Fiii pescarului Zevedeu, Iacob și Ioan, au făcut parte din cercul restrâns al ucenicilor lui Isus. Ioan este evanghelist, iar Iacob, apostol, trimis de Isus să misioneze în Spania. După îndeplinirea misiunii s-a întors în Iudeea, unde a suferit – primul dintre apostoli – martiriul tăierii capului. Ucenicii lui i-au transportat corpul neînsuflețit în localitatea galiciană Iria Flavia, unde a căzut în uitare, dar, cu concursul lui Carol cel Mare a fost descoperit în sec. al IX-lea și mutat la Compostela, localitate devenită de atunci loc de pelerinaj, un fenomen cultural dintre cele mai importante din Europa medievală.
Cartea Sfântului Iacob (Liber Sancti Iacobi) face parte din Codex Calixtinus, păstrat în catedrala din Santiago de Compostela, și conține, pe lângă predici, rugăciuni și imnuri, 22 de povestiri despre miracole săvârșite de patronul Spaniei. Ele contribuie la cunoașterea pelerinajului la Santiago de Compostela, dar și a tradiției orale a Evului Mediu european, miracolele fiind una dintre cele dintâi colecții importante de povestiri referitoare la minunile săvârșite de un sfânt după moarte.
Din cele 22 de povestiri despre miracolele Apostolului Iacob, 18 au fost redactate de Papa Calixtus al II-lea, două de San Anselmo, arhiepiscop de Canterbury, și câte una de prezbiterul și doctor San Beda și de maestrul Huberto, canonic în Besançon. Papa mărturisește că a adunat miracole din mai multe țări, dintre care menționează Galicia, Germania, Italia, Ungaria și Dacia. Avem astfel dovada sigură că în Dacia de la începutul secolului al XII-lea se povestea despre un miracol al Apostolului Iacob. Informația este de o importanță capitală, ea fiind, după cunoștințele mele, cea dintâi mențiune de necontestat despre oralitatea noastră din jurul anului 1120. Dacă ar fi fost reprodus textul însuși al povestirii miracolului iacobin am fi avut o informație de-a dreptul senzațională pentru limba română, dar așa, știm doar că textul a existat, iar atestarea faptului că în Dacia se povestea atunci despre un asemenea miracol mi se pare de importanță similară.
În prefața la cele 22 de miracole pe care le conține Codicele Calixtinus, papa subliniază necesitatea scrierii acestor miracole pentru a perpetua memoria lui Isus Christos și a Apostolului. Miracolele sunt partea cea mai cunoscută a Codicelui și poate cea mai veche, ea fiind alcătuită între 1122-1124. E foarte important să reținem că ele sunt localizate și datate, ca în cele mai moderne cercetări de folclor. Papa scrie că și-a dat seama de importanța notării acestor miracole călătorind prin țările indicate mai sus, și continuă: „fiindu-mi povestite de cei care le-au văzut și auzit; pe unele le-am văzut cu propriii mei ochi și toate acestea le-am încredințat cu sârguință scriiturii, spre slava Domnului și a Apostolului. Și cu cât sunt mai frumoase, cu atâta le prețuiesc mai mult, dar să nu creadă cineva că am scris toate miracolele și exemplele pe care le-am auzit despre el, ci doar cele pe care le-am considerat mai adevărate, prin afirmații adevărate ale unor oameni adevărați. Căci, pentru a scrie toate miracolele săvârșite de el în multe locuri, auzite din gura multora, nu ajung mâinile mele și ar fi nevoie de mai mult pergament pentru exemplele lui. De aceea, acest codice trebuie să conteze între cele adevărate și autentice, să fie citit cu atenție în biserici și să înfrumusețeze zilele de sărbătoare ale Sfântului Apostol și altele, dacă se dorește.“
Descrierea ni-l prezintă, așadar, pe Papa Calixtus al II-lea ca pe un cercetător de teren din vremea noastră, care cutreieră țările și fixează în scris ce povesteau oamenii despre miracolele iacobine. Pentru cercetarea oralității la începutul secolului al XII-lea aceasta este o noutate metodologică de mare importanță. Prin activitatea sa de culegere, papa aduce o contribuție deosebită la cunoașterea oralității din Europa, ba chiar și din afara ei. Și încă ceva: nu numai lectura lor în biserici, ci și numeroasele cópii ale codexului au contribuit la difuzarea povestirilor miraculoase înregistrate de apostol. Robert Plötz arată că multe dintre motivele celor descrise de Calixtus au făcut o carieră excepțională în literatura orală, în cea scrisă și în iconografie (Jakobspilger, în Enzyklopädie des Märchens, vol. 7, col. 459-467). Temele lor au fost rezumate, preluate sau dezvoltate în Speculum historiale, de Vincent de Beauvais, în Legenda aurea, de Iacobus de Voragine, în De scriptoribus ecclesiasticis de Johannes von Trittenheim, iar unele figurează și în cartea minunilor Sfântului Egidiu (Liber miraculorum sancti Aegidii) și în multe alte opere de seamă.
În miracole, femeile participă la pelerinaj pentru a avea copii sau însoţesc pe unii membri de familie, pentru a scăpa de ciumă ori de alte boli; bărbații sunt salvați de la moarte, de pericole în călătorie, în război, în prizonierat; orbii își recapătă vederea, iar muții, vorbirea; paralizaţii redobândesc puterea pierdută a membrelor lor, stăpâniții de diavol sunt eliberaţi, iar cei trişti primesc consolare. În termeni structuraliști, miracolele încep cu o lipsă continuă cu ajutorul miraculos și se încheie cu lichidarea lipsei.
Aleg ca exemplu textul din cap. V, despre tânărul spânzurat pe nedrept: în anul 1090, un tânăr german și tatăl său au pornit în pelerinaj spre Santiago de Compostela, ducând cu ei mari bogății; ajung la Tolosa, unde primesc găzduire la un om bogat, dar blestemat, care le oferă multe băuturi și îi îmbată, pentru a-i face vinovați de furt și a le obține avuția, dacă vor fi condamnați; pe când băiatul dormea, i-a strecurat în traista de pelerin un pahar de argint, iar dimineața, în zori, după ce oaspeții au părăsit hanul, s-a luat după ei cu oameni înarmați, strigând: dați-mi înapoi argintul pe care mi l-ați furat; ei au răspuns: cel la care îl vei găsi, să fie condamnat după voința ta. Găsind paharul de argint în traista băiatului, i-a supus judecății publice și și-a însușit bunurile lor. Judecătorul, fiindu-i milă, a decis ca numai unul dintre ei să fie condamnat, iar tânărul s-a oferit să ispășească el această pedeapsă. În cele din urmă, tânărul a fost spânzurat, iar tatăl lui și-a continuat drumul spre Santiago de Compostela. A vizitat venerabilul altar al apostolului și, întorcându-se, după 36 de zile, a trecut prin locul unde a fost spânzurat fiul lui și l-a găsit tot în furci, dar viu; s-a lamentat în imagini de bocet: vai, fiul meu, de ce te-am născut, cum să trăiesc văzându-te spânzurat! Băiatul i-a mărturisit însă că se simte mai bine ca oricând în viața lui, pentru că fericitul Santiago l-a susținut cu mâinile lui și l-a consolat. Tatăl a coborât imediat în oraș și a făcut cunoscută oamenilor această minune. Venind oamenii și văzând că de atâta timp tânărul e încă viu, au înțeles insațiabila avariție a gazdei, și salvarea lui prin mila lui Dumnezeu. L-au coborât din spânzurătoare și l-au judecat după merit pe gazdă, spânzurându-l în locul lui. Toți au înțeles că cei care se consideră creștini nu au voie să săvârșească asemenea păcate și că, pentru mântuirea eternă a sufletelor lor sunt datori să arate compasiune față de pelerini.
De altfel, textul acestui miracol reflectă comportamentul unora dintre localnici, care săvârșeau tot felul de răutăți față de pelerini, inclusiv crime, pentru a intra în posesia avutului lor. În tradiția vie, tema a dobândit noi fațete, încât celebra variantă de la Santo Domingo de la Calzada continuă astfel: părintele anunță poliția că fiul lui e viu și că trebuie eliberat, dar polițistul, care tocmai servea masa de prânz, a răspuns neîncrezător: fiul vostru e tot așa de viu, ca găina și cocoșul fript, pe care tocmai îl mâncam, dar în acel moment, păsările au ieșit vii pe marginea farfuriei lui, cocoșul începând să cânte.
Tema a fost tratată de numeroși scriitori spanioli, începând din sec. al XVI-lea și e mereu actualizată prin prezența în nava bisericii din Santo Domingo de la Calzada a unui țarc în care trăiesc cocoșul și găina, ele fiind considerate animale sacre (Las aves sagradas y el milagro del joven ahorcado). Și nu e lipsit de interes să ne referim și la legenda românească a Sfintei Maria, care cere paznicilor mormântului lui Isus să-i permită să-și vadă fiul; aceștia îi răspund: atunci o să-l vezi, când peștele din ciorba noastră, mielul fript și cocoșul fiert vor învia, când vinul nostru se va preface în struguri pe via din deal, iar pâinea noastră va redeveni holdă de grâu. Dar, chiar în acel moment, peștele din supa lor începe să înoate, stropindu-le fața și mâinile – de atunci sunt iudeii pistruiați – mielul învie, iar cocoșul se așază pe marginea farfuriei, bate din aripi și vestește Învierea lui Isus, pe când vinul redevine struguri, iar pâinea, holdă de grâu. Paznicii, speriați, aruncă cu pietre după Maria, pe care aceasta le adună în poală și le dăruiește unei fete de iudeu, sub formă de ouă roșii, ca semn al sosirii Paștilor.
Adaug că Liber Sancti Iacobi cuprinde un pasaj în care sunt enumerate toate popoarele/etniile care au participat la pelerinajul de la Santiago de Compostela. Între acestea sunt menționați romanos (probabil locuitorii Romei) și rumanos, prin care sunt denumiți neîndoios, românii, informație pe care o comentez într-un alt articol.
Oare nu e o minune să aflăm astăzi că Sfântul Apostol Iacob a săvârșit un miracol în Dacia începutului de secol al XII-lea și că românii au participat la pelerinajul de la Santiago de Compostela? În orice caz, Papa Calixtus al II-lea merită toată recunoștința noastră pentru furnizarea de-a lungul veacurilor a acestor informații.