Rezultat al unor dezbateri-dialoguri, al unor decantări polemice, cum ne comunică autorul, volumul Înainte de răspunsuri, întrebările. Generațiile ce vin și derivele modernității (Polirom, 2025) al lui Mihai Maci este compus din eseuri filozofice și nu studii, – deși referințele bibliogafice nu lipsesc –, majoritatea publicate pe cunoscuta platformă Contributors.ro. Perspectiva este interdisciplinară, cu un aport ușor de evidențiat din partea istoriei mentalităților, ideilor politice, sociologiei și antropologiei culturale, dar ele sunt capitalizate, aș zice discret, în beneficiul filozofiei acolo unde reflecția vizează în final „dimensiunea problematică a existenței“ cu un hic et nunc subliniat: problemele prezentului decurg din cele ale trecutului. De aceea, tratând o temă, Mihai Maci îi parcurge istoria, astfel că eseurile sale sunt organizate ca microistorii concentrate, sintetice, convingătoare, microistorii în sensul analizei, dezvoltării în diacronie a unei problematici. Toate aceste teme se varsă într-una care le guvernează pe toate, cea a modernității, – cei care apreciază jocul nuanțelor pot citi alături și cuvântul postmodernitate.
Autorul se referă la mai multe momente/etape ale ei, fără să-i atribuie o esență, deconstruindu-i însă marile narațiuni legitimizatoare și vulgata românească corespunzătoare. Titlul o enunță programatic, Mihai Maci știe ca filozof să găsească interogația potrivită în interiorul căreia înflorește o parte din răspuns, dar aici mai este ceva, evidențierea necesității de a pune întrebările corect și frontal și de a formula răspunsuri nespeculative, cât mai oneste, fără sfiala de a contraria sensibilități ideologice. Temele modernității nu sunt doar cele clasice, ea înseamnă secularizare, dar și o (re)gândire a raportului dintre minte și corp, înseamnă raportul tensional cu tradiția, dar și lectura în cheia nostalgiei unor vetuste modernități avortate, înseamnă urbanitate, dar și transformarea satului tradițional, înseamnă noutatea pe care o proiectează rețelele de socializare nu numai în spațiul public, ci și ca element formativ al unei noi generații, dar și reevaluarea marginalității în raport cu valorile pe care le promovează centrul, înseamnă o nouă cultură anti establishment fie ea și trapistă, dar și felul în care ea antagonizează felul în care ne raportăm la educație și familie etc. Pentru Mihai Maci esențial rămâne renunțarea la pre-judecăți nu din perspectiva moral-paternalistă a instituțiilor, de la școală la familie – papa don’t preach –, ci din aceea a eliberării unei gândiri trase în jos de mass-media ca bâlci al deșertăciunilor, al prefabricatelor ideologice, de tot felul, inclusiv cele educaționale, al noilor ideologii etc.
Deloc întâmplător, un concept generaționist se află în centrul primului eseu, „Copii noștri“. Cine sunt ei?, cu accentul pe IGEN (generația internetului), ale cărei caracteristici le urmărește pornind de la reflecția prealabilă pe care o dezvoltă Jean M. Twenge în Generația internetului. Autorul observă că s-au schimbat radical formele de sociabilitate mediate de rețelele de socializare (cartea lui Mihnea Măruță, Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare, constituie una dintre cele mai profund-nuanțate analize pe acest subiect), iar schimbarea de paradigmă o reflectă. Autorul configurează unui nou profil psihologic al adolescentului/tânărului de azi mai fragil, retractil, „autist“, cu probleme reale de relaționare, cu o sensibilitate mai acută, cu o teamă de eșec mult mai pronunțată, într-o economie a validării sociale mediată de rețele, reprezentant al unei culturi a suspiciunii. Adolescența nu ar mai fi trecerea de la o vârstă la alta, ci, mai degrabă, fixarea într-o stare. Rezultatul ar fi individualismul, nu unul ofensiv, ci unul defensiv, viața publică restrângându-se la cea de pe rețele. În bună măsură, acest portret robot corespunde antropologic omului epocii neuronale, mai multă neliniște, mai multă dezorientare, mai multă disipare, mai multă nesiguranță și, paradoxal, mai puțină comunicare reală, așa cum o definește Byung-Chul Han în Agonia erosului. Ceea ce mi se pare provocator la Mihai Maci ține de faptul că raportează această IGEN care preferă orientarea către util (și facil) în detrimentul abstractizărilor, teoretizărilor (complexității), la sistemul deficitar de educație și mai ales la societate. Mai ales ultimul aspect devine interesant, pentru că este zona cea mai sensibilă, nu totdeauna inteligibilă, cea a opțiunilor lor civice, politice, publice într-un context în care orice postare poate dobândi amploarea unui manifest sau a unei (auto)excluderi.
Capitolul cel mai extins al cărții, intitulat „Derivele modernității noastre. Problemele socialului neformulate și neînțelese“, atinge mai multe subiecte: cum a ajuns satul un proiect (eșuat) al modernizării, tipul particular de modernitate pe care o relevă caracterul recent, nefixat al urbanității noastre tributară reflexelor mentalitare ale unei ruralități nedecantate de elementele ei constitutive, avatariile investirii religiosului în economia simbolică a socialului pornind de la relația Bisericii cu Statul, raportul dintre familie și tradiție prin deconstruirea conceptului de „familie tradițională“ etc. Într-un fel, Mihai Maci ne ajută să înțelegem lumea în care trăim prin luarea la bani mărunți a formulelor magice, a constructelor ideologice șlefuite până la clișeu care formează doxa, sau, cu termenii lui H.-R. Patapievici, „vulgata bunului român“. Reflecția despre sat, depozitar prin excelență al Tradiției pornește cum nu se poate mai simplu și concret de la reformularea în cheie „modernă“ a unui sat „tradițional“ maramureșan, Certeze, care relevă, dincolo de kitschul arhitectonic, dispariția deplină a tiparului lăuntric legat de un anumit stil de viață. Dintr-o perspectivă mai degrabă antropologică, Mihai Maci fixează imaginea satului înainte ca modernizarea sa să-l facă de nerecunoscut, imagine care corespunde unei forma mentis a societății țărănești cu o economie autarhică, metabolizând lent orice schimbare incorporată în metabolismul matricii sale culturale, unde fiecare act esențial vieții cunoaște o expresie rituală în virtutea repetiției, dar și a ridicării sale la o dimensiune transcendentă. O primă etapă a modernizării determină creșterea nivelului de trai și implicit scăderea ratei mortalității, iar dreptul succesoral românesc facilitează fărâmițarea proprietății, ceea ce produce o pauperizare în cadrul câtorva generații.
Punctul de inflexiune, acolo unde „istoria nu mai are răbdare“, îl constituie ingineriile sociale comuniste având în centru colectivizarea analizată în efectele ei pe toate palierele: de pildă, de la dispariția meseriilor tradiționale, pe măsură ce produsele realizate industrial pătrund în sat ca bunuri de larg consum, de la unelte la haine, la reducerea semnificației obiectului de la o valoare simbolică, individualizare a unei măiestrii, la cea de strictă întrebuințare căreia îi corespunde anonimatul produsului industrial de serie. Procesul modernizării comuniste conduce către aneantizarea întregului univers țărănesc al conceperii obiectelor și a respectului cvasimagic pentru efortul celui care-l producea, atât timp cât fiecare obiect „purta marca cunoașterii, efortului și unicității lui“. Analiza răspunde unei interogații tulburătoare: cum a fost cu putință dispariția tradiției într-o singură generație? În calitate de istoric literar, nu pot să nu remarc că această problematică nu-i preocupă deloc pe prozatorii șaizeciști care vizează preponderent prefacerile politice din lumea satului, în schimb, observarea în cheie tragicomică a unei ruralități neconsumate, nedecantate, mutarea satului la oraș, cu educația cetățeanului submersă de logica clanului etc. sunt recuperabile din literatura cu navetiști, „noul proletariat“, a optzeciștilor. La fel, chipul dezvoltării industriale pe care-l adoptă modernizarea ceaușistă și eșecul ei fac obiectul unei analize pertinente în subcapitolul „Unde sunt fabricile lui Ceaușescu?“.
Într-un fel, Mihai Maci reflectă ideea de urbanitate prin contactul, mai precis coliziunea forțată cu ruralitatea, cu constatarea că „orașul ca forma mentis ne rămâne străin“, iar satul rămâne plasat „într-un ciclu al subdezvoltării“. Răspunzând chemării la dialog din capitolul introductiv, „Nevoia de a înțelege“, aș observa că dincolo de numeroasele narațiuni care, de-a lungul timpului, fac elogiul satului românesc, emblematice fiind cele două discursuri de recepție în Academie ale lui Liviu Rebreanu și Lucian Blaga, merită supus reflecției elogiul românității definită exclusiv prin ruralitate și etnie al lui G. Călinescu din capitolul „Specificul național“, care încheie Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Istoricul considera că opțiunea pentru sat ca formă de organizare socială, expresie a colectivismului funciar al nației este un atribut al vechimii, opțiunea pentru oraș aparținând recenților (unguri, americani etc.). Mihai Maci ne propune perspectiva unei alte istorii care substituie raportului îndelung șlefuit polemic dintre tradiție și modernitate pe cel dintre sat și oraș din perspectiva antropologiei culturale: „Istoria noastră poate fi lecturată sub specia unui modus vivendi între sat și oraș, între masa autohtonă și elita străină (…).“ Analiza elaborată a metamorfozelor ruralului, inclusiv prin transferul său în urban, vizează tocmai gesturile mito-poetico-ideologice de factura celui călinescian („Riscul e acela de a încărca trecutul cu nostalgia retroproiecțiilor.“), numeroase atât în interbelic, cât și în postbelicul totalitar. De altfel, autorul consacră un subcapitol nostalgiei, mai precis estalgiei, „Nostalgia. Ce ne mai leagă când nimic nu ne mai leagă?“, care confruntă, cu o logică impecabilă, formula magico-ideologică a unor microarmonii nostalgice cu concretețea fiecărui moment istoric, dezvrăjire atât de necesară și nu doar pe acest palier, a societății românești actuale.
Nu întâmplător, acest mod de raportare care situează într-o alianță mereu problematică memoria și istoria constituie subiectul unui alt capitol, „Ambiguitățile memoriei“, unde se vizează liniile de producție din fabrica autohtonă de eroi ai neamului cu accent pe modalitățile de validare prin anticomunism și pușcărie politică a celeilalte extreme, legionarismul, raportul fragil dintre biografie și hagiografie, configurarea unui ethos victimiar care răspunde unor pulsiuni adânci ale mentalului colectiv, toate descărcate ca gesturi antimoderne sau, mai precis, a unei modernități avortate, „în derivă“.
Dincolo de exercițiile de admirație cu care se închide propriu-zis cartea, penultimul capitol, care întoarce perspectiva dinspre trecut spre viitor, face legătura cu primul, răspunzând prin ecou și altor capitole precum „Eșecul Coaliției pentru Familie“ sau „To tell the untold/ A spune nespusul“ printr-o serie de analize dedicate educației (ceea ce ne instituie), marginalității (ceea ce ne destituie) și raportului dintre minte și corp în epoca dezbaterilor aprinse despre gen (ceea ce ne constituie). Cartea lui Mihai Maci relevă ceea ce și-ar dori orice gânditor, o plasare corectă, lucidă, nuanțată și deșteaptă în miezul timpului nostru.