Abdulrazak Gurnah a surprins multă lume în 2021 prin anunțul Academiei Suedeze privind decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, motivat prin „înțelegerea sa lipsită de compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților la intersecția dintre culturi și continente“. Deși scriitorului născut în Tanzania i se decernase anterior Premiul Booker pentru romanul Paradis, numele său era destul de puțin cunoscut în România. Editura Litera, care avea deja achiziționate drepturile de autor pentru edițiile în limba română ale romanelor sale, a publicat până în prezent patru dintre ele, inclusiv cel mai premiat, Paradis (1994), dar și cel mai recent, Vieți în derivă (2020), și l-a avut invitat la întâlniri cu publicul român în octombrie 2024. Abdulrazak Gurnah aduce și în acest roman recent tradus în limba română de Andreea Năstase problematica gravă care a sensibilizat juriul Nobel, a efectelor colonialismului – cu accent pus pe colonialismul german, puțin dezbătut în literatură – și expune brutalitatea celor care asigurau presupusul „protectorat“ din Tanganyika, Burundi, Rwanda și din nordul Mozambicului, în așa numita Deutsch-Ostafrika, cea mai mare și mai populată colonie germană care a existat din 1885 până la finalul Primului Război Mondial. Acestui „protectorat“ îi este asociată campania de exterminare de la începutul secolului XX (din 1904), iar Gurnah reușește printr-o remarcabilă lectură a istoriei mari să atragă atenția asupra modului în care s-au răspândit semințele răului și asupra felului în care i s-a permis genocidului să se producă. Chiar dacă eroii săi nu sunt opresorii, ci localnici, oameni care țin de o anumită „tipicitate Gurnah“ în proietarea personajelor, aparținând comunității multietnice și multiconfesionale a Africii de Est, vuietul istoriei mari se face auzit aproape în fiecare dintre pagini. Amur Biashara, Khalifa, Asha, Ilyas, Afiya, Hamza sunt personaje care se încadrează în tipicitatea caracterială a laureatului Nobel, desfă șurându-se într-un peisaj uman caracterizat de vagi semne ale rezistenței și de brutalitățile regimului opresiv german. Khalifa și soția sa, Asha, nepoata negustorului Amur Biashara, încearcă să trăiască o viață normală, dar efectele colonialismului se revarsă asupra fiecărui aspect al vieții. Normalitatea înseamnă, din acest punct de vedere, o neglijare cotidiană a acestor consecințe, o acceptare tacită. În viața lor intră tânărul Hamza, care învățase limba germană și se alăturase askarilor, soldați indigeni din trupele germane. Hamza devenise victima unei presupuneri privitoare la răspândirea îndemnului de a dezerta, este rănit de un subofițer:
„– Vino încoace! Răcni feldwebelul arătând spre un punct din fața lui.
Hamza păși înainte după cum i se ordonase și se opri cu un pas sau doi mai departe de locul indicat.
– V-am auzit spunându-ne că trebuie să ne așteptăm la necazuri, îi zise feldwebelul locotenentului. Nemții stăteau într-un grup răsfirat într-o parte, cu fața la soldații africani, atât comandantul, cât și profesorul de muzică ținându-și revolverul în mână. Curva asta trădătoare a dumneavoastră ne-a trădat. I-a îndemnat să plece. Le-a zis minciuni ca să dezerteze, urlă mânios feldwebelul.
Apoi înaintă și, luându-și avânt, năpusti sabia asupra lui Hamza, care se răsuci brusc ca să evite lovitura. Îl atinse pe coapsă și-i sfâșie carnea, ajungând la os. Auzi un țipăt, după care țeasta lui se izbi de pământ cu o forță teribilă. Auzi câteva strigăte și pe cineva de lângă el zbierând ca un nebun. Se lupta să respire, icnea disperat, dar nu reușea să tragă aer în plămâni. Apoi trebuie să fi leșinat.“ (p. 156)
E salvat prin intervenția unui locotenent german a cărui ordonanță se afla și care era pe de o parte impresionat de tânărul indigen, iar pe de alta îl abuza. Hamza se va căsători ulterior cu Afiya, scăpată de fratele ei, Ilyas, de comportamentul agresiv al mătușii și unchiului la care ajunsese să locuiască după moartea părinților. Ilyas însuși, prietenul lui Khalifa, o abandonează pe Afiya și se înrolează ca askari în Schutztruppe, cele care îl răpiseră în anii copilăriei din satul său izolat, încercând astfel să facă față provocărilor vieții din Africa de Est, deși Khalifa, emigrat în Kenya, la Mumbasa, mult mai echilibrat, nu avea cum să susțină decizia prietenului: „Nu știu de ce se duce la război fratele tău, în loc să stea acasă să aibă grijă de tine. Lupta asta n-are de-a face cu el. Și-o s-o poarte alături de niște askari ucigași ale căror mâini sunt deja acoperite de sânge.“ (p.62). Acesta sunt înlănțuirile factuale într-o derulare epică în care cel mai important aspect este cel legat de rostogolirea violenței, de consecințele unor abuzuri provenind deopotrivă din partea agresorului și din partea comunității locale rigide, rudimentare chiar. În acest cadru se decupează profiluri caracteriale de o bunătate și frumusețe contrastantă cu lumea abrutizantă pe care o expune Gurnah. Hamza, ordonanța locotenentului german, este unul dintre acei frumoși care, în ciuda extinderii umbrei războiului, nu poate rămâne împăcat cu atmosfera abuzivă pregnantă. În tăcerea pe de o parte tipică personajelor lui Gurnah, pe de alta păstrând o pojghiță de complicitate specifică acelor vremuri, Hamza se îndrăgostește de frumoasa Afiya, întemeiază o familie și începe căutarea lui Ilyas. În ritmul vindecării traumelor individuale și comunitare, cei doi primesc vagi vești despre traseul fostului askari, iar firul epic al căutării este continuat de noile generații.
Nu căutarea în sine contează, ci vindecarea care vine la pachet cu descoperirea ororilor Germaniei care își extinde până în anii celui de-Al Doilea Război Mondial politica de exterminare din anii colonialismului încheiat în Africa de Est la finalul Primului Război Mondial. Cu cât urmele directe ale opresiunii germane în Tanganyika devin mai puțin vizibile, cu atât norul dens al unei vini mai mari și mai grele se lasă peste paginile cății lui Abdulrazak Gurnah. Traumele personale au o singură vindecare, adevărul căutat, dar adevărul este mult mai cumplit decât putința ființei umane de a accepta. Umbra răului persistă, se rostogolește, se îngroașă, în timp ce scriitura se limpezește și limpezește vindecătoare frumusețea umană, care persistă, din fericire.