Autor a două cărți de versuri, fratele mut. la nord apa e curată (2013) și Disco 2000 (2016), semnate sub pseudonimul Vlad A. Gheorghiu, Vlad Alui Gheorghe revine, în 2024, cu noi contribuții lirice, editate sub titlul Mici insule fără verdeață, laTracus Arte. Conștient de mirajul tehnologiei și al entertainment-ului – a se vedea titlurile primelor sale cărți –, spiritul cartezian al autorului ajunge în micile insule fără verdeață. Forța viziunii tinerești asupra prezentului se zbate între inutilitate și blazare, părând că atitudinea aparține mai degrabă unui resemnat. În loc de a-i reorganiza lumea interioară, peste energiile clocotitoare s-a așezat o placă tombală, de monotonie și tăcere: „nu a mai rămas nimeni în/ picioare,/ șterge-te la ochi,/ tinere,/ frumusețea/ e/ obositoare“ (***, p. 27).
Nu întâmplător, volumul se deschide cu un autoportret, în al cărui subsidiar ființa lăuntrică este asimilată unui tramvai lipsit de utilitățile călătoriei, dintre semnificațiile „călătoriei“ lipsind orice aluzie la caracterul ei inițiatic: „sunt un tramvai/ […] singur, fără lumina aprinsă-n interior, cu semnul defect în/ față, un tramvai în care nimeni nu mai vrea/ să urce […]/ care/ nu mai ajunge de multă vreme pe unde/ trebuie.“ (***, p. 5). Explozia solară – titlul primei secțiuni a volumului – creează cititorului iluzia de vitalitate, de elan dionisiac, dar în realitate titlul este ironic, dezlănțuirile promise fiind copleșite de sentimentul inutilității existențiale. Explozia solară stă sub semnul repetitivului, al banalului și nu oferă acces la dimensiunea metafizică, întâlnită în lirica poeților solari. Ceea ce întărește sentimentul acut de alienare, ca un fel de așteptare bekettiană, vine din faptul că zilele de vară alcătuiesc un tablou monocrom și static: „fiecare zi de vară e la fel/ e atât de multă frumusețe în orașul tău/ și toate taxiurile aliniate în fața pieței te/ așteaptă să vii acasă/ din rătăcirile/ prin lumile altora“ (Fiecare zi de vară e la fel). Tot așa se întâmplă cu filmele vizionate „până când episoadele noi/ devin cele vechi“.
Schimbarea deziluzionantă se infiltrează la dimensiunile întregului volum. Vorbe de duh dintre cele mai cunoscute sunt interpretate altfel, voit depreciativ, adică în stil propriu. Cine se scoală de dimineață nu ajunge departe, ci repetă același scenariu inutil fastidios, întâlnit în existența multora dintre noi: „Cine se scoală de dimineață –/ are mici probleme cu odihna, pleacă de acasă repezit,/ mănâncă un sendviș de la benzinărie,/ se ceartă cu alți șoferi în trafic,/ înjură mult, caută un loc de parcare,/ dar nu găsește decât târziu,/ se ceartă cu funcționarii la ghișee,/ se ceartă cu bodyguarzi care vin să/ ajute funcționarii, ajunge târziu la serviciu,/ pierde clienți, pierde/ comenzi.“ (Cine se scoală de dimineață). Ca definiție a cotidianului existențial, al cărui lanț repetitiv nu rămâne fără efecte asupra ființei, în prim-planul poetic se insinuează sentimentul că propria-i tinerețe se topește precum ceara la flacăra mică a prezentului: „atâta tinerețe arsă de pomană și nicio fărâmă de liniște,/ o basculantă căzută în temelia casei pe care tocmai/ o construia.“ (Ibidem).
Arareori vocea poetică are acces la o linie doar a noastră, formulă prin care i se adresează bunicului „dus de acasă la o stradă cu soare“. Subliminal, un soare trist, desigur. Formelor de glamour și consumerism din high life-ul impus social li se contrapune amintirea ființei dragi, care trăiește în mintea și în inima sa: „pe sticlă dau bine și eu și motoare/ și țoale și branduri și bani și bling blinguri/ și-n inimă răsare amintirea ta, trei linguri/ că eu mic și tu pe prispă puneai ceapă pe fire/ legai, pregăteai mâncare pentru tânărul mire.“ (O linie doar a noastră). În versurile lui Vlad A. Gheorghiu, simplitatea vieții rurale și contrastul acesteia față de strălucitoarea societate de consum este la fel de bine reprezentată în teritoriile ambelor medii. Dictonul latinesc Fugit irreparabile tempus aparține bunicului și este vocea înțeleaptă, rămasă în conștiința tânărului ca un far călăuzitor, necesară într-un spațiu tern și, aparent, lipsit de sens: „și viața trece și frumosul nepot nu știe/ că viețile toate-s legate ca gelatina și carnea-n piftie –/ și iubește cât poți, mănâncă des, stai fără rate/ și dacă adormi obosit, cu gura căscată, pe spate/ vezi să ai tot timpul gândurile curate.“ (Ibidem).
O linie doar a noastră nu este doar denumirea unei poezii, ci și titlul părții a treia a volumului. Ambele, titlu al poemei și parte din volum, sunt însoțite de un motto sugestiv: „căci viața nu-i un paragraf/ și moartea nu cred/ să fie doar o paranteză“. (E. E. Cummings). În plus, „partea din volum“ are ca motto două versuri ale lui Emil Brumaru: „Din poză zâmbește-mi etern,/ Ca-ntru-n film de western.“ Asemenea razei de lumină trecută printr-o prismă, o firavă rază de speranță, traversează viziunea poetică din aceste versuri, idee ce se disjunge multiplicându-se sub forma unor „mici insule fără verdeață“ între care nu se pot crea legăturile necesare.
Vlad Alui Gheorghe transpune într-un limbaj voit prozaic fragmente de viață socio-culturală marcate de monotonie și repetitivitate, despre o existență lipsită de însemnele viitorului și ale grandorii. Discursul liric e salvat, nu încape îndoială, de reinterpretarea unor proverbe și mai cu seamă de dispunerea „liniilor“ proprii prin care versul său se disociază și astfel se și îndepărtează de micile insule „fără verdeață“, linii pentru care, deocamdată, rima cea mai potrivită ar fi fost „viață“ .