Horia Bădescu, Ion Drăgănoiu, Adrian Popescu, Gabriela Melinescu, Nicolae Prelipceanu, Ioanid Romanescu și Dorin Tudoran sunt poeții din prima linie valorică a literaturii noastre contemporane pe care îi abordează Florin Șindrilaru în volumul Șapte poeți. Eseuri, cronici, comentarii (Editura Eikon, 2024). Sunt, în cartea criticului brașovean, studii despre opera fiecărui poet, cu amploarea unor micromonografii, de la prima la ultima carte, ca în cazurile lui Horia Bădescu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu și Dorin Tudoran sau până la cea din urmă, cum s-a întâmplat cu Ion Drăgănoiu, Gabriela Melinescu și Ioanid Romanescu. Pentru analiza textelor, Florin Șindrilaru folosește instrumente critice diverse și complexe, sensibile la prezența structurilor de profunzime ale lirismului, identificând valoarea literară și diferența specifică a celor șapte poeți în istoria literaturii noastre de azi. S-ar putea observa faptul că lipsește sinteza, textul care să descrie fenomenul literar și relaționările sale în contextul dinamicii lumii literaturii într-o epocă mereu problematică, de la debutul „generațiilor ’60-’70“, cum le spune autorul, din anii ’70 până astăzi; în fapt, acest studiu nu lipsește pentru că, iată, segmentele sale se află plasate în cuprinsul analizelor, iar, pentru a ajunge la el, cititorul trebuie să adune și să proceseze fragmentele unui puzzle și să refacă desenul final. Astfel, analiza textelor este mereu dublată de perspectiva asupra întregului fenomen în care se integrează și se exprimă.
„Poate că poeții anilor ’60 – ’70 justifică cel mai bine, mai exact, conceptul standard de generație poetică“, scrie Florin Șindrilaru în deschiderea studiului său despre Horia Bădescu. Criteriul „generaționist“ este, cel mai adesea, înșelător și, chiar în demersul autorului, „generațiile ’60 – ’70“ este o sintagmă mult prea largă și, altfel, confuză, fie și pentru că „unește“ pe Nichita Stănescu, liderul incontestabil al generatiei ’60 cu, de exemplu, Dorin Tudoran care debutează în 1973, la mai bine de un deceniu de la intrarea în literatură a celui dintâi. De altfel, Laurențiu Ulici și alți câțiva critici au scris despre promoția ’70, afirmând că poeții al căror debut literar e fixat după 1970 reprezintă o „promoție“ a celor de dinainte; Florin Șindrilaru însuși o numește „promoție-sandwich“, analizând, în comentarii cu totul remarcabile, opera fiecărui poet, „parte integrantă“ a generației, căutând acolo o matrice a poeziei epocii. Șindrilaru vorbește despre sentimentul confreriei ce se fixează în împrejurările unui timp când ecourile (și efectele) proletcultismului nu se vor fi stins cu totul, iar regăsirea lirismului era încă un deziderat, un proiect de viitor la care lucrau poeții acestei generații, criticul având în vedere atât grupul creat prin amintitul sentiment al confreriei, cât, mai ales, individualitatea artistică a fiecăruia. Acești poeți au fost norocoși, într-un anume fel: au scris într-o epocă în care „poezia era hrană intelectuală de prim ordin“ și când titlurile cărților puteau avea „atracția magnetului“. Grupul și individualitatea se află între reperele importante ale comentariilor lui Florin Șindrilaru, care urmărește mereu conexiunile fiecărui poet cu ceilalți, de dinainte sau intrați în literatură în anii ’70, conturând un tablou general al epocii literare și al dinamicii interne a fenomenului poetic. Astfel, poezia de dragoste a lui Horia Bădescu, de exemplu, „amintește de versetele unui Nicolae Davidescu, Mihail Celarianu sau Magda Isanos, Eta Boeriu, Radu Cârneci, Dan Laurențiu, mai noului, renăscutului Vasile Voiculescu, Mihai Ursachi etc.“. Sinteza, dosarul receptării critice nu lipsește din analizele lui Florin Șindrilaru, oferind proiectului său argumente și robustețe, ieșind din sfera eseului, a cronicii și comentariului, realizând studii într-o abordare atotcuprinzătoare a operei, purtând amprenta unității poetului cu poemul, „o trăsătură generală“ a poeziei epocii; poeți ai trecerii, reluând teme vechi (iubirea, trecerea, scurgerea timpului, arta poetică, dăinuirea prin creație), protagoniștii studiilor lui Florin Șindrilaru caută, în scriitori și filosofi ai secolelor demult trecute, „entități productive și iradiante“.
O trăsătură specifică poeziei timpului, observă Florin Șindrilaru, este entuziasmul din exuberanța, debuturile „impetuoase“ și adierea în versuri emblematice, a libertății de expresie, cu „Ion Alexandru entuziasmat“ care „citește la cenacluri o sută de poeme“ sau, poate, optimismul simulat pe care criticul îl identifică în lirica Gabrielei Melinescu. Sunt, apoi, între caracteristicile poeziei generației, în inventarul lui Florin Șindrilaru, setea de concept, la Horia Bădescu și Ion Drăgănoiu, de pildă, deformarea realului prin metaforă, pe urmele lui Ortega Y Gasset, asumarea marii poezii românești și universale și contextualizarea acestora în propriul discurs liric, revitalizarea artei poetice bacoviene, felul cum se manifestă agresiunea politicului în opera poeților, la Adrian Popescu, de exemplu, ruperea de semidocți, de proletcultism și reconectarea, refacerea legăturilor întrerupte brutal de bolșevici cu perioada interbelică, cu o majoritate care se retrage, supraviețuind „gâtuirii partinice“, cultul pentru numerologie, la Ion Drăgănoiu, reluarea unor teme și motive ale istoriei naționale, devenită, spune criticul, „istorie mitică“, la Ioanid Romanescu, viziunea sacrificială a poetului și poeziei, la Dorin Tudoran (“Mitul, eroul-etalon, eonul, în general, sunt preluate de generațiile anilor ’60 – ’70 în modalități și viziuni felurite: ca text, ca subtext și intertext. Sunt reluate și re-interpretate o «pagină», o idee, o legendă, un mit, o operă literară“, scrie Florin Șindrilaru), în sfârșit, spiritul ludic, ironia ca o „eschivă literară“ în vremuri dușmănoase cu poetul și poezia, introducerea textuării de tip prozaic și poezia banalului, cum se întâmplă la Nicolae Prelipceanu, mai ales, într-o artă care „premerge poieticii postmodernismului“, presiunea de a asuma noul flux postmodernist și frecvența artelor poetice, la toți poeții pe care îi are în analiză Florin Șindrilaru.
Acest tablou al unei epoci și generațiilor sale literare se (re)compune, în Șapte poeți, în dinamica vie a comentariului operei fiecărui poet, urmând calea analizei cu identificarea specificului sau, altfel, a diferenței specifice.