La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, studiind timp de un an la Geneva, unde se apucase formal de lucru la o teză de doctorat despre ideea de modern, Adrian Marino a avut în țara cantoanelor primul șoc european autentic și de durată, pricinuit de contrastul dintre cele trăite acolo și realitatea cruntă din România comunistă. Cu statutul său echivoc ce părea unora dubios, studentul doctorand la 50 de ani a conștientizat diferențele de nivel existente pe toate planurile, față de care resimțea, ca român, un imens decalaj. În acel an de stagiu genevez a început Adrian Marino să realizeze că devine el însuși în privința evoluției intelectuale și – spune el – morale, conștient fiind atât de diferențierea de statut la care era supus un critic român, cât și de imensele carențe de remediat ale culturii române. Doctorandul făcea cunoștință prea brusc, fără o adaptare prealabilă, cu o nouă lume, însă și-a dat îndeosebi seama de acțiunile de amploare ce ar fi putut să fie inițiate în România pentru a se elimina insuficiențele existente.
În acele condiții, s-a înfiripat acolo, la Geneva, în mintea comparatistului militant, ideea de a fonda la revenirea în țară o revistă românească de studii literare de înalt nivel european, scrisă în limbile de largă circulație, îndeosebi în franceză (a se vedea titlul ales: „Cahiers roumains d’études littéraires“). Trebuie adăugat că și grație viitoarelor cărți, concepute sistematic în același spirit cosmopolit, Adrian Marino a dorit atenuarea unora dintre complexele culturii noastre. Prin sintagma „complexul Dinicu Golescu“, prezentă în volumul Carnete europene, se definea nu doar un aspect imagologic ce ținea de mentalitatea retardată a secolului al XIX-lea, ci se adresa și un îndemn lansat în interiorul lagărului comunist izolaționist pentru sincronizarea cu standardele europene ale unei construcții culturale sistemice, integratoare și durabile. Neoiluministul Marino nu va mai măsura spațiile culturale cu stânjenul, ca luminatul boier Golescu, ci cu metrul liniar de cărți fundamentale scrise.
După ce am citit, în urmă cu 15 ani, cartea de memorii Viața unui om singur, ieșeanul prin naștere devenit clujean prin adopție și apoi cetățean al lumii prin aspirație mi-a produs impresia unui spirit cosmopolit care și-a greșit țara și veacul. Deși acest homo viator s-a simțit oriunde la el acasă când a respirat adânc aerul ozonificat al culturii, voi încerca să-i circumscriu două coordonate spațio-temporale virtuale și cred că acestea s-ar putea intersecta pe la jumătatea de secol XVIII genevezo-francez. Este vorba despre perioada disputei dintre două mari spirite nu numai ale acelui veac și loc: Jean-Jacques Rousseau și Voltaire.
Situarea aceasta nu o găsesc unică, pentru că Adrian Marino a fost un neopașoptist convins și pentru că nu întâmplător a scris două cărți despre viața și opera lui Alexandru Macedonski, cu care a împărțit similare date temperamentale și o înrudită atitudine față de societate. Însă, cred că ipoteza avansată aici este plauzibilă, deoarece, în privința temperamentului, o înrudire ar putea fi găsită cu preromanticul Rousseau, iar un maestru pe calea devenirii spirituale i-ar putea fi iluministul pur Voltaire. În plan strict geografic, este vorba despre traseul unei navete lesne de făcut la picior, de doar cinci kilometri, efectuată de un hoinar singuratic român de la preromanticul Rousseau de pe insulița de la marginea Lacului Léman la iluministul Voltaire, stabilit strategic în localitatea franceză de frontieră helvetă Ferney.
Inversând polaritățile tipului de personalitate, cred că a existat în structura intimă a lui Adrian Marino o incongruență între temperamentul ingenuu, în sensul voltairian al cuvântului, și spiritul himeric de fugoasă extracție rousseauistă. Ideocratul român a dovedit o inflexibilitate intelectuală de tip iacobin în descendență iluministă care a contrastat în scris cu revolta fondului său preromantic, drept tranziție de la Iluminism la Romantism. Cuprins de energiile negative ale furiei resentimentare, mizantropul plin de idiosincrazii Adrian Marino era posedat de demoni lăuntrici (pre)romantici pe care încerca zadarnic să-i exorcizeze prin egocentrism agresiv și megalomanie fățișă. Pulsiunile psihice ale acestei firi hipersensibile erau guvernate de dorința de a fi altfel decât semenii săi și de reușita făuririi unui destin care să sfideze regulile soartei comune.
Neoiluministul Marino manifesta aceeași oroare față de lumea satului pe care neoromanticii sămănătoriști o exprimau față de ceea ce considerau ei a fi detestabilul oraș blestemat. Unui idilism ideologic conservator al ruralității de tip iorghist de la începutul secolului al XX-lea îi era opus un nu mai puțin virulent idilism ideologic de tip liberal și citadinizant spre sfârșitul aceluiași secol. Sigur că astfel de erori de percepție, de situare și de evaluare sunt amendabile în cazul ambelor perspective ideologizante, însă trebuie remarcat că unor constructe ficționale sămănătoriste rupte de realitatea satului începutului de veac XX fostul deținut politic trimis în Bărăgan le-a preferat discursul angajării militante și al confruntării ideologice decise. Deloc un paseist romantic, „țărănistul“ Marino teoretiza liberalismul atât ca virtute socială, cât și ca doctrină politică reformatoare.
Chiar dacă nu iubea natura (nici măcar pe aceea umană), memorialistul din Viața unui om singur narează cum se apucase să-și cultive voltairian grădina, îngrijind și udând flori la domiciliul obligatoriu din secetosul Bărăgan, atunci când a trăit o experiență dureroasă: un țăran l-a întrebat batjocoritor la ce sunt bune florile și drept răspuns i-a venit să-i dea în cap cu un par. Rămâne să ne întrebăm dacă astfel de intenții ar putea înnobila idealul civismului iluminist propovăduit de un cărturar dornic de a deștepta masele și de a le băga mințile în cap. Există însă circumstanțe atenuante pentru o asemenea reacție cu potențial criminal ce a avut loc în condițiile dramatice suferite de un fost deținut politic, aflat în domiciliu obligatoriu. Pentru Adrian Marino, Miorița nu-și avea locul în bestiariul european, mitul fundamental românesc al morții înseninate fiind repudiat în mod categoric de acest adept al ideilor iluministe care au dus la victoria Marii Revoluții Franceze, dar și la anii Marii Terori.
Adrian Marino a făcut alergie la orice fel de orientare socio-politică iraționalistă, precum fascismul, nazismul, legionarismul, autohtonismul cutumiar și aspectele mitului și ale religiei (inclusiv ale religiei atee a comunismului). Adeptul unei filosofii a vieții de tip antimetafizic a scris o carte despre un „iraționalist“ precum Mircea Eliade, iar ulterior (sau concomitent) a avut (sau și-a luat) misiunea de a-l „influența“ pe savant, fie pentru a reveni în țară, fie pentru a face unele „servicii“ regimului comunist. Nu avem cum să știm dacă agentul de influență ce se caracteriza drept un „om fără amintiri frumoase“, care nu a cunoscut fericirea se gândea și la astfel de episoade jenante, deoarece acestea nu sunt mărturisite, în ciuda sincerității arborate încă de la începutul cărții de memorii. Silit de împrejurări potrivnice, fostul elev de școală militară care, spre deosebire de unii dintre scriitorii noștri pașoptiști, a refuzat cariera armelor, a acceptat, după multe tergiversări, recrutarea din partea Securității, devenind agent de influență folosit pe linie externă.
Cosmopolitul Marino nu a fost om de lume, dar i-a plăcut să iasă în lumea ideilor și, după fiecare din acele evadări în lumea liberă, a furnizat organelor în drept („în drept“ este un fel de a spune) informații de interes operativ privind activitatea unor „elemente dușmănoase“ din rândul emigrației române, în special din Franța. Ocultarea acestei părți delicate a propriei biografii a făcut diferența dintre ceea ce a fost și ceea ce voia să pară neoiluministul cu un ascuns fond preromantic. Din păcate, această tăinuire în cadrul memoriilor destinate a fi cunoscute doar în postumitate a dus la răsturnarea raportului dintre om și operă, dominat și astăzi în memoria posterității de primul element al ecuației. Astfel, afișarea radicalismului etic și civic va fi cu semnul întrebării la sfârșit. Ar fi oarecum acceptabil să fi fost la mijloc un colaboraționism dictat de interese exclusiv culturale. Ideocrat stăpânit de melancolie livrescă și de bovarism ideologic, Adrian Marino și-a făcut din recuperarea timpului pierdut în închisoare o miză vindicativă, mania persecuției fiind tot atât de acerbă ca voința surclasării semenilor prin manifestarea complexului de superioritate.
Membru al Uniunii Scriitorilor, Adrian Marino își refuza statutul de scriitor, plăcându-i să fie considerat drept un făuritor de construcții critice și un ideolog cultural. Scrisul atent la proprietatea cuvintelor și la precizia terminologică era o consecință a încrederii iluministe a cartezianului din el în limpezimea gândului exprimat cât mai clar cu putință. De aici și reticența ideologului, ce nu s-a dorit a fi beletrist, față de expresia artistică, față de metafora critică reușită, plasticității expresiei fiindu-i preferată ariditatea discursului aproape științific. Marele paradox realizat de Adrian Marino a fost acela de a fi analizat, pe parcursul celor șase volume, biografia ideii de literatură necrezând în literatură, în ficțiune. De altfel, nici iluminiștii nu prea credeau în funcția catharctică a literaturii. Totuși, încrederea în putința de a raționaliza și a umaniza lumea în sensul progresului venea din partea unui mizantrop pentru care oamenii deveniseră entități abstracte.
Aspirațiile enciclopice cu mize pragmatice ale lui Adrian Marino au ținut de proiectele iluministe, dar, în edificarea de sine, voința de singularizare a avut drept efect asupra acestui raționalist cu vervă doctrinară un proces de însingurare caracteristic firilor atrase de proiecte utopice. Faliile psihologice, instabilitatea umorală organică, orgoliul exacerbat de sorginte (pre)romantică și demisiile morale nemărturisite prin jocul duplicitar practicat afectează receptarea postumă a operei celui mai important teoretician literar român. Prin sfidarea la adresa oricărui tip de establishment, Adrian Marino a pretins să i se recunoască statutul de scriitor liber și independent în România comunistă, însă receptarea în postumitate îi rămâne deocamdată dilematică și tristă.