Copil fiind, în Benghaziul anilor 1970, Khaled aude într-o seară la radio o foarte scurtă şi stranie povestire scrisă de un autor enigmatic, care ajunge să-l obsedeze, schimbându-i total cursul vieţii. Astfel, el porneşte într-o aventură existenţială ce-l va purta din Libia până în Scoţia, la universitate. Într-o societate deschisă şi liberă, departe de realităţile Libiei lui Gaddafi, Khaled începe să se descopere şi să se schimbe. Participă la o demonstraţie în Londra împotriva dictatorului, încheiată într-o tragedie ce-l va rupe de ţara şi de familia lui. Când hazardul i-l scoate în cale pe însuşi autorul care i-a marcat copilăria, se trezeşte cufundat în cea mai profundă şi mai intimă prietenie din viaţa sa, în care-şi găseşte sprijin şi un nou suflu, însă care, odată cu izbucnirea Primăverii Arabe, îi şi clatină din temelii existenţa, făcându-l să penduleze între revoluţie şi un trai ocrotit, între familie şi exil, forţându-l să-şi definească propriul sine în contrast cu personalităţile celor apropiaţi. (Editura)
Pe vremea aceea, tata era abonat la mai multe reviste internaționale, literare și academice. Înainte să ni le aducă poștașul, acestea veneau de peste mări și țări. Îl tachinam adesea pe tata.
– Ei, ia uite, spunea Souad, tocmai a sosit de la Cambridge The Journal of Modern African Studies.
– Asta nu-i nimic, adăuga mama. Eu am aici, venit tocmai din Chicago, The Journal of Near Eastern Studies.
În lunile de după lectura povestirii lui Hosam Zowa și cumplitele asasinate ale lui Salim el Lozi și Mohammed Mustafa Ramadan, și pe fundalul palpabil de neliniște pe care aceste evenimente îl lăsaseră în casa noastră, am început să răsfoiesc aceste publicații plicticoase, nădăjduind că aș putea cumva să descopăr un indiciu, o informație prețioasă, ceva care să dea vieții mele un imbold – încotro sau în ce scop, nu știam.
În revista World Literature Written in English, o publicație care se declara interesată de „texte postcoloniale“, am dat peste un eseu intitulat „Ramificațiile sensului în infidelitățile traducerii“, scris de profesorul Henry Walbrook, a cărui scurtă biografie spunea doar că predă literatura engleză, cu accent pe literatura postcolonială, la University of Edinburgh. M-am căznit să-l parcurg cu engleza mea rudimentară, fiind nevoit să caut sensurile atâtor cuvinte, încât aveam mereu dicționarul la îndemână. Profesorul Walbrook vorbea despre „lipsa sistematică de corespondență dintre intenție și expresie“, explicând că „Traducerea, orice act de traducere – dintr-o limbă în alta, dinspre un sentiment spre exprimarea sa – schimbă inevitabil sensul. Chiar și unei interpretări fidele“, susținea el, „îi scapă o doză de semnificație, o leapădă, exact cum o stâncă se erodează sub vremea aspră. Acest lucru“, continua el, „inserează, fie voluntar, fie involuntar, noi sensuri“.
Zăboveam la masa din bucătărie, în liniștea după-amiezii, când părinții și sora mea dormeau, traducând încet eseul lui Walbrook și simțindu-mă frustrat de propria incapacitate de a-l înțelege pe deplin sau de a înțelege de ce, în loc să îl îngrijoreze pierderile, autorul părea mai degrabă fascinat de acestea, susținând că „Deși este corect să vedem în aceste inexactități exemple de pierdere sau de alterare, am putea de asemenea să le considerăm providențiale pentru expresia lor autentică. Cu alte cuvinte, deși constituie un neajuns, fenomenul acesta are și o parte bună și chiar promițătoare, măcar dovedind că orice atingem se schimbă; că, indiferent cât de firave, de neimportante, de sărace, de limitate sau de lipsite de libertate ar putea părea viețile noastre, e imposibil să nu lăsăm o urmă în trecerea noastră pe pământ“.
Aproape trei ani mai târziu, m-am înscris să studiez literatura engleză la University of Edinburgh. Am fost acceptat și, în mod uimitor, având în vedere refuzul părinților mei de a găsi o pilă care să mă ajute în acest sens, am obținut și o bursă de stat.
Când m-a condus la aeroport, tata nu m-a îmbrățișat lejer, ca de obicei, ci m-a strâns în brațe mai tare.
– Să nu te lași ademenit, mi-a spus, rostind cuvintele din miezul ființei.
– Nu mă las, i-am răspuns, presupunând că se referă la obișnuitele tentații care-l pot atrage pe un adolescent.
M-a strâns de mână, mai puternic ca niciodată. Forța aceasta m-a speriat. Îmi sugera că mă paște pericolul eșecului. Pupilele i s-au strâns și i s-au întunecat, și mi-a spus rar, intr-o șoaptă de-abia auzită:
– Să. Nu. Te. Lași. Ademenit.
Mult după decolarea avionului, stând pe locul meu, înfofolit în haina primită de la el, m-am tot întrebat ce însemnau acele cuvinte. Era prima dată când zburam, prima dată când treceam granița țării mele, iar cuvintele tatei, expresia frământată de pe chipul lui, ca o pădure răvășită de o rafală de vânt, se leagă în mintea mea de plecarea de-acasă. Și, deși tot încerc să mă conving că el intenționase doar să mă avertizeze în privința exceselor tinereții, știam că la altceva se referise. Mi-am amintit că, în zilele de dinaintea plecării, tristețea mamei și a lui Souad păreau mai profunde decât ar fi fost cazul. Când i-am spus asta lui Souad, ea mi-a răspuns:
– Chiar nu pricepi, așa-i? și m-a privit ca pe un străin. Nu pricepeam și multă vreme n-am priceput. Le-am interpretat greșit îngrijorarea. Aceasta nu era cauzată doar de frică și de dor, ci și de ceva ce ar fi trebuit să mi se pară evident – și anume că, dacă plecai din Libia pe-atunci, în 1983, nu prea mai aveai motive să vrei să te-ntorci.
Când am ajuns la Edinburgh, îmi trecuse deja orice îngrijorare. Eram absorbit de noutatea situației, de arhitectura și de chipurile neobișnuite, de felul cum se mișcau oamenii și norii. Am ajuns la casa unde urma să locuiesc și, după formalitățile cu proprietăreasa, am intrat în camera mea și am închis ușa. Camera – un pat simplu, un birou mic sub fereastră, un dulap suficient de mare pentru lucrurile unei singure persoane – era un loc pe care îl anticipasem de ceva vreme. Deși se afla intr-un oraș străin, camera părea ciudat de familiară, ca și cum aș fi fost deja în viitor, iar aceasta ar fi fost doar o amintire. Mi-am despachetat lucrurile.
Cineva a bătut la ușă și un student libian prietenos, din grupul meu de bursieri, a intrat și s-a prezentat.
– Saad, din Zuwarah, a spus el, întrebând imediat dacă vizitasem vreodată orășelul lui de coastă din nord-vestul îndepărtat al țării.
– Din păcate, nu, am spus și, urmandu-i exemplul, m-am prezentat și eu: Khaled, din Benghazi.
– O, da, am fost acolo, a spus el. Ei bine, ai ratat o experiență de neuitat. Zuwarah este una dintre marile capitale ale lumii, la nivelul Londrei, al Parisului și al New Yorkului.
A râs, încântat de propria glumă.
S-a așezat pe marginea patului meu. M-am sprijinit de birou și, neavând altceva de spus, l-am întrebat ce preocupări are.
– Preocupări? a spus el. Ce întrebare ciudată. M-am eliberat complet de așa ceva. Principala mea motivație, dragă Khaled, este să mă distrez, să petrec câțiva ani în străinătate, cât mai departe de Zuwarah.
Am râs. M-a privit și apoi a râs și el.
– Vezi tu, a spus el, m-am împăcat cu ideea că trăiesc într-o lume a oamenilor absurzi și singurul lucru rațional pe care îl pot face în această situație este să le evit pe cât posibil intrigile.
– Excelentă idee, am spus.
– Să le evit intrigile și să mă distrez, motiv pentru care, a adăugat el, trebuie să vii cu mine chiar acum, să îi cunoști și pe ceilalți.
Mi-am luat haina și l-am urmat, imagi nându-mi că toți ceilalți din grupul nostru vor fi la fel de relaxați ca Saad. În schimb, aceștia erau, aproape fără excepție, exact opusul: obtuzi și posomorâți, marcați în atitudini de suspiciunea aceea precaută care-i infectează pe unii compatrioți de-ai mei când pleacă de acasă. Ce m-a uimit a fost că Saad nu avea decât cuvinte de laudă pentru fiecare dintre ei.
Simțindu-mi lipsa de entuziasm, mi-a spus:
– Am lăsat ce-i mai bun la final. Mustafa al Touny. O să vezi. Voi doi o să vă înțelegeți de minune. Căci îmi dau seama, dragă Khaled, îmi dau seama deja ce fel de om ești.
(Volum în curs de apariție la Editura Polirom în colecția „Biblioteca Polirom“, coordonată de Dan Croitoru, seria Actual)
Traducere din limba engleză și note de Alexandra Coliban