Onirocrația – forma de guvernare în care puterea se bazează pe întreținerea unor vise și iluzii. Deși pare o invenție recentă, ea, fără să fie denumită astfel, a fost explorată cu o sensibilitate fantastică în 1910 de austriacul Alfred Kubin. Prea puțin cunoscutul roman al artistului vizual expresionist și simbolist, Cealaltă parte (Editura Herg Benet, 2017, trad. Flavius Ardelean) trasează linia fină care desparte utopiile de distopii sau visele de coșmaruri.
Naratorul romanului scris la persoana întâi este un ilustrator invitat de vechiul și enigmaticul său prieten Patera în Tărâmul Visului. Aflat undeva la capătul drumului de la München la Samarkand, regatul promite exact ceea vestește numele său: o viață de vis care nu necesită niciun alt efort decât de a menține visul viu. „Lumea era chiar puterea de închipuire“, rezumă protagonistul, intuind marea schimbare de paradigmă a secolului XX, în care realitatea există sub tensiunea cuantică între obiectivul mijlocit prin măsurare și subiectivul imediat, între posibil și imposibil: „Lumea mi s-a arătat ca o minunăție de covor colorat, cele mai surprinzătoare antagonisme dizolvându-se în armonie.“ Actul de autocunoaștere, descoperirea Eului compus „din nenumărate Euri, toate înșirate unul în spatele celuilalt“ și modelat de trauma transgenerațională, de „trăirile înaintașilor mei, ale căror zdruncinări sufletești trebuiau să se fi manifestat organic și transmis genetic“, receptează psihanaliza aflată încă în proces de maturizare la momentul apariției romanului. În punctul cel mai înalt-adânc al peregrinărilor povestitorului pe tărâmul conștiinței, universul halucinant al lui Kubin se clădește din conceptul eternei reîntoarceri („nimicul devora din nou tot făcutul […] viața ruginea, amuțea și decădea, murea din nou […] și o lua din nou de la început“) și tema panpsihismului cu accente nihiliste („la capătul acestor evoluții, omul, ca ființă individuală, dispare, nici măcar nu mai e nevoie de el“). Relecturat la primul sfert al secolului XXI, romanul dobândește o semnificație profetică uluitoare și confirmă acele „plictisitoare variațiuni ereditare ale neputinței“ constatate de poetul maghiar Gábor Schein.
Vizita pe Tărâmul Viselor aruncă o lumină incomodă asupra modului în care funcționează visarea colectivă. Arhitectura din acest stat este un colaj al clădirilor cu profil psihologic antropomorf (unele supărate, altele joviale), al unor complexe vaste aduse din diferite părți ale Europei. Toate acestea sugerează că reveriile colective patologice sunt construite din realități, pe care însă le decontextualizează și le rearanjează fără să țină cont de alte principii decât de propria lor logică. În această lume nu sunt acceptate obiectele noi, ci pot trece prin poarta capitalei Perla doar cele folosite. Drept urmare, meșterii excelează în cârpit și peticit, relevând un alt aspect al autoiluzionării ca mod de viață: în fața pericolului uzurii visului în timp, instinctul visătorului este să-i aplice petice care îi ascund fisurile, refuzând injectarea și integrarea oricăror noutăți.
Pe măsură ce facem cunoștință cu țara stranie, aflăm că în economia ei pur simbolică înșelăciunea este o formă acceptată de schimb comercial, plăsmuirea (simpla mimare a scoaterii banilor din buzunar) un instrument de plată, iar creditorul își poate executa creanța fără să fi pus la dispoziție împrumutul. Totul este ținut la un loc de „marele destin ce veghea asupra noastră“. Din felul în care sunt înțelese tulburările locuitorilor acestei lumi, în care distincția rațională dintre interior și exterior este tot mai estompată, se întrezărește discursul dictatorilor: „De fiecare dată când rezistența interioară la destinul nostru inevitabil crește, Nebunia se pornește și fiecare are de suferit.“
Construită ca o poveste cu cronologie liniară, acțiunea din prima parte a narațiunii se compune din viniete ale vieții cotidiene. Kubin anticipează relevanța percepției olfactive în accesarea memoriei, a cărei explorare științifică abia începuse pe vremea sa, și precedă cu câțiva ani intuiția literară a acesteia de madlenele lui Proust: mirosul este experiența senzorială primară în această lume decolorată de lipsa soarelui pe cerul mereu acoperit. Drept mărturie a forței narațiunii, culoarea apare în momentul în care protagonistul începe să-i spună povești soției sale bolnave. Pronunțata distincție calitativă între visul tranchilizant și povestea însuflețitoare nu este întâmplătoare: dacă iluzia servită anesteziază simțurile, actul creativ le ascute.
Ciudățenia întunecată este punctată de umorul absurd aplicat mai ales în caracterizare. În distribuția pestriță, frizerul cu al său discurs kantian și asistentul său, maimuța care amintește de Curiosul George al desenelor animate, formează un cuplu de neuitat. Populația, predominant de etnie germană, este alcătuită din tipologii bine definite psihologic. Tabloul dominat de obsesivi, isterici și ipohondri, persoane cu dezvoltări unilaterale mereu puse pe scandal și căutătoare de emoții puternice, se constituie într-o formidabilă presimțire a visului nazist, dar și a extremismelor contemporane. Îmbrăcămintea demodată care frizează ridicolul carnavalului se îmbină cu statutul cultic al alimentelor de bază și sacralizarea organelor interne. Programatorul și seva vieții în această lume, Patera, „este mai degrabă colecționar de antichități decât de artă“, iar decontextualizarea ca metodă de construcție este asumată explicit în proiectul izolaționist: „pentru a păstra cât mai curată arta și stilul nostru de viață, este necesară o temeinică separare: izolarea de restul lumii“. Neliniștea provocată de această mantră prea familiară cititorului contemporan este adâncită de detalii care prefigurează vulnera bilitatea societății moderne la momirea algoritmică. „Știam că veți accepta“ – își exprimă încrederea în succesul targetării mesagerul care înmânează invitația și cecul pentru călătoria în țara fantasmagorică.
Exemplificând motivul eternei reîntoarceri în structura narațiunii, începutul sfârșitului este marcat tot de o sosire, a Americanului, „un om cu mult aur“, care transmite și el o invitație. La convocarea făcută de acest întreprinzător încrezut, expediția internațională de eliberare a europenilor captivi în Tărâmul Visului este condusă de Rusia, având mottoul „Pentru morala creștină și pentru iubirea de aproape!“. Conotațiile pentru cititorul contemporan sunt copleșitoare.
În timp ce se pregătește Arma ghedonul, sub pana ingenioasă a lui Kubin bălăceala în reveriile viitorului se transformă într-o plonjare în tenebrele subconștientului. După ce naratorul nu reușește să obțină o audiență la eluzivul Patera ascuns de o birocrație kafkiană, dă de acesta tocmai după ce abandonează planul de a-l mai găsi. Dualitatea sugerată de numele lui Patera, compus din echivalentul latin al cuvântului „tată“ și sufixul feminin, culminează într-o scenă de coșmar. Vizionarul cel cu „ochi verzui cu umbre adânci“, care prin căi de nesondat stăpânește peste voința supușilor și le încețoșează rațiunea, se preschimbă în oponentul său american. În meditațiile care încheie cartea, Kubin echivalează explicit „dublul joc al contrariilor“ cu infernul.
Publicată cu câțiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, unica operă literară a graficianului Kubin oferă o viziune prescientă a războiului, dar și o captare profetică a modului în care societățile funcționează și astăzi. După ce Americanul autodeclarat salvator înființează asociația politică-socială cu agendă vagă denumită sugestiv Lucifer, apar organizații similare precum ciupercile după ploaie, cu o diversificare și specificitate exagerată. Însă și la firul ierbii oamenii ajung să-și întâlnească curând propriile dubluri. Geniul profetic al lui Kubin surprinde aici fenomenul masificării însoțite inevitabil de atomizare, care în universul său oniric-grotesc se reflectă și în marea Fărâmițare a infrastructurii. Regatul viselor se dizolvă într-o apocalipsă autodevoratoare care anticipează decadența terorii din Salò-ul lui Pasolini și macabrul satiric al universului lui Krasznahorkai. Iubitorii suprarealistei Leonora Carrington vor regăsi aici și universul vizual din The Hearing Trumpet.
Cititorului unei povești atât de impenetrabile și misterioase îi este imposibilă formularea unor concluzii ordonate. Dulceața terorii de a fi parte dintr-un prezent nereflexiv construit dintr-un trecut decontextualizat și un viitor cert care nu permite contrazicere – calități distinctive ale tuturor regimurilor totalitare – camuflează imperfect fisurile vizibile încă din primul moment al sosirii naratorului. Tărâmul Visului nu a fost niciodată un tărâm de vis, iar cosmetizarea nu va putea transforma coșmarul în încântare. Răul se autodevorează.