Amin Maalouf este autorul bestseller-urilor Periplul lui Baldassare, Stânca lui Tanios (Prix Goncourt, 1993), Primul secol după Béatrice, Grădinile luminii, Leon Africanul, Scările Levantului și Samarkand. (Editura)
Pentru Dezorientații m-am inspirat mult din propria tinerețe, petrecută împreună cu prieteni care credeau într-o lume mai bună. Deși niciunul dintre personajele din această carte nu este real, niciunul nu este în întregime fictiv. M-am inspirat din visurile, fanteziile, remușcările, precum și din amintirile mele.“ (Amin Maalouf)
Sunt oameni care nu gândesc decât atunci când scriu. Era și cazul lui Adam. Iar asta reprezenta pentru el și un privilegiu, dar și un handicap. Cât timp mâinile lui se odihneau, mintea îi rătăcea, incapabilă să îmblânzească ideile sau să construiască un raționament. Trebuia să se pună pe scris ca să-și limpezească gândurile. Pentru el, să gândească era o activitate manuală.
Avea, într-un fel, neuroni în vârful degetelor. Din fericire pentru el, erau cât se poate de versatili. Treceau cu ușurință de la stilou la tastatură, de la foaie la ecran. De asta, avea tot timpul în buzunar un carnet gros cu copertă subțire, iar în rucsacul lui de profesor, un laptop. Îl deschidea când pe unul, când pe celălalt, în funcție de locul în care se afla și de ce avea de gând să scrie.
În ziua aceea, la începutul călătoriei, a fost carnetul. L-a scos; a răsfoit până a dat de prima pagină goală, pe urmă a așteptat să se stingă semnalul luminos în avion înainte să coboare măsuța.
Vineri, 20 aprilie
De când am decolat, încerc să mă pregătesc pentru situația care mă așteaptă, imaginându-mi ce ar putea să-mi spun că Mourad pentru a se justifica și ce-ar trebui să-i răspund; ce i-aș fi spus într-o situație obișnuită și ce-aș putea să-i mai spun acum, având în vedere starea lui; cum să-l las să se ducă în pace fără să-l mint exagerat; cum să-l liniștesc fără să mă dezmint.
Nu sunt sigur că trebuie să-i ierți pe cei care mor. Ar fi prea simplu dacă, la sfârșitul fiecărei vieți, s-ar șterge totul cu buretele; dacă cruzimea și lăcomia unora, compasiunea și abnegația altora ar fi trecute cu fățărnicie la câștiguri și pierderi. Prin urmare, ucigașii și victimele lor, persecutorii și cei persecutați s-ar pomeni deopotrivă de nevinovați în clipa morții? Nu pentru mine, în orice caz. Impunitatea este, din punctul meu de vedere, la fel de perversă ca nedreptatea; de fapt, sunt cele două fețe ale aceleiași monede.
Se spune că în primele secole ale erei creștine, când noua religie se răspândea în Imperiul Roman, anumiți patricieni făceau în așa fel încât să-și amâne cât mai mult convertirea. Oare nu li se explicase că în momen tul botezului toate păcatele lor vor fi șterse? Așadar continuau să ducă o viață destrăbălată și nu se botezau decât pe patul de moarte.
Nu știu dacă această căință tardivă are vreo valoare în ochii religiei. În ai mei, nu are niciuna. Nici cea a romanilor din Antichitate, nici cea a contemporanilor mei.
Există totuși, în clipa morții, o obligație la decență. Clipa aceea de hotar trebuie să păstreze un soi de demnitate, dacă vrem să rămânem umani. Oricare ar fi, altfel, părerea pe care o avem despre muribund și faptele sale. Da, chiar dacă e vorba despre cel mai cumplit criminal.
Ceea ce, mă grăbesc s-o spun, nu e cazul lui Mourad. Aș avea multe lucruri să-i reproșez, dintre care unele, în capul meu, se aseamănă unor crime. Dar trebuie să te ții departe de orice exagerare a limbajului. Se poate întâmpla ca un om să comită o crimă fără să merite să fie numit criminal pentru fapta lui. Pe cât mă revoltbuie să refuzăm să cântărim toate relele cu aceeași măsură, făcând abstracție de intenții, de amploare sau de circumstanțe. Fără să fie pardonabile, acestea pot trece, cum zice legea, la „circumstanțe atenuante“.
Nu mă îndoiesc nicio clipă că purtarea fostului meu prieten în anii de război este o trădare a valorilor pe cale le împărtășeam și sper că nu va încerca s-o nege. Dar oare nu tocmai devotamentul l-a împins să trădeze? Din fidelitate pentru țară, a refuzat să plece la începu tul conflictului; rămânând, a trebuit să se adapteze, să accepte de-a lungul evenimentelor anumite compromisuri care aveau să-l conducă într-un punct mort. Dacă aș fi rămas în țară, poate că m-aș fi purtat la fel. De la distanță, putem spune cu tărie nu; la fața locului nu avem întotdeauna această libertate.
Pe scurt, virtuțile sale l-au pierdut; lipsurile mele m-au salvat. S-a luptat ca o fiară pentru a-și proteja familia, pentru a păstra ce i-au încredințat înaintașii lui. Nu și eu. În familia de artiști în care am crescut nu mi s-au inculcat aceleași virtuți. Nici acest curaj fizic, nici acest simț al datoriei, nici acest devotament. Am plecat, am fugit de primele violențe; nu mi-am murdărit mâinile. Privilegiul meu laș de dezertor cinstit.
Cu puțin înainte să aterizez, mintea îmi e și mai confuză decât la decolare. Mourad îmi apare acum ca un personaj minor și înfrânt, demn de milă, rătăcit într-o tragedie care-l depășește. Dacă nu sunt încă dispus să-i iert greșelile, sunt la fel de furios și pe restul universului, ca și pe mine însumi.
Mă voi duce, așadar, la căpătâiul lui, fără resentimente evidente, voi juca pentru el rolul de duhovnic laic, îl voi asculta, îl voi ține de mână, îi voi șopti cuvinte de iertare a păcatelor ca să moară cu conștiința împăcată.
La aeroport nu-l aștepta nimeni. Și acest neajuns banal, pe care probabil că l-a prevăzut, fiindcă nu a înștiințat pe nimeni de venirea sa, a trezit în Adam o tristețe cumplită și o tulburare trecătoare. A trebuit să facă un efort să-și aducă aminte că tocmai aterizase în orașul lui natal, în propria țară.
20 aprilie, continuare
Trec de controlul vamal, întind pașaportul, îl recuperez și ies plimbând peste mulțime o privire de copil abandonat. Nimeni. Nimeni nu-mi vorbește, nimeni nu mă așteaptă. Nimeni nu mă recunoaște. Am venit să mă întâlnesc cu fantoma unui prieten și deja sunt eu însumi o fantomă.
Un șofer îmi propune serviciile sale. Încuviințez din privire și-l las să-mi ducă valiza la mașina lui, un Dodge vechi, parcat puțin mai departe de rândul regulamentar. Este, în mod clar, un taxi clandestin, fără plăcuță roșie, nici taxator. Nu mă împotrivesc. De obi cei, practicile acestea mă irită, însă în seara asta zâmbesc. Îmi amintesc de un mediu familiar, de reflexe de precauție. Mă aud întrebându-l pe bărbat, în arabă și cu accentul țării mele, cât are să mă coste cursa. Doar ca să evit rușinea de-a fi luat drept turist.
Mai erau vreo cinci minute până la miezul nopții, dar știu că cei mai mulți dintre ei nu s-ar fi formalizat și m-ar fi invitat insistent să stau la ei. Până la urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Mi-a venit, dintr-odată, chef să rămân singur, anonim și întrucâtva clandestin.
Senzația asta nouă începe să-mi placă. Incognito la mine acasă, printre ai mei, în orașul în care am crescut.
Camera de hotel e spațioasă, așternuturile sunt curate, dar strada se dovedește gălăgioasă, chiar și la ora asta. Mai e și huruitul încăpățânat al unui aparat de aer condiționat pe care n-am îndrăznit să-l închid de frică să nu mă trezesc leoarcă de sudoare. Nu cred că gălăgia o să mă împiedice să dorm. A fost o zi lungă, corpul o să-mi amorțească în curând, la fel și mintea.
Întins în pat, fără altă lumină decât a lămpii de pe noptieră, mă gândesc fără încetare la Mourad. Mă stră duiesc să mi-l închipui așa cum cred că arată în prezent. Ultima dată când ne-am văzut, el avea douăzeci și patru de ani, iar eu, douăzeci și doi. În amintirile mele era înfloritor, feroce, zgomotos. De atunci, boala l-a veștejit, cu siguranță. Mi-l imaginez acum în vechea lui casă, în sat, într-un scaun de infirm, cu chipul livid, cu o pătură pe genunchi. Dar poate că e mai degrabă la spital, într-un pat metalic, înconjurat de tuburi de perfuzii, aparate care clipesc, bandaje și, alături, scaunul pe care îmi va cere să mă așez.
Mâine voi afla.
Soția lui Mourad l-a sunat pe Adam în zori, pe mobil. Crezând că e încă la Paris, i-a zis sec, fără niciun preambul, fără măcar să spună „Alo!“.
– N-a putut să te aștepte.
În cameră era încă întuneric. Lui Adam i-a scăpat o înjurătură printre dinți. Pe urmă și-a informat interlocutoarea că ajunsese deja din ajun, grăbindu-se, la rugămintea ei, să vină să-l vadă.
Totuși, ea a repetat, din inerție:
– N-a putut să te aștepte.
Aceeași frază. Cuvânt cu cuvânt. Dar pe un ton diferit. Fără reproș, de data asta. Cu tristețe, cu furie și, poate, cu o urmă de recunoștință față de Adam. Bărbatul a mormăit o formulă de conveniență.
(Roman în curs de apariție în Seria de autor „Amin Maalouf“, Editura Polirom)
Traducere și note de Alexandra Cozmolici