Poezia reunită în volumul Elefantul de hârtie, semnat de Riri Sylvia Manor, dezvăluie consecințe insolite ale unor trăiri marcante dintr-o existență personală: „Când iubești/ E întotdeauna pentru prima dată./ Ca și cum ai deschide o sticlă de șampanie/ Pe partea nevăzută a lunii“ (Când iubești). Aceste experiențe, pe măsura developării lor în sipetul confesiv al poemului, redau geografia unei vieți, cu suișurile și coborâșurile inerente.
În schimb, per ansamblu, peisajul poetic pare a fi permanent străbătut de curenții fragilității umane, care mențin, într-un echilibru tot mai precar, balanța dintre prezent și trecut, dintre speranță și abis, dintre o reverie, pe alocuri, înnegurată și un simț lucid al situațiilor grave: „Când nu va mai fi acel ceva/ Prezent,/ Când nu vom putea spune: așa am fost!/ Și nu vom fi măturați de noi înșine/ În magia încântării./ Ce se va întâmpla cu noi- două așchii de cremene/ Când vom fi/ Îndoliați după scânteie“ (Două așchii de cremene). Uneori, însă, trăirile poetei sunt cuprinse de o febră ludică. Atunci, confesiunea dezvăluie puseuri de malițiozitate fantezistă și de libertate joculară: „În labirint/ îmi alăptez zilele rămase/ care mă mușcă lacome de sân/ râzând cu gura până la urechi“ (Schimbatul scutecelor).
Oricât de solară ar fi atitudinea poetei, în anumite situații parcă străbătute de o efervescență adolescentină a trăirii, asta nu înseamnă că, dincolo de acest substrat jubilatoriu, nu se ascunde multă dezolare proiectată pe fundalul unei însingurări care acaparează mai multe planuri: „Toate zânele/ Puse la priză/ Nu au mai/ Funcționat./ Marele Locuitor/ Al cerului/ E surdo-mut/ Deși vede./ Copiii deveniți părinți/ Stau/ La masa de sărbătoare/ La care nu există/ Scaun pentru mama“. Pare că întreaga frământare interioară este plastic surprinsă în următoarea imagine a captivității poetei în propria lume senzorială: „…atunci când simțurile/ ca niște cai biciuiți/ legați de mâini și de picioare/ mă trăgeau care încotro“. Poezia aceasta încearcă să redea, astfel, o serie de evenimente care se acumulează tensionat, precum niște mărgele de sticlă pe un șirag tot mai subțire. Șiragul, în fond, reprezintă linia uneori discontinuă a relației cu ceilalți, tot mai îndepărtați din punct de vedere fizic, dar și afectiv, care și-au stabilit, poate în mod individualist, propriile căi și versiuni ale maturizării: „Apasă tasta șterge mama din computer/ Și le e clar că s-au auto-fabricat,/ Că s-au auto-crescut,/ E versiunea lor oficială despre subiect/ Până când timpul va estompa versiunile“ (Ea poate vorbi…).
Spiritul de observație al poetei pare a fi cel care, în cuvintele lui Maurice Merleau-Ponty, cunoaște nu prin intelect, ci prin experiență. Iar poeta dovedește o bogată experiență atât circumstanțială, cât și, mai ales, una senzorială. Un moment este suficient să anuleze starea de normalitate a acțiunilor descrise, dezvăluite până atunci, producând o ruptură în desfășurarea imperturbabilă a firescului. De asemenea, se cuvine evidențiat și ritmul alert al notației care îmbină, când calm, când tensionat, fapticul cu senzorialul: „Să vezi dincolo de ceruri o limită/ Să ieși din rutina de rugină/ Să simți vibrația corpului tău/ Și acest moment/ Să își termine zborul prin aer./ Ca un pahar de cristal./ Să violeze oglinzi“ (Moment). Uneori, poeta înțelege că, în mijlocul confuziei, luciditatea este cea care poate oferi o busolă, o direcție, o deplină înțelegere a vieții din jur: „Port/ o mască/ pe creier./ cutreier ca o oarbă/ mă învârt în jurul locului unde/ am fost pusă/ de la început/ de către altcineva“.
Dincolo sau dincoace de anumite certitudini sau ezitări, existența, cu întreaga ei recuzită de momente sau amintiri, dezvăluie atât fragilitate, cât și vacuitate, aș spune. Trăiri care se află, numaidecât, sub zodia unui paradox, din nou, atât de plastic și de enigmatic surprins: „în acea după-amiază am înțeles/ că ne putem fotografia eu și cu tine pe bune/ dar nu putem fotografia clipa, deși mai respira/ și zvâcnea ascunsă sub un milion de văluri/ ca fața unei fete musulmane“ (Enigma clipei).
În lupta cu inerția iluziei se află fiecare trăire a poetei. Nu există învingători sau învinși. Cu toate acestea, poezia începe abia după ce „infuzia tăcerii mi-a pătruns în vene“.