din unica perspectivă pe care o acceptă, cea culturală/magică. Arta, în fiecare dintre formele pe care le experimentează devine modul său de a exista.
În acest context cred că trebuie „citită“ și expoziția permanentă dedicată artistei la M.N.L.R., unde putem admira o reconstituire a spațiului ei privat, nu doar prin lucrările donate de Mircea Barzuca, prin piesele de mobilier, inclusiv cele din atelier, sau a unor lucrări de la prietenii ei, Marcel Janco, Victor Brauner, Milița Petrașcu, Margareta Rădulescu, George Tomaziu. Și pentru a rămâne în același univers al creației feminine, tot la M.N.L.R. trebuie semnalată și expoziția Orașul scriitoarelor. Peisaj urban în literatura scrisă de femei, un proiect vizual ofertant conceput în viziunea curatorială a Andreei Răsuceanu, sub coordonarea lui Ion Cristescu, directorul muzeului. Recuperând pentru prima dată din perspectivă expozițională opera și biografia mai multor scriitoare din perioada interbelică, cercetarea se concentrează pe dominanța elementului citadin în operele acestora, un semn de emancipare și racordare a scriitoarelor din România la discursul cultural internațional. Expoziția cuprinde o „revistă“ a fiecăreia dintre autoare, în care sunt inserate, pe lângă o scurtă notă biografică, fragmente din scrierile lor legate de subiect, fotografii și documente inedite sau fragmente de manuscrise aflate în colecția muzeului sau la Arhivele naționale. Spațiul, deși este unul restrâns, a fost bine gândit scenografic, el cuprinzând și trei hărți: una a unui București ficțional, alta a celui real din epocă și o a treia în care poți vizualiza locurile reprezentative din literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, considerată de Eugen Lovinescu creatoarea romanului citadin românesc. Este un proiect de cercetare vizuală important, care datorită concepției arhitecturale de punere în pagină a corpului de documente atent selectate, devine unul deosebit de atractiv.